Mihai Stepan Cazazian

TINERII: TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

SONY DSC Comunitatea din România a armenilor a înregistrat mai multe etape istorice. Acestea sunt: perioada veche (până la sec.XX), perioada interbelică, perioada comunistă și perioada postdecembristă. Din cele mai vechi timpuri tinerii de pretutindeni s-au delimitat de cei adulți, și au adoptat stiluri vestimentare, preocupări proprii, sport, drumeții sau jocuri și de asemenea un jargon specific și efemer (Vezi Juvenal, sau clica mov din timpul lui Ludovic al XIV-lea , bonjuriștii pașoptiști , malagambiștii postbelici etc). Totuși transferul experienței între generații nu a lipsit niciodată, dar el a avut totdeauna loc în familie, școală sau armată. Momentele grave însă au fost parcurse de toate generațiile laolaltă dar perioadele de stabilitate socială au generat totdeauna grupuri de tineri cu preocupări fie inaccesibile adulților, fie neinteresante pentru aceștia, cum ar fi anumite sporturi, dansuri, sau muzici noi care au displăcut în toate epocile, vârstnicilor. Și totuși produsele artistice și performanțele sportive etc, au fost mereu admirate de adulți. Dar asta nu avea semnificația unei osmoze. Tinerii și bătrânii grupați separat, au trăit totuși laolaltă nefiind vorba de vreo sciziune ci doar o aliniere la cerințele impuse de natura însăși. Revenind la subiect, vom apela la unele surse și vom face o excursie în preocupările tinerilor armeni în perioada interbelică din România. foto5 În epoca dintre cele două războaie, activau în România mai multe grupuri independente de tineri care se autofinanțau fiecare în parte, prin donații de la micii și marii comercianți armeni. Astfel era, în primul rând, EFA, (Educația fizică armeană) care se ocupa de gimnastică, fotbal, tenis de masă-ping-pong, alpinism, dar cu precădere de baschet. Apoi era corul Komitas, echipa de dansuri, de instrumente populare, de teatru, cercetașii, asociația studenților armeni, și desigur școala care era guvernată de un comitet școlar. Exista și o Uniune a Armenilor care s-a înființat ca organism curator al celor 200 de orfani de la Strunga. Ulterior, când orfanii au pășit în viață Uniunea mai emitea adeverințe și uneori organiza conferințe pe teme culturale. Pe vremea aceea erau circa 10.000 de armeni în România, spune Siruni, majoritatea meseriași și mici negustori, toți însă vorbitori de armeană. Războiul din 1940-45, a frânat, iar Nergahtul a stopat aproape toate aceste activități. foto7 În perioda comunistă, singura oază unde se puteau aduna tinerii a fost școala, care deși naționalizată, continua cultivarea limbii armene. Imediat însă după 1960 din lipsă de elevi dar și de profesori calificați ( să nu uităm emigrarea spre Liban, Franța și mai ales Canada și SUA) școala și-a închis porțile. Localul a fost cedat ISPH, un institut de proiectare. Casa Dudian a fost cedată cu chirie Bibliotecii Municipale Sadoveanu. Casa de Cultura 1 Mai, cu filiala „Stepan Șahumian” (locația actuală a Aracinortaran-ului) nu avea audiență și practic nu era frecventată. Când H.Dj,Siruni s-a întors din exilul său din Siberia unde fusese surghiunit, cu ajutor fotosovietic,de conaționalii săi, el a început să organizeze serile de vineri. Tinerii veneau la locuința lui, în str. Vaselor 7. și la o cafeluță și o prăjiturică, Siruni le povestea despre cultura, istoria și întreaga saga a poporului armean. Mulți tineri și-au luminat mintea și s-au cunoscut acolo. Apoi, Ardaș Airabedian , de două ori pe lună ducea 30 de tineri armeni la munte unde organiza, la cabane, petreceri de pomină , el fiind un mare animator, plin de umor și inventiv de felul său. Dar Ardaș a plecat și el în SUA. Pe la finele anilor ’70, Bedros a reluat ideea de a reuni tineretul armean care mai era. El dorea sprijinul lui Cristi Odabașian care lucra la Eparhie. Dar lucrurile se mișcau foarte lent. Bedros Horasangian și Vartan Cialâkian arhitectul, care tocmai se întorsese din Armenia din excursie, au adunat circa 30-40 de tineri la o prezentare de diapozitive cu mănăstirile din Armenia. Asta era o dovadă că mai exista tineret. Într-o duminică enoriașii au fost invitați la Aracinortaran, unde Hayr Surp Baronian a anunțat că se dorește ca tineretul să se adune organizat. Erau mai multi tineri de față invitați special. Nu era încă clar ce și cum, și asistența a plecat indecisă. Atunci, am propus pe loc la 15-20 tineri să mergem undeva să vorbim. Am strâns circa 20-25 de numere de telefon. Apoi