Redactor

Un destin marcat de prigoana turcească din 1915 şi detenţia în închisorile comuniste

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Bedros Papazian alaturi de familie

În Ghidul Banatului, lucrare întocmită de dr. Emil Grădinariu şi Ion Stoia-Udrea, publicată în 1936, se nota despre cultura sfeclei de zahăr că nu a contat în primii zece ani de după Primul Război Mondial. În acel moment, suprafaţa cultivată în Banat era de 2.652 hectare, iar cultura acestei plante era „azi (1936, n.n.) de o importanţă deosebită şi se poate considera ca cea mai rentabilă ramură a culturii agricole. La cultura plantelor industriale a contribuit mult industria timişoreană de zahăr, uleiuri şi cînepă, care îşi acoperă necesităţile de materii prime din această regiune.“ Este credem cel mai bun context în care putem evoca începuturile Fabricii de Zahăr din Banat (Freidorf), valorificînd astfel amintirile copiilor directorului fondator al unităţii deschise la sfîrşitul anului 1932 (Bedros Papazian), dna Lusig (s-ar traduce prin Luminiţa sau Lucia) Cealikian şi dl Hracia Papazian, născuţi la Arad în anii 1929 şi 1930, ei înşişi cu istorii personale extrem de interesante. Din păcate, doamna Cealikian a decedat în decembrie 2008. Povestea familiei Papazian începe în localitatea Akhisar din Turcia. Pentru a scăpa de persecuţia autorităţilor turceşti, în 1915 fraţii Bedros (născut în 1888) şi Ardaş (Ardaşez), pe atunci militari, împreună cu un verişor (Siragan Cealikian) se refugiază deghizaţi în straie preoţeşti turceşti (imam), cu ajutorul unui vas mic, la Constanţa, primind paşapoarte Nansen (după numele exploratorului polar Fridtjof Nansen – un document care le permitea să călătorească, dar care nu le dădea dreptul la proprietăţi în ţara de reşedinţă). Părinţii şi o soră fuseseră ucişi de turci. În portul de la Marea Neagră, s-au descurcat la început ca hamali, iar apoi au avut norocul că l-au cunoscut pe un armean bogat – Harutiun Frenkian (Hartin B. Frînghian, aşa cum apare în actele comerciale trimise Camerei de Comerţ Timişoara şi aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Timiş), cel care a trăit între anii 1872-1958. Au început să lucreze la Fabrica de Zahăr a lui Frenkian de la Chitila; aici rămîne Ardaş, iar Bedros este adus ca om de încredere – „şef de curte“, cel care avea grijă de curăţenie, mijloace de transport, mişcarea mărfurilor – la nou înfiinţata Fabrică de Zahăr din Arad (1925-1926), se pare o fostă fabrică de hîrtie. Din Indicatorul industriei româneşti (1927) aflăm următoarele date: Chitila Bucureşti S.A. pentru fabricarea zahărului, capital social – 52 milioane lei, capital investit – 6 milioane lei aur, uzină electrică proprie (2 544 HP), 250 lucrători, capacitate maximă de prelucrare – 700 tone sfeclă/24 ore; Fabrica de Zahăr S.A. Arad, strada Malul Mureşului, capital investit – 2,5 milioane lei aur, 700 HP, 600 (?, n.n.) lucrători, capacitate maximă de prelucrare – 600 tone sfeclă/24 ore; ambele fabrici produceau: zahăr tos, zahăr cubic, căpăţînă.  Conform actului constitutiv, cele 5.000 de acţiuni ale unei societăţi de distribuţie a zahărului (Romcolind  S.A.R. de coloniale şi produse industriale, cu varianta Rom.Col.Ind.), cu sediul central la Arad (Piaţa Avram Iancu nr. 7) şi cu sucursale, mai apoi transformate în depozite, în întreaga ţară, a cîte 1.000 lei fiecare, aparţineau lui H. Frenkian – 4.650, nepotului său Eduard – 200, grecului Themistocle Pappalas – 100, C. Petrescu – 25 şi A. Papazian – 25. Obiectul de activitate al Romcolind era importul şi exportul de coloniale, desfacerea şi vînzarea lor, fabricarea şi prelucrarea de zaharicale, coloniale etc.  În Arad, Bedros Papazian o cunoaşte pe Letiţia Popescu-Pereny, născută în 1904 dintr-o familie mixtă (mama de origine maghiară, tatăl român) cu care se căsătoreşte în 13 august 1927.

