Giuseppe Munarini

Tragedia poporului armean relatată de ziarele italiene ale epocii

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Aliprandi Copeertina copertina 001

Coperta aparține Elenei Boccoli ( O tragedie care nu are cuvinte )

Emanuele Aliprandi, 1915, Cronaca di un genocidio. Prefazione di Marco Tosatti. La tragedia del popolo armeno raccontata dai giornali italiani dell’epoca, [Roma]& MyBook – Caravaggio Editore 2009. Pagina 241. [Cronica unui genocid. Prefață de Marco Tosatti. Tragedia poporului armean relatată de ziarele italiene ale epocii].

Deși cartea de față nu este foarte recentă, merită să fie supusă unei recenzii[1]. Ea are ca țintă examinarea ziarelor italiene care au înregistrat tragedia armenilor din Anatolia și Constantinopol. Materialul găsit este foarte bogat și deosebit de interesant.

Oare, lipsea o altă carte despre genocid? Bine înțeles că da. Cartea în cauză prezintă tragedia așa cum ea a fost redată în ziarele italiene, într-o perioadă în care statul italian era implicat într-un război împotriva Imperiilor Centrale, și în care exista așa zisa „cenzură de război”.

Ideea lui Emanuele Aliprandi este genială și reprezintă o frescă a cărei valoare este de inegalabilă.

Înainte de toate vreau să amintesc cititorilor noștri că Emanuele Aliprandi este un activ exponent al comunității armenești din Roma, autorul cărții Le ragioni del Karabagh („Raționamentele Karabaghului”, asupra căreia vom reveni).  El este și responsabilul site-lui Akhtamar al comunității armenești din capitala Italiei.

Autorul prefeței cărții în cauză este Marco Tosatti, scriitor și ziarist care, împreună cu Flavia Amabile, a scris: I Baroni di Aleppo („Baronii din Alep”), Mussa Dag gli eroi traditi („Mussa Dagh Eroii trădați”) și La vera storia del Mussa Dagh („Adevărata istorie al lui Mussa Dagh”), care au văzut lumina tiparului în 1998, 2003, respectiv în 2005.

El în prefața volumului domnului Aliprandi scrie: În fața unei atitudini negaționiste care acostează, atunci când nu întrece frontiera provocării din partea guvernului turc de acum – izvor a câtorva lamentări și impresionante (din punct de vedere moral) complicități internaționale -, răbdătoarea și bogata lucrare a lui Emanuele Aliprandi mărturisește multe elemente importante. Primul își are originile în timpul anilor de război și în cei următori. În contrast cu ceea ce susțin negaționiștii, percepția groazei care a avut loc în acele regiuni a existat și a fost puternică; atât de remarcabilă, această percepție, încât nu s-a întâmplat într-un moment pacific, ci în plinătatea unei tragedii mondiale (inutilul sacrificiu) care a umplut Europa de cadavre. Într-un moment, deci, în care sensibilitatea față de tragediile altora, oricât de mari ar fi fost acestea, putea, și ar fi fost din punct de vedere uman de înțeles, înăbușit de durerile altora.

Deci, ziarele și persoanele care le citeau, erau foarte bine conștienți de faptul că în acea parte a lumii s-a întâmplat o tragedie. Nu numai. Din citirea numeroaselor articole pe care Aliprandi cu grijă minuțioasă a făcut să se retrăiască în actualitatea lor, se înțelege că și dimensiunile tragediei au fost imediat clare” (pp. 5-6).”

Autorul a examinat articole, mai scurte sau mai lungi, care conțin greșeli în ceea ce privesc anumite toponime. Nu trebuie să uităm că pe vremuri nu existau instrumente moderne de comunicare: totul era difuzat printr-o singură agenție de presă, Agenția Stefani, care atunci nu era prezent la nivel internațional, sau cel puțin nu putea să concureze cu Agenții internaționale de presă ca Reuters sau France Presse.

Înainte de a analiza lucrarea, care se structurează în patru capitole, autorul prezintă situația italienilor de atunci: aproape jumătate analfabeți, în special în sud, prin urmare, ziarele, care reprezentau unicul mijloc de comunicare socială în măsură să apropie lumea italiană de cea străină, nu era accesibilă tuturor. Cele mai răspândite au fost Il Corriere della Sera din Milano Il Secolo XIX din Genova, L’ora din Palermo, La Stampadin Torino, L’Osservatore Romano, organul de presă oficial al Sfântului Scaun, l’Avanti, aparținător Partidului Socialist italian, Il popolo d’Italia, fondat de Benito Mussolini în 1914, Il Mattino din Napoli, Il lavoro din Genova, etc.

