Mihai Stepan Cazazian

UN ARMEAN PE BICICLETĂ / ERVANT NORHADIAN (1916-1994)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

1Campion Național Ciclism Fond (Loc I)

Antrenor la secția Ciclism la clubul Casa Centrală a  Armatei și al Echipei Naționale,

MAESTRU  EMERIT  AL  SPORTULUI    (Post Mortem)  2008  

 

 

 

În perioada interbelică  armenii s-au manifestat  în multe discipline sportive, alături de sportivii români. Baschetbaliști, jucători de tenis de masă (ping-pong), alpiniști, fotbaliști, etc, atât ca jucători cât și ca antrenori. Această tendință, mai atenuată, a continuat și în anii de după război.

Ciclismul, cum era și firesc, nu a fost nici el ocolit, iar în anii 1945 și următorii alături de mari cicliști care evoluau pe șoselele și velodromurile din România, precum Gabriel Moiceanu, Marin Niculescu[1], Șandru și alții, era și celebrul ciclist Ervant Norhadian.

El venea uneori în Carol 43, călare pe bicicletă, tocmai de la capătul căii Grivița, unde norhadienii, țineau o prăvălie încă din 1924. Se născuse într-o zi de noiembrie a anului 1916, iar acum avea cam 30 de ani. Norhadienii erau sebastați. Armeni dârji, perseverenți, întreprinzători și cu spirit de competiție. Iar Ervant iubea bicicleta, rula mai tot timpul, se antrena cum putea și el. Gociman, era un bun sfătuitor, când avea chef, căci era ciclist cu experiență, îl tachina adesea pe Ervant dar îl și simpatiza, pentru că vedea în el un  ciclist talentat. Prieten cu Vasken Cociumian, ciclist, care deși șchiop, a făcut turul României pe bicicletă, și cu Garbis Baclagian, deținător și el al unor premii cicliste, era mai perseverent ca aceștia și ciclismul pentru Ervant  era mai mult decât o pasiune. El avea viziunea unei mișcări cicliste de proporția celei care făcea din Turul Franței un eveniment mondial.

2

Echipa campionatului de Fond pe Anul 1951 Campion Național Ervant Norhadian

Ervant   participase la competiții locale, ocupând adesea primul loc, încă din anii ’30 când nu avea nici 20 de ani. C. Cantili, cel care a parcurs distanța București-Paris pe bicicletă, în numai 10 zile,  mare iubitor al ciclismului românesc, îl luase în vizor și-l sprijinea moral și  material. În anul 1932, Ervant Norhadian devine campion național la ciclism, categoria juniori. Avea pe atunci  16 ani. Ambițios ca un sebastați, vrea să meargă mai departe.  Cicliști renumiți ai sportului cu pedale din acea vreme îl încurajează. Printre  aceștia erau Nicolae Țapu, Constantin Tudose, Virgil Mormocea și alții.

4

Dar iată ce ne povestește, într-o emisiune TV,  dl. Anuș Kirmizian, cunoscut om de afaceri din România și Franța: “Fac parte din generația care a fost martoră la ridicarea ciclismului în România. Am asistat la inaugurarea Velodromului de la Dinamo,[2] în anii ’50, fiind copil pe atunci. Atunci a venit și a concurat acolo echipa sindicatelor din Franța. Ce e curios este că după ce am plecat din țară și m-am stabilit la Paris, l-am cunoscut pe francezul Isaac Vitre, cel care a câștigat atunci. Acesta și-a amintit de manifestarea organizată la București, de entuziasmul de atunci al românilor. Nu multă lume știe acum că la mijlocul secolului ciclismul era un sport iubit, foarte urmărit. Sportul avea o altă pondere la tineret. Cine nu practica un sport nu avea credibilitate.(subl.ns) Trebuia să ai o performanță într-un domeniu. Școala și sportul. Eu am copilărit în zona Moșilor. Pe strada Spătarului era un teren de baschet făcut de noi, care am cărat zgura acolo. Eu sunt armean de origine. Și comunitatea noastră avea echipă. Am dat doi campioni naționali de ciclism.  Ciclismul este un sport foarte uman. Totodată însă, în el se organizează cele mai dure competiții. În toate sporturile există consum intens de energie, însă în ciclism acesta este uriaș.”