Fabrica de zahar din Arad

Va primi o ofertă tentantă din partea unui armean stabilit în S.U.A., fiind chemat pentru preluarea unei fabrici. O va refuza însă, socotind că soţia sa, însărcinată cu primul copil, nu va rezista drumului cu vaporul. Destinul său şi al familiei ar fi fost, evident, cu totul altul. După naşterea celor doi copii, el este trimis să construiască fabrica din Freidorf, lîngă Timişoara; va beneficia şi de faptul că învăţase de la Constanţa tehnica de producere a cărămizilor, astfel încît acestea se fabricau chiar pe şantier. Date despre înfiinţare deţinem din săptămînalul Voinţa Banatului, anul XII, nr. 30/24 iulie 1932, articolul intitulat „O nouă fabrică fabrică de zahăr în Banat“: începuse construirea fabricii, iar în toamnă lucrările să fie terminate, pentru ca în iarna 1932 să înceapă activitatea; capital social (francez, olandez, ceh, românesc) – 200 milioane lei; 50 de muncitori; întreprinderea urma să fie o verigă în cartelul zahărului din ţară.  Fabrica va fi dotată, la fel ca şi cea de la Arad, cu echipamente din Cehoslovacia. Cehii le vor monta, iar unul dintre ei (inginerul Drbohlav) va rămîne director tehnic, sfîrşindu-şi mai tîrziu zilele la Timişoara; fiind specialist, va scăpa de epurările de după război. Pentru început, familia locuieşte în chirie în Freidorf, vizavi de parcul comunei, la un anume Engelmann, iar după terminarea lucrărilor de ridicare a fabricii se mută acolo.  Lucrători permanenţi erau în special germanii din Freidorf, iar ca sezonieri se foloseau cei din localităţile învecinate sau din Ardeal. Se încheiaseră contracte cu cultivatorii de sfeclă de zahăr (pentru aceasta exista un compartiment distinct), iar materia primă era adusă cu trenul (unitatea avea locomotivă proprie) sau cu mari şlepuri, pe Bega. Fabrica dispunea de o uzină electrică proprie (un motor uriaş, care funcţiona pe motorină), încălzire centrală, canalizare, locuinţe de serviciu confortabile pentru angajaţii permanenţi (un bloc uriaş) care se mutaseră din Freidorf, cantină proprie – aici se creşteau pentru uzul acesteia vaci, oi, porci. Muncitorii aveau dreptul să primească zahăr (aşa-zisul tain) şi li se repartiza un lot de grădină. Existau două porţi de intrare, una de la drumul spre Utvin, pînă la Bega şi alta spre Freidorf. Erau corpuri de clădire pentru birouri, locuinţe, garaje pentru maşini. În zona Banatului, Romcolind, care va fi radiată din Registrul firmelor sociale la 15 iunie 1946, avea puncte de lucru în Timişoara, în apropierea Gării Domniţa Elena, pe Splaiul Müller Guttenbrunn nr. 17 (azi Bd. General Dragalina, într-o clădire care nu mai există, pe acel loc fiind ridicat un bloc de locuinţe; în vara anului 1944,  imobilul a fost rechiziţionat de armată, iar depozitul se mută pe Bd. Regele Carol I nr. 51), Jimbolia, Lipova, Sînnicolau Mare, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa, Oraviţa. Dropsurile produse de fabrică (10-12 sortimente) şi zahărul candel se vindeau prin magazinul de pe strada Fröbl (azi Bd. Iuliu Maniu).  