Cristina Manuc

Un nou roman de Constantin Eretescu

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

A rămas necomentat pînă acum, după ştiinţa mea, noul roman publicat de Constantin Eretescu la Humanitas. A doua naştere este al cincilea roman al său (fără a mai vorbi de numeroasele volume de etnologie/antropologie, dar şi de proză scurtă, memorialistică sau teatru). Avem de-a face cu un autor polivalent (şi pluri-identitar totodată: armean, român, american…), definitiv atras de ficţiune, dacă ne gîndim inclusiv la procuparea sa de specialitate pentru mitologie populară, legende urbane ş.a.m.d. În privinţa tipologiei romaneşti pe care Eretescu o cultivă, nu-mi permit să fac judecăţi de ansamblu, întrucît nu am citit pînă în prezent decît o parte a producţiei sale (chiar în revista Ararat am comentat „romanul epistolar” Dragă Maria, apărut în 2009). Ceea ce pot să observ, deocamdată, e că scriitorul exilat de la începutul anilor `80 în SUA preferă să proiecteze poveşti de dragoste îmbibate de sentimentalitate pe fundalul unor experienţe dramatice ale istoriei recente: exil, emigraţie, represiune comunistă ş.cl. Lipsită – din păcate? Din fericire? – de un minim discurs de escortă, A doua naştere plonjează direct în apele tulburi ale României anilor ’50, urmărind o poveste de dragoste (multiplă) a eroului Matei Litera (nume semnificativ!) într-un labirint al captivităţii comuniste: anchete şi închisori politice, deportări în Delta Dunării, evadări (inclusiv în vis sau ficţiune)… Scenele de captivitate şi represiune alternează cu imersiuni în viaţa mondenă dintr-un Bucureşti vechi care supravieţuieşte în anii democraţiei populare, cu frivolitatea şi lifestyle-ul său, oricît de comprimate. De departe, cea mai bună componentă a cărţii este rama propriu-zisă, cea care ţine de mecanismele represiunii şi de lupta lui Litera de a scăpa din plasa lor (se reţin inclusiv personajele-gardieni, cu teribilul Filip Nacu în prim-plan). Cel mai puţin convingător este etajul sentimental – flask back-urile istoriei de dragoste a lui Matei cu patetica Oana (care îl seduce la o petrecere şi are mereu iniţiativa erotică) şi cu himerica Maria. Aici, Constantin Eretescu greşeşte uneori dozajul optim, alunecînd în discursivitate sentenţioasă şi melodramă lirică, („Eu ştiu că tu nu eşti mort. Dar iubirea? A? Eu după ea port doliu, tu nu înţelegi?”) chiar dacă, în general, melodramatismul în cauză ţine mai curînd de partitura eroinelor decît de vocea auctorială. Altminteri, naraţiunea are ritm, un ritm hipnotic, sacadat, o sintaxă dinamică, dialoguri bine ritmate, schimbări iuţi de planuri, dar conduse cu mînă sigură, un început abrupt, în mediu concentraţionar, şi un final deschis, „tăiat” aparent aleatoriu, cu un Matei evadat ieşit la drum liber. În interval, secvenţele „urbane”, intime sau de atmosferă bucureşteană asigură un contrapunct necesar intrigii, nu atît complicate cît complexe. O posibilă supratemă a romanului de faţă ar fi evadarea (şi implicit eliberarea), căci eroul încearcă să evadeze, să se elibereze pe toate căile: atît la propriu, prin fuga efectivă, aventuroasă, din captivitatea politică în care a ajuns printr-un concurs de împrejurări nefavorabile şi nescontate, cît şi pe alte căi, cum ar fi dragostea sau „visarea”, la care este însă nevoit în cele din urmă să renunţe. O mărturiseşte sieşi, cam demonstrativ, protagonistul însuşi, la final: „Pesemne că e o experienţă prin care trebuia să trec. Nu ştiu cine a decis că n-am dreptul la libertate pînă nu mă izbăvesc de frică şi pînă nu renunţ la dragoste. Totuşi nu se potriveşte nici asta”. În ultimă instanţă, avem de-a face cu romanul unui om aflat într-o situaţie limită, din care încearcă să se salveze fără ajutorul celorlalţi. Dezbaterile sale interioară suferă de ispita explicitării, dar tensiunea dramatică este una autentică: „I se păru că recunoaşte locul unde au fost prinşi. Undeva pe aici a fost trîntit la pămînt de cîinele-lup al grănicerilor. Se împiedică într-un muşuroi. Făcu un pas lateral, apoi îşi continuă drumul. `Da‘, îşi spuse, ‘Maria este cea care m-a născut pe mine. Parcă a fost altfel cu Maria cealaltă. S-au amestecat toate. Totuşi, nu se potriveşte. Doar suferinţa a fost insuportabilă pentru amîndoi. Pesemne că era o experienţă prin care trebuia să trec. Nu ştiu cine a decis că n-am dreptul la libertate pînă nu mă izbăvesc de frică şi pînă nu renunţ la dragoste. Totuşi, nu se potriveşte nici asta. Fiindcă nu mă mîntui decît eu, şi prin naştere. Iar cea care a făcut totul e un copil. Habar n-are că e păzită zi şi noapte, cu schimbul, de mai multe echipe de poliţişti. Şi nici măcar n-am văzut-o vreodată. Da, de fapt, Maria există? Sau a fost doar invenţia Oanei?”.

A doua naştere este un roman inegal, dar ambiţios, intens şi, pe ansamblu, convingător ca proiect. Nu ştiu în ce măsură această nouă apariţie editorială va redimensiona locul pe care Constantin Eretescu încă incert îl ocupă în literatura română, dar un lucru e cert: avem de-a face cu o carte demnă de atenţie.

Cristina MANUC

  •  
  •