Redactor

Un armean generos – Grigore M. Buiucliu

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Grigore_Mithridate_Buiucliu

Deschizînd impresionantul volum Patrimoniul Academiei Române. Donatori şi donaţii 1860-19481, cu 1086 pagini, am avut plăcuta surpriză să-l găsesc printre cei peste 300 de donatori pe ilustrul jurist, armeanul Grigore M. Buiucliu. Acest volum a apărut la 76 de ani, după prima ediție: Acte de fundaţiune (1932) şi cuprinde donatori în­ce­pînd cu anul 1860, cînd funcţiona predecesoarea Academiei Române – Societatea Literară Română.

În Prefaţă, secretarul general al Academiei Române, acad. Păun Ion Otiman, arată că lista lungă de donatori cuprinde „personalităţi de seamă ale vieţii publice româneşti, dar şi în cîteva cazuri, oameni simpli, învăţători, preoţi, funcţionari. Este firesc să ne punem cîteva întrebări: ce i-a determinat pe aceşti cetăţeni generoşi ai României să doneze o parte sau toată agoniseala lor de o via­ţă sau de mai multe generaţii? Care este motivaţia, mobilul ges­tu­lui lor atît de măriminos? De ce a ales din mulţimea de instituţii ale ţării tocmai Academia Română?” şi tot domnia sa răspunde: „pentru a susţine opera atît de importantă a Academiei Române de propăşire a ţării prin ştiinţă, artă şi cultură. Totodată, prin gestul lor mărinimos, donatorii şi-au manifestat atît spiritual, cît şi material respectul lor profund faţă de întîia instituţie culturală a ţării, Academia Română”2 .

În testamentele lor toţi au aceleaşi sentimente faţă de înaltul for. În lunga enumerare a donatorilor la numărul 51 se găseşte Grigore M. Buiucliu. Primul donator, în 28 sept. 1860, fiind un filantrop grec, stabilit în România şi naturalizat român, după ce luptase pentru eliberarea grecilor de sub stăpînire otomană, Evanghelie (Evangeli) Zappa, şi al doilea domnitorul Alex. Ioan Cuza, care în 28 martie 1863, dona 5600 de galbeni pentru premii anuale numite „Domnul Unirii”, iar ultimele testamente de la Elena Văcărescu şi sora ei (1945) şi Zoe C. Gorovei (1947).

Printre donatori se aflau de la capete încoronate – regii Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea – la scriitori, miniştri, bancheri, profesori: M. Kogălniceanu, N. Titulescu, Ion Ghica, D. Sturdza, Jacques Elias, V. Pîrvan, N. Chrissoveloni, generalul H. M. Berthelot, A. şi Elena Simu, Horia Hulubei, Elisa Dalles, Stelian Popescu, Gr. Antipa, Alex. Mavrogheni, domniţa Alina Ştirbei, Ion Ghica ş.a. Unii donează chiar după 1948: V. Eftimiu, G. Oprescu, Eli­sabeta G. Călinescu ş.a. Au donat clădiri, apartamente, biblioteci, păduri, terenuri agricole, case de vacanţă, dar şi picturi, sculpturi etc.

Grigore M. Buiucliu (1840-1912) s-a născut la Iaşi, în familia cămi­narului armeanului Iacob şi a Mariei Buiucliu. Studiile superioare, de Drept, le-a urmat la Paris şi Iaşi. Profesează avocatura, ocupă diferite funcţii în magistratură, procuror la Tribunalul din Iaşi, apoi consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti. A fost deputat şi senator.

A petrecut mult timp citind, consultînd, studiind lucrări privind armenii, armenitatea în Biblioteca Naţională din Paris şi în cea a Mănăstirii Mechitariştilor armeni de pe Insula San Lazzaro din Veneţia. A primit pentru activitatea sa însemnate distincţii şi ordine: „Coroana României” în grad de Ofiţer, „Steaua României în grad de Comandor, Ordinul „Sf. Ana” conferit de ţarul Rusiei.

Pasionat de cultura şi istoria armeană şi-a alcătuit acasă o bogată bibliotecă privind viaţa, cultura și obiceiurile armenilor. Nu în­tîm­plă­tor devenise, din anul 1866, mem­bru al „Junimii” şi colabora, totodată, la revista „Convorbiri literare”. Gh. Panu scrie în Amintiri de la Junimea: „Din seara întîi cînd am venit la «Junimea» mi-a făcut o foarte bună impresie şi mi-a deşteptat simpatia dl. Buiucliu ce fusese înainte procuror general la Curtea de Apel şi lăsase cele mai excelente amintiri. Drept pînă la severitate, neabătîndu-se o linie de la datoria sa, inteligent cu studii şi cu talent de vorbire, el realiza tipul procurorului general de rasă, care a fost odată în Franţa mult timp, astăzi chiar cînd se vorbeşte de procurori generali în Iaşi, dl. Buiu­cliu este dat ca unicul model” … „dovedea [la Junimea] un umor subtil şi inteligent” … „Fiecare îşi dădea curs vervei şi ideilor sale şi pot zice aveau loc dis­cuţiile cele mai interesante, fiindcă se făceau pe teme noi, iar cei ce luau parte la discuţii erau Alex. Xenopol, Lambrior, Eminescu şi Grigore Buiucliu”3 .

La 1 august 1912, prin Testa­mentul său, Grigore M. Buiucliu instituia drept legatară universală Academia Română din Bucureşti. Ea va fi liberă în scopul pentru care a fost creată să dispună de legatul ce-i fac în modul, formele şi con­diţiile ce va găsi de cuviinţă, cu aceasta că, în dările de seamă anu­ale, să se menţioneze întrebuinţările ce va face din legatul meu.

