Mihai Stepan Cazazian

Un Nurenberg nefinalizat: Procesul Junilor Turci

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

După ce în 1918 Imperiul Otoman a pierdut războiul (fiind de partea Puterilor Centrale) şi s-a predat aliaţilor, noul Guvern turc a hotărît să intenteze un proces împotriva Comitetului pentru Uniune şi Progres, Junilor Turci pentru vina de a fi tîrît Turcia în tăvălugul Primului Război Mondial cu rezultate dezastruoase şi pentru a fi organizat Genocidul împortriva armenilor.

Această  mişcare a noului guvern a avut drept intenţie tocmai detaşarea şi neimplicarea faţă de acţiunile Junilor Turci şi de a preveni eventualele acţiuni punitive ale Aliaţilor învingători.

În decembrie 1918 noul guvern turc a constituit o comisie legislativă care urma să strîngă  probe şi evidenţe pentru un viitor proces al Junilor Turci. Comisia a fost constituită sub conducerea fostului guvernator de Ankara Mazhar Bey. S-au format 10 comisii de investigaţii în provinciile Imperiului iar în componenţa acestora intrau procurori, judecători si secretari responsabili pentru fiecare provincie. Astfel comisiile au început să străngă divezi, telegrame, scrisori oficiale, oridine de zi şi intrucţiuni, precum şi martori oculari, pe scurt tot ceea ce ţinea de  deportarea sistematică a armenilor.

Începînd cu 8 ianuarie 1919 a avut loc primul proces în care s-a demonstrat că principalii vinovaţi directi implicaţi în deportarea şi masacrearea armenilor au fost membrii Comitetului pentru Uniune şi Progres precum şi alte personalităţi din partidul Junilor Turci.

În contextul legilor în vigoare de atunci, principalii vinovaţi urmau să fie judecati şi condamnaţi în provinciile în care au comis sau organizat crimele, însă la 5 februarie 1919, Tribunalul Militar din Istanbul a decis ca aceştia să fie executaţi public în Istanbul.

Procesul a început la 27 aprilie 1919 finalizîndu-se la 26 iunie 1919, timp în care s-au desfăşurat 13 şedinţe de judecată, în timpul cărora 11 înalţi demnitari turci au fost condamnaţi în contumacie, iar alţi 20 au fost condamnaţi în prezenţa lor. Inexplicabil, comandamentul britanic a exilat spre Malta la 28 mai 77 de prizonieri turci, ce urmau să fie judecaţi în acest proces.

Prima execuţie în procesul Junilor Turci a avut loc la data de 5 iulie 1919. Printre cei condamnaţi la moarte în contumacie se numărau fostul mare vizir  şi ministru de interne Talaat Paşa, ministru de război Enver Paşa, ministrul marinei Jemal Paşa şi ministrul educaţiei publice Doctor Nazim.  27 de oficiali turci au fost condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea în timp ce un grup mic de oficiali au fost achitatţi din lipsă de probe. Verdictul nu a conţinut nicio referire la criminalii exilaţi de comandamentul britanic în insula Malta. Cînd au revenit din exil, mulţi ani mai tîrziu, aceştia au deţinut funcţii de conducere în administraţia noii Republici Turcia.

Un nou proces deschis în urma dovezilor aduse de către secretarii regionali ai Tribunalului Militar, cei care au strîns dovezi împotriva crimelor a dus la un verdict finalizat la 8 ianuarie 1920. Astfel, 3 dintre cei 36 de acuzaţi au fost condamnaţi la cîte 10 ani de închisoare iar ceilalaţi la  cîţiva ani de detenţie.

În ceea ce priveşte alte condamnări, verdictele au fost date astfel: în provincia Yozgat, viceguvernatorul provinciei (care era şi guvernatorul provinciei Boghazlyan) Kemal Bey a fost condamnat la moarte. Şeful poliţiei din Yozgat Tevik Bey a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. Sentinţa pentru cei care au pregătit crimele împotriva armenilor din Trabzon, au fost pronunţate la 22 mai 1919. Doi dintre cei opt criminali, guvernatorul Trabzonului Jemal Azmi Bey şi secretarul comitetului Junilor Turci pentru Trabzon, Nayim Bey au fost condamnaţi la moartea în contumacie. Ceilalţi au fost condamnaţi cu diferite sentinţe la închisoare. Verdictul pentru cei ce a pregătit crimele împotriva armenilor şi grecilor din Byoyukdere a fost pronunţat la 24 mai 1919. Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Sentinţa împotriva organizatorilor deportării şi masacrării armenilor din Harpoot a fost pronunţată la 13 ianuarie 1920. Behaeddin Shakir Bey, membru al Comitetului pentru Uniunea şi Progres a fost condamnat la moarte. Iar secretarul general Resneli Nazim Bey a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

Tratatul de la Sevres semnat la 10 august 1920 a autorizat Liga Naţiunilor să aibă grijă pentru ca pedepsele criminalilor răspunzători de masacreele împotriva armenilor să fie duse la bun sfîrşit. Conform tratatului guvernul turc se obliga să predea Aliaţilor persoane sau oficialităţi care ar fi fost bănuite şi mai tîrziu, în urma anchetelor, s-ar fi dovedit responsabile pentru masacrele comise împotriva armenilor în Imperiul otoman în timpul războiului.

Deciziile şi rapoartele proceselor din 1919 pînă în 1920 au fost publicate în ziarul “Takvim Vekayi” oficiosul guvernului turc. Toate articolele purtau titlul “Raportului procesului criminalului  militar prin ordonanţa Maiestăţii Sale Sultanul de la 8 martie 1335 (anul Hegirai) – 1919. De asemenea aceste articole au apărut în presa armeană contemporană.

Multe alte documente (precum telegrame şi scrisori decodificate) au fost ataşate ca probe la proces şi au atestat faptul că armenii nu au fost deportaţi sau masacraţi din motive de securitate şn timpul războiului. Mai mult documentele prezentate au dovedit Curţii că deportarea armenilor a urmărit anihilarea lor totală. Planul pentru această “soluţie finală”  a fost pregătit în mod special la iniţiativa comitetului central pentru Uniune şi Progres şi a urmat instrucţiuni şi ordine clare secrete trimise de la centru. Procesul Junilor Turci finalizat în 1920 dovedeşte clar că genocidul armean a fost un act politic organizat şi comis deliberat. Acest proces, precum şi sentinţele sale constituie elemente importante împotriva denigrării genocidului armean de către istoriografia turcă oficială. Mulţi dintre oficialii turci găsiţi vinovaţi în timpul procesului au devenit parteneri ai generalului Kemal Ataturk. După fondarea Republicii Turcia în 1923, aceşti criminali au ocupat poziţii importante în Guvern, precum şi în armata turcă.

după Asbarez

  •  
  •