Lucrurile au mers normal pînă spre sfîrşitul războiului. Săptămînal, patronul Frenkian, necăsătorit, însoţit de valetul său Dumitru, călătorea între Chitila, Arad (la fabrica de aici era director general) şi Timişoara. Bedros Papazian se ocupa de întreaga activitate a fabricii, fără a-şi permite să meargă vara în staţiuni cu membrii familiei. Copiii familiei Papazian studiază la şcoli de elită, făcînd naveta la Timişoara – Hracia la Liceul Piarist (pînă în clasa a VI-a de liceu, în 1948 unitatea desfiinţîndu-se) şi mai apoi la Liceul Clasic Mixt care funcţiona la Notre Dame (azi Casa de Cultură a Studenţilor), iar Lusig în Iosefin, la Notre Dame (1940-1944). Dl H. Papazian păstrează amintiri frumoase din perioada liceului, aici avîndu-i profesori pe preotul Ilie Secoşan, Carol Eilhardt (sport), Petru Aubermann (fizică), compozitorul Emil Cuteanu (muzică), Emil Meşter, Ştefan Erdely. O vreme a fost semi-intern; cantina avea program fix: uşa sălii de mese se deschidea la 13,30 şi se închidea la 13,35. La Liceul Clasic Mixt, pe vremea ARLUS-ului, s-a înscris la trupa de teatru, profesorul de limba rusă Scripnic, fost militar, promiţînd nota zece. Aici l-a cunoscut pe viitorul mare regizor Iani Cojar. În vara anului 1944 Timişoara este bombardată de aviaţia aliată, dna Cealikian fiind un martor ocular al acelor momente dramatice. În septembrie, după contraofensiva germană, Fabrica de Zahăr este ocupată de trupele hitleriste, venite cu tancuri. Toţi cei aflaţi acolo sînt puşi la zid, fiind salvaţi doar de faptul că soldaţii i-au auzit pe muncitori vorbind limba germană. Angajaţii sînt trimişi în adăpost şi dl Hracia Papazian îşi aminteşte că au locuit acolo cîteva zile; mama împreună cu sora se aflau în oraş, în locuinţa de serviciu din imobilul fabricii aflat vizavi de biserica Ordinului Notre Dame din Iosefin (după război va fi naţionalizată şi familia Papazian evacuată). Nemţii îşi instalaseră mitralierele pe clădirile fabricii şi de acolo controlau toată zona, un cîmp deschis, făcînd multe victime. Au fost nevoiţi însă să se retragă, iar venirea Armatei Roşii a dus la sinuciderea, prin aruncare în Bega, a prizonierilor ruşi care lucrau în fabrică, ei temîndu-se de represalii. După război, instalarea noului regim aduce epurări în fabrică. Directorul Papazian este schimbat, judecat în lipsă (se refugiase, simţind pericolul, în zona Miercurea Ciuc, familia nemaiavînd la un moment dat nicio ştire despre el). Capetele de acuzare: sabotaj gradul 2 -vînzarea de zahăr candel (în depozit un angajat mai păstrase o mică cantitate, pentru a o duce acasă), operaţiune declarată interzisă; achitarea cu zahăr, greu de găsit în acea vreme, a facturii de energie electrică. Este condamnat la 5 ani, iar patronul la un an. Va fi prins în Ardeal şi adus la Timişoara, reuşind să treacă, în drum spre secţia de poliţie din cartierul Iosefin, pe acasă, pentru a da veşti familiei. Va sta în detenţie în închisorile din Timişoara, vizavi de actualul hotel Continental, şi Caransebeş, fiind eliberat pentru bună purtare cu trei luni mai devreme. Pînă la pensie va lucra ca muncitor la Vinalcool, trăind pînă în ianuarie 1970. Copiii vor purta pînă în anul 1989 stigmatul originii sociale nesănătoase, neputînd să facă studii superioare.

Vali Corduneanu

Director Muzeul Presei  „Sever Bocu” Jimbolia

  •  
  •