Elevii școlii armene mixte din București din anii ’45-46 știau de Norhadian  și urmăreau permanent Sportul Popular, Gazeta Sporturilor,  unde erau relatate evoluțiile ciclistului cu care ne mândream. Participarea cu sufletul la Turul Ciclist al României ne însuflețea micile noastre inimi de școlari care ne smulgeam Sportul Popular să-l citim mai întâi. Evident, căutam locul ocupat de Ervant în etapă. Să alerge alături de Marin Niculescu era ceva!

Iacob Vartan, (Ararat, 16.01.2006) povestește cum înainte de 1940, elev la Liceul din Focșani, împreună cu dirigintele, profesorul de economie și drept, Hacik Boos, care era și președintele asociației sportive Vrancea, a luat câțiva elevi pasionați de ciclism, printre care și povestitorul, și s-a așezat lângă linia de sosire a cicliștilor din turul României.

5

  „ Toți priveam cu înfrigurare, deoarece pe lângă cicliștii români, mai erau unii veniți din Franța, Italia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și lupta era foarte strânsă.

          La un moment dat, cineva dintre organizatori anunță printr-un megafon, că sosesc cicliștii.

          În fruntea plutonului compact era un tânăr, cu un nas proeminent și care  pedala de zor spre linia de sosire. Era campionul național al României, Ervant Norhadian.

          Prof. Boos, care ne însoțea, a început să strige: „Bravo Ervant! Bravo băiete!” 

          Doi elevi, din grupul nostru care erau mai mari, în ultima clasă a liceului , discutau:

          -Mare ciclist Norhadian, este campion național de câțiva ani…

          -Oare nea Hacik îl cunoaște personal?

          -Nu cred, dar i-a strigat „ bravo Ervant” pentru că e și el armean ca și  dom’ profesor”.

11

Într-adevăr, ciclismul era la mare cinste pe atunci. Elevi fiind, umblam  în servietă cu Miroir Sprint, unde pe prima pagină erau pozele mari cu Fausto Coppi, Jacques Anquetil, Geminiani, Bobet, frații Pelissier, Eddy Merckx  și alții. Turul Franței era un eveniment mondial. Iar Turul ciclist al României ținea trează atenția iubitorilor sportului din toată țara zile întregi, pe toată durata desfășurării sale.

Când avea doar 17 ani, (1933), Ervant  câștigă cursa de viteză „Principele Nicolae”, de pe ONEF. Mai târziu se va evidenția atât la cursele de pe șosea cât și la cele de pe velodrom, pedalând pentru clubul RAPID, secția ciclism, în anii 1945-1953. În 1945, la competiția națională de fond Norhadian ocupă locul I. Încă din acei ani (1948) este antrenor la clubul de ciclism al Casei Centrale a Armatei (CCA)[3] antrenând, printre alții pe I. Ioniță (n.1928) care devine unul dintre cicliștii de frunte ai  României. Alergând într-o cursă ciclistă pe velodrom (1950) împreună cu I. Ioniță, I. Gociman, T. Stănescu,  Norhadian realizează un timp record de 2′ 31”10.

E greu de restabilit lista tuturor participărilor lui Norhadian la diverse competiții care i-au adus numeroase trofee. Vom încerca sa redăm unele mai importante. Participă la competiția Cursa Păcii (Zilina, Republica Cehă, 1948, ocupând locul 6). Trebuie să amintim cititorilor că la o competiție ciclistă în general dar mai ales una internațională luau parte zeci de cicliști (80-90 chiar și mai mulți) și un loc 6 era considerat mai mult decât onorabil. Cursa era internațională, și la Varșovia el ocupă locul 5. În clasamentul final de la Varșovia din 1948, el ocupă locul 8.  În anul următor, 1949, fiind remarcat, participă la Turul Ciclist al Poloniei. Aici el ocupă locurile 10, (Wroczlaw) 10 (Katowice)  5 (Zakopane) și 9 (Cracovia) în diferite etape ale cursei, iar în clasamentul, general ocupă locul 11.