Observînd că în România puţini se îndeletnicesc cu studiul limbilor orientale (armeană, arabă, turcă şi persană), ale căror literatură istorică poate fi folositoare ţării, la caz cînd Academia va găsi de cuviinţă de a face achiziţiuni, a institui burse sau a da recompense pe seama legatului meu, dorinţa mea este, fără a face din aceasta o condiţie obligatorie, ca la asemenea împrejurări să aibă în vedere şi limbile orientale mai sus pomenite.

Biblioteca mea armeană ce se cuprinde în legatul universal ce-i fac îi va servi ca un început pentru «Biblioteca Orientală» ce presupun că-şi va forma cu timpul4 […].

Donaţia a fost primită cu deo­sebită consideraţie de Academie.

La sesiunea generală a Aca­de­miei Române, din 1 mai 1913, prezidată de preşedintele I. C. Negruzzi acesta a spus amintind de donaţii că: „bunul şi vechiul meu prieten Grigore Buiucliu a lăsat aproape întreaga avere agonisită prin muncă încordată”, iar acad. D. A. Sturdza, secretarul general al Academiei Române, în raportul prezentat, la capitolul „Fonduri, donaţii şi legate”, a menţionat mai întîi de: „Răpo­satul Grigore Buiucliu, magistrat luminat, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie, voind să dea întreg tri­butul vieţii pentru cultura naţională a neamului de care îşi lipise viaţa şi în mijlocul căruia a fost cinstit după vrednicie, a instituit prin testamentul său de la 1 august 1912 Academia legatară asupra averii sale, în sumă de un milion de lei. Acest bărbat cultivat şi iubitor de cultură n-a avut nicio legătură cu Academia, ci din cel mai curat patriotism văzînd cum lucrează această insti­tuţie, i-a lăsat aproape toată agoniseala vieţii lui, fără a pune nicio condiţie, fără a determina niciun scop special”5

D.A. Sturza a citit Testamentul lui Buiucliu şi apoi a arătat că din suma respectivă s-au achiziţionat cărţi, s-a completat Cabinetul Numismatic, s-au publicat unele manuscrise şi s-a folosit chiar la săpături arheologice.

În aprilie 1913, Academia Română a solicitat de la CEC eliberarea unor sume de bani – prevăzute în Testamentul lui Gr. Buiucliu – necesare pentru bisericile armene din Iaşi şi Bucureşti, cît şi pentru Spitalul de copii „Caritatea” din Iaşi.

Nicolae Iorga în Conferinţa sa ţinută la Uniunea armeană din Paris, la 23 ianuarie 1929, Armenii din România, a amintit că: „Buiucliu s-a distins în domeniul Dreptului şi a lăsat Academiei Române o foarte frumoasă bibliotecă armenească, al cărui catalog l-am publicat şi, în acelaşi timp, o sumă suficientă, la acea vreme, pentru a trimite bursieri de limbi orientale”6 .

Acad. Alexandru Lapedatu, la 24 mai 1941, la 75 de ani de la aniversarea Academiei Române, a subliniat că: „Academia nu şi-ar fi putut îndeplini misiunea şi nici nu ar fi putut ajunge la starea materială la care se găseşte ea astăzi dacă silinţele ei nu ar fi fost secundate şi sprijinite de atîţia generoşi donatori, animaţi de cele mai nobile sentimente pentru instituţiunea noastră şi pentru cultura românească”7 .

Dar după război seceta, naţio­nalizarea, stabilizarea monetară aduc grave prejudicii şi mai ales după „2 noiembrie 1948 Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române confiscă întregul patrimoniu privat al Academiei Române, an în care Academia Română devine o in­stituţie de stat şi testamentele devin inoperante”. Astfel, subliniază, în continuare, în Prefaţă, acad. Păun Ion Otiman: „Anul 1948 va fi fatal pentru cea mai fecundă şi cea mai independentă instituţie a ţării Aca­demia Română pierzîndu-şi deplina autonomie, cît şi patrimoniul său privat”.

Dar după Revoluţia din 1989 ar fi urmat … Recuperarea, pentru Academia Română, revenită la statutul ei anterior anului 1948, dar aceasta este altă temă a volumului II, ce se va elabora în viitorul apropiat, după cum ne asigură în Introducere au­toarea Dorina N. Rusu.

După 1990, Academiei Română a reușit să recupereze, prin strădania acad. Dan Berindei o parte din bunuri: conacul, moşia şi pădurea de la Dobroteşti.

Ecaterina IONESCU

1 Dorina N. Rusu, Patrimoniul Academiei Române. Donatori şi donaţii 1860-1948, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

2 Ibidem, p. 15.

3 Anaïs Nersesian, Armenii în istorie şi cultură, Editura Ararat, Bucureşti, 2003,
p. 290-291.

4 Dorina N Rusu, op. cit., p. 367.

5 Analele Acad. Rom., Partea adminis­tra­tivă şi dezbaterile, Seria II, tom, XXXV, 1912-1913, Bucureşti, Librăria Socec şi C. Sfetea, 1913, pp. 98-99.

6 Nicolae Iorga, Scrieri despre armeni, prefaţă de Andrei Pippidi, ediţie îngrijită, traduceri şi note de Emanuel Actarian, Bucureşti, Editura Ararat, 1999, p. 228.

7 Academia Română, Acte de fundaţiuni, 1932.

 

  •  
  •