Redactor

Un pas catre pace, daca…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Ar trebui sa ne felicitam din punct de vedere armenesc al protocoalelor de acord dintre Turcia si Armenia, ce tocmai au fost facute publice? In orice caz, pentru prima oara Turcia a marcat un recul care nu este numai de fatada în ceea ce priveste ostilitatea sa traditionala fata de Armenia si lumea armeneasca. Nu atît prin acceptarea stabilirii relatiilor diplomatice, nici prin deschiderea frontierei – care sînt doua masuri ce, pîna la urma, vor fi în avantajul ambelor tari –, ci aventurîndu-se sa se abata de la dogma nationalista, cheie de bolta a Turciei moderne.

In primul rînd si-a luat riscul sa nemultumeasca autoritatile de la Baku, care au amenintat Ankara cu o întrerupere a livrarilor de hidrocarburi în cazul deschiderii granitei cu Armenia fara rezolvarea conflictului din Karabagh. Apoi a batut concret în retragere resemnîndu-se sa participe la o <sub-comisie> a <dimensiunii istorice>, creata pentru stabilirea încrederii între cele doua natiuni. Chiar daca, pentru liderii turci, aceasta structura reprezinta deopotriva raul cel mai mic si o manevra pentru a cîstiga timp si a opri procesul recunoasterii internationale a genocidului în numele dialogului armeano-turc în curs, în acelasi timp principiul acestei comisii sanctioneaza esecul negationismului turc pur si dur.

Stînjenita de numeroasele recunoasteri ale genocidului, atît de catre comunitatile de istorici, cît si de catre mai mult de douazeci de state si parlamente din întreaga lume, si pusa sub presiune de promisiunea lui Obama de a recunoaste crima la rîndul sau, Ankara încearca prin acest atelier sa-si salveze obrazul si sa gaseasca o iesire onorabila din acuzatiile care i se aduc. Pastrînd, în acelasi timp, speranta de a putea arunca îndoiala asupra realitatii faptului istoric, în masura în care de acum înainte va fi supus discutiilor.

Este limpede ca, pretîndu-se la aceasta operatiune politico-istorica, diplomatia armeana faciliteaza încercarile Turciei de a iesi din impasul în care a adus-o o negare din ce în ce mai greu de sustinut. Mai mult, ea ipotecheaza recunoasterea genocidului de catre SUA, care ar fi putut constitui lovitura finala, lovitura de trasnet ce ar fi bulversat datele aducîndu-l pe principalul aliat al americanilor în regiune la o revizuire devastatoare pe tema acestui tabu. De acum înainte acest scenariu pare compromis. Dar era el într-adevar realist? Turcia ocupa un loc din ce în ce mai important în relatiile internationale. Ea nu se afla defel pe drumul ce duce la Canossa. In schimb Armenia, expunîndu-se pe toate cele patru frontiere ale sale (Turcia, Gruzia, Azerbaidjan, Iran) unui mediu regional conflictual si anxiogen, se zbate într-o situatie dificila si periculoasa, careia i se adauga instabilitatea sa interna.

Acestea sînt, asadar, conditiile în care diplomatia armeana a socotit ca era timpul sa capitalizeze ceea ce dispune, atît în chestiunea Karabaghului, cît si a genocidului, încercînd o <strapungere> diplomatica. Luînd initiativa prin diplomatia fotbalului începuta anul trecut, ea a compensat, prin moderatia sa pe scena internationala, deprecierea imaginii sale afectate de evenimentele din 1 martie (10 morti în urma unor alegeri prezidentiale contestate) si disfunctionalitatile democratice. Foarte criticata pe plan intern pentru a se fi lansat într-o aventura politica ce pune în cauza mize istorice, fara nici un mandat popular în aceasta privinta, totusi ea astazi se poate prevala de faptul de a fi realizat un progres: în teorie, Armenia nu va mai fi sub blocada.

Desigur, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din tîrg, asa si cu aceste proiecte de protocoale si ratificarea lor care trebuie supusa parlamentelor armean si turc. Si nu sîntem feriti de o rasturnare a situatiei, mai ales în Turcia, tinînd cont de ideologia ambianta si de presiunile azere. Dar, daca acest acord va reusi sa se concretizeze, va marca un succes care va trebui pus în seama diplomatiei armene, atît de hulita, inclusiv în paginile noastre. Cu atît mai mult cu cît Armenia, prin vocea lui Eduard Nalbandian în timpul unei conferinte de presa din aprilie trecut de la Paris, s-a aratat gata sa continue, orice s-ar întîmpla, lupta sa pentru recunoasterea inernationala a genocidului. Cu sau fara comisie. Si, evident, acelasi lucru îl va face si diaspora, careia nimeni nu i-a cerut parerea si care nu va fi legata de angajamente luate fara stirea ei.

Adevarata noutate este ca, de acum înainte, exista în dispozitivul dialogului pus în practica un cadru în care pot fi întoarse paginile cele mai negre ale istoriei secolului al XX-lea, în care Turcia poate sa reflecteze la fel ca Germania despre factorii care au condus-o spre asemenea comportamente criminale, un spatiu în care i se va putea face dreptate poporului armean si se va putea lucra la cladirea unui viitor pasnic în regiune. Bineînteles, cu conditia ca liderii turci sa-si dea posibilitatea sa fie la întîlnirea cu istoria si sa reuseasca sa-i substituie kemalo-fascismului existent islamismul <moderat si tolerant> pe care pretind ca-l încarneaza.

Ara TORANIAN
(Nouvelles d’Arménie)

  •  
  •