În anul 1950 participă la Turul Ciclist al României. În clasamentul general iese pe locul 3. În anul următor, cucerește primul  titlul de Campion Național în proba de șosea fond individual.

Ani îndelungați activează ca antrenor al echipei naționale de ciclism a României și la clubul Steaua, participă la numeroase curse și concursuri cucerind trofeu după trofeu. Este medaliat de două ori pentru merite sportive. A avut la activ 24 titluri naționale și trei internaționale (B. Căuș 1998, Andreea Dogar 2014)

16

26

O cronică sportivă din anul 1952, dedicată  Cursei Scânteii derulată pe traseul București-Brașov și retur, remarcă „ iscusința în urcuș  a cicliștilor E.Norhadian, M.Niculescu, N.Chicomban și Maxim”.  Apoi cronicarul continuă : „ La ieșirea din Ploiești, M.Niculescu s-a desprins de plutonul fruntaș în care se aflau circa 30 de cicliști, creindu-și ,în scurt timp un avantaj de câteva sute de metrii.  Conducând plutonul într-un ritm extrem de rapid, Norhadian reușește să zădărnicească acțiunea curajoasă a lui Niculescu. Nu trece mult timp, și încercarea sa este reperată de M.Niculescu, apoi de P.Niță și de Maxim, fără rezultat însă. În apropiere de București s-a dat o nouă  luptă între M.Niculescu și Norhadian, care a atacat pe rând ceea ce a făcut ca numărul cicliștilor din grupul fruntaș să se micșoreze”. (Scânteia, aprilie, 1952). Să reținem că la acea dată Norhadian avea deja 36 de ani, o vârstă înaintată pentru un sportiv. Iar Marin Niculescu era cu 7 ani mai tânăr…

19

Din presa vremii, ne mai parvine ( grație lui Simon Tavitian, 2007, pag. 295) un articol a cunoscutului cronicar sportiv  Modesto Ferrarini, întitulat În memoriam:

„Firesc, generațiile de azi nu-l cunosc, poate nici nu au auzit de el. Avea un nume de armean pur -ERVANT NORHADIAN- așa cum era, fiind unul din cei mai populari sportivi ai României în anii de după cel de al doilea război mondial. Era un armean scăpat ca prin minune de pogromurile turcești, ajuns în România, protejat de o bunică și de mama sa, femei curajoase.   

          A iubit la nebunie bicicleta și, dotat cu un fizic de fier a devenit un mare ciclist de performanță component de bază a echipei României. Personalitatea sa spumoasă s-a aflat mereu pe creasta valurilor, chiar dacă a pedalat în mijlocul cicliștilor de frunte ai țării din mai multe generații. Legendarii Marin Dumitrescu, Constantin Șandru, Iulian Gociman, Costică Cihodaru, Gigi Dumitrescu, verii Nae și Traian Chicomban s-au luptat cu el pe șoselele din țară și din străinătate, fiind deseori învinși.

          Cu armeanul nu se glumea, el find, între altele, cel mai bun cățărător din ciclismul românesc. Avea cea mai frumoasă și corectă poziție pe bicicletă, fiind efectiv un profesor pentru mulți, pe care i-a învățat cum să pedaleze lejer, să respire în curse, să-și împartă greutatea corpului judicios pe caii de metal cu ghidoane aidoma cu coarnele unui berbec.

          Luminos, vesel, caracter deschis, era iubit de toți pentru firea lui prietenoasă, pentru modul cum înțelegea lupta sportivă, fair-playul. Era prieten cu ceilalți cicliști până să ajungă la poalele dealului sau muntelui, fiindcă de acolo țâșnea singur și era greu să mai fie ajuns.

          A înființat secția de ciclism a Casei Centrale a Armatei, a luptat pentru culorile acesteia, dar sufletul său sensibil a fost rănit de nerecunoștința clubului căruia ii dăruise cei mai frumoși ani. Motiv pentru care a plecat la un moment dat peste mări și țări, în Statele Unite ale Americii.

          Ce om și ce dragoste de țară purta în el și acolo, departe! Era destul să afle că cei ce treceau să-l viziteze erau din România că el imediat îi îmbrățișa, ii socotea oaspeții lui de onoare.