am selectat 10 voluntari care s-au oferit să sune fiecare la alți 10 pentru a-i mobiliza la eventuale acțiuni viitoare. Prima acțiune a fost celebrarea Sardarabad-ului, pe care am făcut-o la Herăstrău cu circa 20-30 de tineri seara încheindu-se cu dans până târziu. Acolo am propus ca tinerii să-și serbeze zilele de naștere (lucru permis de comuniști) invitând prietenii lor armeni. Invitațiile se făceau folosind și lista celor 10. Curând s-a văzut că asta nu funcționează optim deoarece locuințele de la bloc limitau participarea din lipsă de spațiu, iar pe de altă parte se limitau la petrecere și nu aveau conotație culturală. Atunci am sugerat redactiei Nor Ghiank să organizeze întâlniri cu cititorii ( acțiune de asemenea admisă de comuniști) la sediul redacției, de două ori pe lună pe diferite teme culturale. Redactorul de atunci, Sergiu Selian, a agreat ideea și a luat asupra sa toată greutatea acestei acțiuni. Era vorba de alegerea subiectelor, de pregătirea lor și de reconfigurarea spațiului prin mutarea birourilor și scaunelor, instalarea ecranului etc ceea ce crea bilunar un disconfort evident pentru amfitrioni. Dar așa s-a mers o lungă perioadă de timp. Tinerii veneau, mobilizați de lista celor 10, și ascultau, unii cu interes, alții cu răbdare, conferințele sau proiecțiile de diapozitive, că altceva nu aveam pe atunci. Tocmai atunci începuse moda cenaclurilor literare. La sate, în uzine, în ministere, nu mai vorbesc școli etc. se puseseră o puzderie de foto8cenacluri. Așa a apărut ideea de a înființa un cenaclu la Dudian, care era ocupat de Biblioteca Sadoveanu. Directorul bibliotecii s-a bucurat că face și el planul la cenacluri și așa a apărut Cenaclul „Garabet Ibrăileanu”. Trebuiau mobilizați participanții. Aveam un caiet cu 780 de numere de telefon cu nume de armeni. Extrase din cartea de telefon. Am selectat 300 și le-am pus pe calculator. Apoi tipăream la nevoie în mai puțin de 5 minute adresele. Textul invitației era multiplicat la xerox iar apoi aceste elemente se lipeau pe o carte poștală. De două ori lunar veneam seara la redacție , afară de mine venea Masis, Levon Tatarian, uneori Dudu și Daniela Margarian. Făceam 300 de cărți poștale în câteva ore, apoi le împărțeam între noi și fiecare le punea în mai multe cutii poștale. Conspirativ, ce mai ! …La cenaclu veneau cam 50-60 persoane. Tematica era echilibrată între subiecte armenești și cele românești. Am lansat aici cărțile lui Kalustian, Sevag Hairabedian, am citit manuscrisele lui Ștefan Agopian și Bedros Horasangian, etc. Cu timpul am achiziționat un pian prin colectă publică ( 100 lei fiecare, iar Hayr Surp a dat 1000 de lei). Dar securitatea nu dormea. Nu i-a fost pe plac acest cenaclu care nu era prea pe linie…Așa că s-au făcut presiuni subtile și cenaclul a încetat să funcționeze. După doi ani și câteva luni de activitate fructuoasă. Un an și jumătate a fost pauză. Apoi, contractul Bisericii cu Biblioteca Sadoveanu a expirat și Srpazanul nu a mai vrut să-l prelungească. A reapărut biblioteca Dudian la locul ei, la parter, iar sus s-a organizat un Muzeu de odoare bisericești și manuscrise vechi aduse din toată țara . Curând serile culturale au reînceput de data asta în cadrul bibliotecii Dudian, cu aprobarea Arhiepiscopiei Armene. Dar tineretul nu se mulțumea cu expunerile academice, el dorea și distracție, dans și antren. Cum nu era voie să se înființeze asociații pe criterii etnice nu aveam ce face. Dar ideea a venit tot de la obiceiul de atunci de a se organiza revelionul la uzine, ministere, instituții redacții de ziare. Așa au început revelioanele la redacția Nor Ghiank, din Armenească 13, cu cititorii ziarului , deci totul era pe linie!. Au fost cam 30 de revelioane la care au venit tineri nu numai din București, dar și din Constanța, Ploiești, Pitești ba chiar și de mai departe. La redacție se înghesuiau circa 70-100 de persoane. Încurajați de aceste succese am dat drumul și la Carnavalele de Vartanank, dar pe care le-am botezat Balul Mărțișorului. Tinerii se bucurau dar noi organizatorii ne bucuram în plus că am reușit să ocolim opreliștile timpului. foto2 Amintiri022   S-au făcut și încercări repetate de a porni cursuri, o dată pe săptămână, de limba armeană. S-au implicat ca profesori, Anahid Untitled-12Garabedian, Varujan Vosganian și Sergiu Selian . Poate că au mai fost și alte forme de întruniri ale tinerilor dar ele nu s-au manifestat cultural și public așa încât nu avem posibilitatea de le menționa.

