Cristina Manuc

Un nou roman de Constantin Eretescu

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Constantin Eretescu nu mai are, de­sigur, nevoie de nicio prezentare. Am avut de altfel ocazia şi plăcerea de a scrie, în paginile Araratului, despre cîteva volume recente – memorialistice sau folcloristice – ale acestui cunoscut şi apreciat univer­sitar româno-american de origine armea­nă (s-a născut dincolo de Prut şi se nu­mea, la naştere, Eretpohian). Eretescu este însă şi un autor de ficţiune, deloc de ignorat; cel mai recent volum al său de acest fel se intitulează Dragă Maria. Ro­man epistolar şi a apărut anul trecut la Edi­­tura Criterion Publishing (editor: Gabriel Stănescu). Din păcate, coperta kitsch nu avantajează conţinutul cărţii. Dimpotrivă, aş putea spune… În schimb, recomanda­rea de pe coperta a patra a profesorului şi istoricului literar Mircea Anghelescu, bun cunoscător al literaturii exilului autohton, are meritul de a compensa acest viciu de perspectivă.

Elaborat, aflăm la final, pe parcursul unui deceniu (aprilie 1999-aprilie 2009, Providence), Dragă Maria… este, în pri­mul rînd, un roman al exilului, fără a avea un caracter social-istoric marcat. În litera­tura română recentă, epistolarul exotic a mai fost „accesat“ de prozatorii-univer­si­tari (mă gîndesc, de pildă, la Se înnop­tează, se lasă ceaţa de Mihai Zamfir, calat pe modelul „scrisorilor portugheze“ ale fostei călugăriţe Mariana Alcoforado). În cazul de faţă, avem de-a face cu o per­spec­tivă simţitor diferită. Sigur, şi titlul şi adresările romanţioase ale unor scrisori, şi simbolistica personajelor (cuplul „la distanţă“ Anghel Spiridon-Maria, unde primul trimite la ipostaza de înger căzut iar a doua – la cea de himeră, fără a uita su­gestiile mariologice) par să sugereze o idee de melodramă, ceea ce mă face să cred că autorul a gîndit o anume strategie comercială pentru a face să „treacă” mai uşor către cititor un roman internaţional crud, dramatic, tensionat. Parcurgînd cele 160 de pagini ale sale, rămîi cu o senzaţie de bulversare – în sens pozitiv însă. E vorba, în fond, de o carte a exilului şi a naufragiului existenţial. Ajuns în „lumea nouă“ (America), pe care o descoperă pas cu pas, după o fugă clandestină peste Du­năre împreună cu prietenul Gherasim, An­ghel păstrează legătura cu iubita de departe printr-un epistolar ce se trans­formă, pe nesimţite, în jurnal de emigrant (azilant). Intră în contact cu rigorile noii existenţe, ia contact cu oameni de pe toate continentele ajunşi în acest melting pot rasial (e plin de asiatici şi de latino-ame­ricani în roman…) iar jurnalul începe să semene, de la un punct încolo, cu o ex­plorare de medii sociale, etnice ş.a.m.d. S-ar zice că autorul îşi valorifică aici, pe lîngă experienţa interioară de exilat, şi pe aceea de etnolog şi antropolog urban, într-o naraţiune, altminteri, mustind de concreteţe, în care cruzimea şi tandreţea se împletesc strîns. Aproape toate episto­lele îl au ca autor pe Anghel. Nu toate, însă. De cîteva ori intervine de departe (din România, desigur…) şi Maria, cu nişte contrapuncturi binevenite în istoria acestei iubiri fără speranţă („Găseşte-ţi şi tu o iubită, dragule, şi ajunge-i din urmă pe cei hotărîţi. Însoară-te, fă copii şi uită-i pe cei de dincolo de zare. Noi am rămas pe loc, găini de curte, fără aripi. Am citit pe undeva că păsările migratoare au pe­najul mai colorat decît cele care nu călă­toresc. O fi adevărat?“). Către final intră în scenă o anume „Lucia, care poate fi“, concurentă sentimentală a Mariei; există, printre alte femei (îndeosebi prostituate multirasiale), şi o iubită jamaicană a lui Anghel, Pilar, care sfîrşeşte prost. Scrii­tura protagoniştilor e dinamică, nervoasă, în priză directă, plină de observaţii com­portamentale acute. Constantin Eretescu reuşeşte foarte bine să prindă în pagină, prin intermediul eroului său de hîrtie, colcăiala multicoloră a lumii americane subway din marile oraşe, dar şi, prin vo­cea Mariei ecourile lumii româneşti ire­mediabil îndepărtate. Tonul general este un amestec de sentimentalitate sobră şi de autoironie amară: „Umblu prin lumea mea nouă cu sentimentul că-mi aparţine. Nu mă satur de ea. Trebuie să-ţi mărtu­risesc că nu e întocmai aşa cum o vedeam în nesfîrşitele mele ceasuri de visare. (…) Important e că umblu liber prin oraşul ăsta puternic, cu ziduri pînă la cer. Am chiar o odaie a mea într-un adăpost temporar pen­tru emigranţii fără locuinţă. Ce poate fi mai bine?

Iar cîteodată binele are o faţetă neaş­teptată. Ieri, la amiază, mă întorceam aca­să. Pe jos, că, de, un dolar şi jumătate me­troul, nu-i de unde şi ce zici, trei flăcăi negricioşi veneau zîmbitori spre mine, îi salut şi ei mă înconjoară frumos, cel din faţă de vreo treizeci de ani, bărbat voinic, bărbuţă scurtă, îmi propteşte un cosor în dreptul burţii. Nu scoate niciunul dintre ei o vorbă. Presupun că voiau să mă uşu­reze de portofel, aşa că-mi întorc pe dos buzunarele şi izbucnesc în rîs. Rîd şi ei.

I-am descurajat, pot să-ţi spun asta. M-au lăsat în pace. Înainte să plece, cel cu băr­buţă mi-a îndoit un genunchi în boaşe. Putea să fie mai rău, să ştii că se putea. Nu toate victoriile se încheie cu paradă. Uneori, după biruinţă, te întorci şontorog acasă.

Mi-e dor de tine, Maria. Îmi închi­pui că păşeşti alături de mine, că te ţin de mînă, că te strîng uneori şi că-ţi arăt una şi alta. Te alegi cu vînătăi de atîta strîn­sură, fiindcă sunt nesfîrşit de multe cele care merită văzute“.

Un roman dens şi acut, care nu tre­buie ratat.

  •  
  •