Redactor

Turcii îşi recapătă memoria

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Imagine preluata din L'HISTOIRE

Mobilizare patriotica la Istanbul 7 octombrie 1914

De câţiva ani semnele se înmulţesc: intelectualii nu se mai mulţumesc cu adevărul oficial.

L´Histoire- Care sînt astăzi mizele memoriei în Turcia?

Ahmet Insel: Republica Turcia a do­rit să creeze o naţiune omogenă plecînd de la resturile Imperiului Otoman. E, a trebuit pentru asta, să se rupă de trecutul cosmopolit otoman şi să creeze o iden­ti­ta­te turcă omogenă, jumătate etnică, ju­mătate religioasă: a fi «turc» înseamnă astăzi în sensul deplin al cuvîntului să fii musulman turcofon. Astfel au dispărut de la suprafaţa societăţii diferenţele etno-culturale şi religioase: cetăţenii ne-mu­sulmani au devenit astfel în fapt «străinii din interior», chiar dacă ei sînt pe hîrtie cetăţeni cu drepturi depline; şi printre kurzi , cei care manifestau grijă pentru a proteja identitatea lor erau consideraţi ca inamici interni reali sau potenţiali.
Astfel, dacă Republica înţelege să rupă cu cosmopolitismul Imperiului Oto­man, ea recurge în acest scop la un auto­ritarism care este el însuşi de tradiţie otomană. Din acest autoritarism multisecular şi din obsesia actuală a unei societăţi omogene decurg principalele mize ale memoriei.

L´H.: Care este locul problemei ar­mene în memoria colectivă?

A.I. Marea majoritate a locuitorilor Turciei nu cunosc despre problema ar­mea­nă decît «adevărurile» care le-au fost inoculate prin istoria oficială învăţată la şcoală. Aceasta se rezumă la cîteva puncte simple: 1) Armenii ne-au trădat colabo­rînd cu inamicul. 2) la rîndul lor au făcut şi ei multe victime musulmane.3) toate re­ven­dicările de recunoaştere a genoci­dului sînt făcute de persoane străine care urmăresc să dezmembreze Turcia.
Astăzi, problema armeană este într-adevăr una din resorturile fricii de dislo­care teritorială a patriei. Cealaltă e pro­blema kurdă. Dar, dacă aceasta din urmă stă, pentru turci, pe o realitate concretă şi cotidiană, problema armeană se raportea­ză într-un registru fantasmagoric. Ea este principalul refulat din memoria colectivă.

L´H. : Pe 15 decembrie 2008 a fost lansată în Turcia o petiţie pentru a cere iertare din partea Armenilor. Cine a luat iniţiativa?

A.I. : Este vorba de Cenghiz Aktar, universitar specializat în probleme euro­pene, care a avut primul ideea. Propu­ne­rea sa a fost apoi discutată într-un cerc destul de larg. Dar eram prea numeroşi pentru a ne pune de acord asupra unui text scurt. Aşadar au fost patru (Cenghiz Aktar, ju­ristul şi politologul Baskin Oran, jurna­listul Ali Bayramoglu şi eu) care au re­dactat textul final: obiectivul său este, în primul rînd de a cere iertare armenilor pentru negarea dramelor umane la care au fost supuşi strămoşii lor. Noi am utili­zat pentru a descrie tragedia deportărilor o expresie pe care au folosit-o chiar armenii la acea vreme : «Marea Catastrofă».
Noi dorim să suscităm în Turcia, prin această petiţie, o mişcare de interogare privind istoria noastră. Nu este suficient să afirmăm că noi împărtăşim durerile ar­me­nilor, mai trebuie să ne asumăm res­pon­sabilităţile noastre referitor la negarea încă şi acum, a celor ce s-au întîmplat.
Această petiţie este deschisă tuturor cetăţenilor Turciei: 30000 au semnat-o deja. Pentru a face lucrurile mai lesni­cioase ea se poate semna online. Pentru a arăta diversitatea semnatarilor am adău­gat o rubrică care arată ocupaţia lor.

L´H. : Amintirea lui Atatürk este ea încă vie?

A.I. : Există de acum un cult oficial faţă de Mustafa Kemal, figură sacră a noii religii seculare a Statului republican. În fiecare an, în momentul comemorării morţii sale, la 10 noiembrie ora 9 şi 5 minute, sirenele sună cu toată puterea pentru unul sau două minute. Este încă un para­dox al laicităţii noastre în stil turcesc.
Măsura zelului care înconjoară amin­tirea lui Atatürk a fost redată de emoţia pe care a stîrnit-o filmul Mustafa care povesteşte viaţa sa, fără nici o denigrare, prezentîndu-l ca pe un om cu în­doielile sale, eşecurile sale, singurătăţile sale. Era mult prea mult decît ceea ce unii din spectatori puteau suporta!

L´H.: Turcii de astăzi au ei o no­stal­gie a imperiului?

A.I.: Multă vreme acest trecut a fost refulat, Imperiul Otoman depreciat. Dar după anii 1980, cercurile naţionaliste con­servatoare, manifestă o nostalgie faţă de imperiu, prin proiectarea unei Turcii –mare putere în Orientul Mijlociu. Recent, faţă de atitudinea de respingere a aderării Turciei la UE, un resentiment anti-eu­ro­pean a încercat şi el să panseze rănile nar­cisiste prin evocarea grandorii trecutului. Dar în ansamblu toate acestea nu semni­fică decît nostalgie, chiar dacă, după 1953, aniversarea cuceririi Constantinopolului de către otomani e o sărbătoare oficială pe 29 mai.

L´H. : Care este raportarea la tre­cutul pre-turc? Există o apropiere faţă de patrimoniul grec, roman, sumerian?

A.I.: Tezele aiuristice privind origi­nea hittită sau summeriană etc. a turcilor, care alcătuiau istoria oficială în anii 1930, şi care avea ca obiectiv să ancoreze is­toria turcilor în teritoriile anatoliene , nu mai sînt de actualitate.Din start, turcii de astăzi, au un disconfort în a se apropia de istoria pre-turcă a Anatoliei. Statul, la rîndul său, suferă de acest sindrom al «tra­tatului de la Sevres»: valorificarea trecutului grec sau armean al Turciei nu comportă oare riscuri pentru a deschide porţi revendicărilor teritoriale? Bineîn­ţeles aceasta nu împiedică exploatarea turistică a siturilor ca Efes, Pergam, care de preferinţă se prezintă drept «romane» decît «greceşti». În estul ţării patrimoniul armean a avut mult de sufe­rit. Pentru a face dreptate trebuie spus aici că edificiile otomane din Balcani sau Grecia, au fost şi ele maltratate, exemplu cel mai cu­noscut fiind podul de la Mostar. Dar acum nu mai există vandalisme de stat.
Să nu uităm că o treime din cetăţenii Turciei sînt imigranţi sau descendenţi ai imigranţilor, refugiaţi musulmani alun­gaţi din Balcani şi din Caucaz, mai întîi de avansarea Habsburgilor şi apoi a ru­şilor de pe la mijlocul sec XIX şi pînă în zilele noastre. Această realitate demo­gra­fică complică raporturile cu trecutul.

Interviu realizat de Huguette Meunier
apărut în colecţia l’Histoire nr. 45

  •  
  •