Emanuele Aliprandi nu examinează numai aceste ziare, aproape toate prezente și în zilele noastre, ci analizează și altele care nu mai există ca L’Idea nazionale („Ideea națională”) sau La Perseveranza („Perseverența”).

Legăturile istorice existente în Italia grație coloniilor armenești de la Milano, Roma sau Veneția, dar și faptul că Italia era aliată cu „Tripla Înțelegere” (Marea Britanie, Franța și Imperiul Rus iar, din 1915, Italia), prin urmare, împotriva „Triplei Alianțe”, la care erau aliați și turcii, au contribuit la dezvăluirea „Marelui Rău” („Big Metz Yeghern”) care, apoi, prin neologismul creat la sfârșitul celui de al doilea război mondial de către Raphael Lemkin (1900-1959), a fost numit genocid.

Articolele sunt de diferite lungimi: unele de câteva rânduri, altele adevărate articole în care se subliniază gravitatea masacrelor, dar și persecuția împotriva creștinilor. Unele expresii, care atunci „erau” obișnuite, omului de astăzi pot suna ca emfatice sau retorice.

Aș dori să mă refer la un articol semnat de O. L’Abate care în ziarul Il Mattino prezintă eforturile Papei Benedict al XV-lea în susținerea armenilor și măsurile luate de acesta pentru salvarea de vieți umane, pentru salvarea libertății religioase. Jurnalistul este documentat datorită informațiilor obținute de la un prelat al Bisericii Catolice Armene. «Kurzii și jandarmii sunt liberi să facă împotriva lor [armenilor] orice violență. Curțile marțiale condamnă la moarte orice armean, chiar dacă [a fost] acuzat pentru un delict ușor. Nu se ia în considerare numărul celor spânzurați la Constantinopol, Cezareea, Diarbekir și în alte locuri. Nici bisericile, școlile, casele nu au scăpat dea jefuire sub pretextul percheziției” (p. 110).

Aș dori să semnalez un articol al lui Adelchi Attisani care cu „pathos”, dar și cu o analogie forțată prezintă o cronologie a masacrelor sângerosului suveran Abdul Hamid din 1895-96.

Puternice contingente armenești înmulțesc rândurile rușilor care luptă în Caucaz. Armenilor le-a ajuns ceasul revanșei, și pe acele hoarde, asupra – [turcilor] devoratorii – lor, ei [armenii] se aruncă cu o furie extraordinară, cu spiritul celui care vendică martiriul strămoșilor lui, agonia de azi a fraților săi, cu ochii roșii ca jarul, cu sufletul deschis spre un unic ideal: libertatea patriei» (p. 114).

În mai multe rânduri a articolelor enumerate, se poate observa că unii ziariști italieni erau informați asupra faptului că mulți germani erau complici ai turcilor, ori erau chiar și instructorii lor. Aspect confirmat, mai târziu, după cum se știe, de către Armin Wegner.

Cartea este urmată de un Indice de articole cotidiene (pp. 225-230) și de Indicele cronologic a articolelor (pp. 231-235), în care se poate observa că primele ziarele care prezentau atrocitățile erau Il Corriere della Sera, La Nazione și Il lavoro di Genova.

„Ziarele și jurnaliștii italieni între anii 1915-1916, subliniază în prefață Robert Attarian – agil membru al comunității din Roma – nu au lăsat posterității un strop de istorie.

–         Știrile, informațiile și povestirile de groază în care sunt descrise violențele inumane subite de către populația armenească nu sunt, oare, o reflectare a realității?

–         De ce în 1919 același tribunal militar turc i-ar fi fost condamnat în contumacie pentru „crime împotriva umanității principalii conducători ai partidului «Tineretul turc» și principalii responsabili ai acelei teribile tragedii”? (p. 239).

Cred că volumul lui Aliprandi Emanuele este o importantă contribuție pentru reconstruirea istoriei recente a poporului armean, în general, al genocidului, în mod particular.

 

Giuseppe Munarini

 

 



[1] Cu această ocazie îi mulțumesc prietenului meu Mihai Stepan Cazazian care mi-a semnalat cartea și m-a rugat s-o citesc.