 

 

 

Perioada postdecembristă a debutat printr-o involuție a diferitelor forme de adunare a tinerilor. Locul acestora l-au ocupat grija pentru a găsi un job, atenția sporită acordată politicului, preocupările culturale au pălit o vreme. Apoi, tinerii s-au risipit prin cluburile nou înființate în oraș. Totuși unele încercări au fost făcute, iar unele chiar cu succes, ne referim aici la reluarea cursurilor de limba armeană unde timp de 10 ani doamna Ulnia Blănaru a dat o bogată recoltă de absolvenți. Redactorul Mihai Stepan Cazazian a organizat, un timp, Atelierele Culturale Ararat unde s-au făcut eforturi de a se continua cultivarea tematicii culturale. Dar ele nu au durat. Cum nu au durat cursurile de informatică , care au avut mare succes, pe care le ținea dl. Varujan Pambuccian. Cu timpul tineretul s-a risipit.     scan0057 5 Un reviriment a fost înființarea echipei de dansuri Vartavar sub atenta și neobosita îndrumare a doamnei Bella Mardichian. Între timp însă au răsărit noi tineri care au dat posibilitate grupării lor în activități culturale mai cuprinzătoare. Și așa vedem cum ei organizează Zilele Culturii Armene la Muzeul Satului, Tabere de Vară ( de ex. la Hagigadar sau la mare) , iar recent Festivalul Strada Armenească care s-a bucurat de un mare succes.

SONY DSC

SONY DSC

Deschiderea clubului La Armeni, a oferit prilejul derulării acolo a unor manifestării culturale de mare prestigiu, este un loc în care poposesc figuri importante ale culturii armene contemporane, amintim din memorie, pe profesorii Claude Mutafian (Franța) și Levon Ciukaszian (Armenia), regizorul Serge Avedikian (Franța) pentru a numi doar pe cei mai recenți.   Apoi tinerii participă la agapele „în familie” cu o largă audiență care se țin periodic unde tinerii se produc cu dansuri populare și participă la antrenul general. Și iată cum, încet, încet, renaște atmosfera ce părea că se evaporase, se reiau tradiții de mult uitate, reapar la ocazii bucate tradiționale repuse în circulație de maestrul nostru Paul Agopian. Observăm cum destinul ne încearcă periodic să ne deturneze de pe calea pe care au deschis-o strămoșii noștri și pe care nu am părăsit-o niciodată. Încearcă, dar victoriile lui sunt efemere. Tinerii noștri știu, și vor ști totdeauna să ducă mai departe spiritul pe care l-au moștenit încă de la naștere. Viitorul. gherlabazararmenesc13 Nimeni nu trăiește în viitor. De aceea unii repetă pe Ludovic al XIV-lea spunând: după mine potopul. Dar dacă ne pasă de urmașii noștri, avem obligația să le pregătim un viitor (ce va fi prezentul lor) sustenabil, adică durabil și sigur pentru ei. De aici decurge că fiecare este dator să fie activ simultan pe două planuri: unul țintind prezentul, pentru supraviețuire, altul pentru a pregăti viitorul sigur pentru cei ce vin după noi. E banal. Dar câți dintre noi scapă din vedere tocmai acest adevăr simplu? Pentru cei mai mulți asta înseamnă sacrificii. Să ne amintim că dacă suntem și avem ceva datorăm asta celor care nu mai sunt dar au făcut eforturi pentru noi. Nu e suficient să constatăm că ne lipsesc multe ca neam și nație. Mai e nevoie să facem pași spre a remedia acest lucru. Și chiar dacă unii pot face puțin, multiplicat la toți, puținul poate fi însemnat. Iată de ce ne bucurăm cu toții că de vreo 2-3 ani asistăm la o trezire a comunității noastre pe plan cultural. Și că la aceasta contribuie, după posibilități toate compartimentele, unitar, în bună înțelegere și solidar. Este o garanție că am putea construi în prezent un viitor pe care îl dorim.

NOR BERD

  • 18
  •