          În toamna  anului 1994, noi, cei aflați aici, am aflat o veste tristă. Ervant a plecat din nou, și din America- evadând de astă dată, ca pe șosele, singur- în altă lume. Fără bicicletă undeva deasupra norilor. Fără două roți  nu era el”.

Prin emigrarea sa din țară însă, o umbră de tăcere se lasă asupra memoriei sale. Așa au pățit și alți sportivi care au plecat. Ei au fost șterși din istoria sportului românesc. Istoricul sportiv Pompiliu Nicolaie Constantin, în teza sa de doctorat, susținută la facultatea de istorie a Universității București arată că sportivii care au emigrat au fost șterși din istoria sportului românesc. Un astfel de exemplu ar fi și Angelica Rozeanu, multiplă campioană la ping-pong a României și campioană olimpică, la simplu și la dublu, sau Leon Rotman canoistul care a adus două medalii de aur României ș.a.

    „Ervant Norhadian, este un sportiv despre care nici nu se vorbește astăzi în România. Este un sportiv de origine armeană care a plecat din România în anii ’60. În comunism cei care fugeau erau șterși din cărțile de istorie a sportului, presa nu-i mai menționa, li se întocmeau dosare penale. În arhivele securității sunt foarte multe dosare penale ale sportivilor care au rămas în străinătate. Erau condamnați la 3-4-5 ani închisoare, li se confiscau bunurile, povestește Constantin, care a identificat zeci de asemenea cazuri.” scrie Andreea Dogar în referirea sa la teza istoricului sportiv.

Dar în anul 2008,  post mortem, lui Ervant Norhadian i se recunosc meritele  pe care le-a avut în  România și i se conferă distincția  MAESTRU EMERIT AL SPORTULUI. La 14 ani după  moartea sa, prin Ordinul nr.411, al  Agenției Naționale pentru Sport la 2/09.2008.  Și totuși nici astăzi mai nimeni nu vorbește despre el. Dar nici despre mulți alți cicliști.  Ciclismul, odinioară unul din sporturile de mare faimă a României, astăzi a intrat  într-un con de umbră, velodromul din București este reparat oarecum recent, șoselele sunt cum sunt, cicliștii care activează pe la cluburi puțini și nesusținuți  nici prin presă sau prin  popularizarea puținelor concursuri pe  care le mai pot înjgheba, iar Federația Română de Ciclism trece printr-o perioadă indecisă.

La  20 ani de la trecerea lui Ervant Norhadian în neființă, o lacrimă și   o floare pe modesta sa piatră tombală din California.  Și o geană de speranță că cineva va scrie o istorie a ciclismului românesc  unde o pagină i se va rezerva și lui Ervant Norhadian.

Arpiar Sahaghian

 

De curând s-a discutat oportunitatea înființării unui club ciclist de amatori „ERVANT NORHADIAN” , în cadrul UAR. Trebuie să se aibă în vedere nivelul tehnic, structura activităților, programul de activitate, secțiile de copii, juniori, fete și seniori, antrenorii, afilierea sau nu la un club mai mare, relațiile cu MTS și FRC, planul de perspectivă, șansele de creștere în viitor a unor performeri, participări la competiții sub culorile clubului, statutul, regulamentul și nu în ultimul rând sursele de finanțare. Pentru început se poate avea în vedere înființarea unui club pentru amatori, cu biciclete obișnuite, urmând ca treptat să se treacă  și pe cursiere. Deocamdată nu s-a luat nici-o decizie, de aceea propunerile și sugestiile celor interesați sunt bine venite. Ele pot fi adresate d-lui Vahe Hovaghimian.

[1]     Marin Niculescu a decedat la 91 ani, la data de 2.05.2014.

[2]     Velodromul din Șoseaua Ștefan cel Mare este o copie a Velodromului din Milano și construit de specialiști italieni. Velodroamele moderne au în prezent alte standarde.
[3]     Acum Clubul Steaua. În prezent clubul Steaua nu mai are secție de Ciclism.

  • 41
  •  

6 Responses to UN ARMEAN PE BICICLETĂ / ERVANT NORHADIAN (1916-1994)