Cristina Popa

Ţiţernavank. O altă lume.

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Singura frontieră dintre Republica Armenia şi Republica Nagorno Karabagh (Arţah) se află în îngustul coridor montan Lacin, cuprins în regiunea administrativă numită Kaşatah. Punctul de trecere se află între oraşul-reşedinţă de judeţ Berdzor (pe vechiul nume sovietic Lacin) şi satul Teh. Putem spune că frontiera este marcată de râul Ahavni – punctul de trecere este exact lângă podul care traversează râul.
Vis–a–vis de acest punct de trecere (al cărui turn îmi aduce oarecum aminte de turnul aeroportului Zvartnoţ din Erevan) se poate vedea un drum îngust, flancat de doi copaci stufoşi.
Cum intru pe acest drum, asfaltul dispare, pentru a lăsa loc unui drum de ţară, pietruit şi denivelat, o adevărată catastrofă pentru maşini. Nu fac mai mult de câteva sute de metri pe jos şi deja mă bucur că nu am carnet şi maşină şi nu sunt nevoită să conduc pe aici. Dintre pietre şi praf se mai iţeşte pe ici pe colo câte o urmă de asfalt, ca amintire a unor vremuri mai bune, iar pe ambele părţi ale drumului este plin de tufe de măceşe – ca un fel de perne înţesate cu ace cu gămălia roşie. Mă hotărăsc că prefer să suport câteva înţepături decât să dau mai mult sute de drami pentru un kilogram de măceşe uscate. Ceaiul de măceşe este foarte foarte bun şi sănătos, deoarece măceşele sunt bogate în vitamina C. Însă nu adun mai mult de un pumn şi jumătate, când deja aud sunetul unui motor de maşină. Oi fi eu la mai multe mii de kilometri depărtare de România, dar binecunoscutul stop (sau ocazie) funcţionează la fel de bine şi aici. Ba chiar mai bine – nu e neapărat să dai bani.
Având în faţă peste 12 km de drum şi doar 1 oră şi jumătate la dispoziţie, normal că renunţ la culesul de măceşe. Apoi observ că nu e o maşină, ci un microbuz plin ochi care vine. Nici nu a trebuit să fac semn, că s–a oprit oricum şi m–a luat. Aflu că şi ei (adică un grup de copii cu două profesoare de muzică şi câţiva părinţi) se duc tot acolo unde vreau şi eu să ajung – la Ţiţernavank(‘mănăstirea rândunelelor’, în limba armeană), la slujbă. Slujba la care vrem să ajungem cu toţii este specială pentru că este singura de pe tot parcursul anului. Deşi biserica este una dintre cele mai vechi din tot Arţahul (datează din secolul 4), pe tot parcursul anului este goală. Când cineva moare, se aduce preot de altundeva, iar când doi tineri vor să se căsătorească, se duc altundeva. Trist…
La slujbă am cântat impreună cu copiii precum şi cu profesoarele cu care am venit, pe post de cor. Dacă biserica nu are preot, nu are nici cor. Mi s-a părut ciudat că nu au purtat nici un fel de eşarfă sau alt acoperământ pe cap – în toate bisericile armeneşti în care am intrat până acum corul avea uniformă şi absolut obligatoriu capul acoperit (pentru că era compus întotdeauna doar din fete şi femei, care oricum ar trebui să aibă capul acoperit în biserică). Eu mi-am dus cu mine eşarfa albă pe care o port de obicei în biserică şi când mi-am pus-o pe cap am observat că sunt una dintre puţinele femei care purtau ceva pe cap…
După slujbă am fost invitaţi la masă, eu şi cu soţul, de către un grup de cercetători şi oameni de ştiinţă care au lucrat împreună la renovarea bisericii, printre care şi cunoscutul istoric francez de origine armeană Gérard Dedeyan.

Apoi am mers spre casa învăţătorului din sat, unde trebuia să rămânem peste noapte. Cu câteva săptămâni înainte, soţul fusese acolo cu un mic grup de jurnalişti care studiau zona. Ajunşi la faţa locului, aflăm că învăţătorul nu este acasă momentan, dar că va veni în curând. Ne decidem să facem o plimbare în aşteptarea lui.
Până să ne depărtăm de casa învăţătorului — care contrastează cu restul caselor, deoarece domnul învăţător are o curte şi grădină imensă, şi un număr de vaci şi oi aşijderea — , deja mă afund în noroi amestecat cu balegă aproape până la glezne. Nu cunosc locul şi nu ştiu unde este piatra pe care trebuie să pun piciorul ca să pot completa labirintul pentru a ieşi. Şi ne aflăm pe drumul principal… Nici nu mai îndrăznesc să mă pun în locul şoferilor. Fac câteva sute de metri şi observ un mic râuleţ care trece de-a curmezişul drumului. Sunt informată că “este drumul spre Goris. De aici până la Goris sunt vreo 10 kilometri”. Nu contează că este plin de pietre, denivelat, nu contează că râul trece prin mijloc…dacă vrei, faci aceşti 10 kilometri. Mai ales că singura alternativă sunt 14 kilometri până la “damoşni”, adică punctul de trecere a frontierei, plus încă vreo 30-40 până la Goris.
În drum înapoi spre casa învăţătorului, observ de la depărtare o pată verde la marginea drumului. Mă apropii şi văd că este rucsacul nostru. Apoi îl observ pe băiatul învăţătorului şi îl întreb de ce rucsacul este scos afară pe drum. “Tata a venit acasă şi a zis că mergem la bunica, în Hnaţah(arată cu mâna undeva spre stânga). Cică bunica este bolnavă şi s-ar putea să moară”.
Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Unde să mergem la ora 6 seara…?
Ne-am adus aminte, mai apoi, că şi Aşot ( un tip care îi luase cu maşina data trecută pe jurnalişti si pe soţul meu) locuieşte tot aici , mai sus pe o altă stradă. În timp ce soţia lui ne-a servit cu o cafea, aflăm că ” eheeei, păi pe învăţător l-a vizitat KGB-ul nu demult. Pun pariu că de-aia v-a dat afară”.
Da, nu vă înşelaţi, am scris bine: KGB. Mă rog, pe numele oficial şi actual – Serviciul de Securitate Naţională. Povestea aceleiaşi Mării cu altă pălărie…

vezi blogul Cristinei Popa

  •  
  •  

4 Responses to Ţiţernavank. O altă lume.