Bedros Horasangian

Theodor Pallady si K.H.Zambaccian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Am tot amînat momentul de a sem­nala apariţia unui volum de „jur­nale, scrisori, însemnări“ aparţi­nînd pictorului Theodor Pallady, ce a apărut anul trecut, sub titlul „Pallady scriind“ la Editura bucureşteană „Com­pa­nia“. O ediţie îngrijită de Dana Crişan ,exemplar, să spunem la iuţeală. În plus, realmente benefic, volumul fiind însoţit şi de un studiu introductiv. Analitic şi expresiv, dovedind o bună cunoaştere şi înţelegere a subiectului, la care se adaugă şi o cronologie a vieţii şi operei artistului, utilă pentru a flana mai lesne prin timp şi spaţiu. Ţinem să aducem omagiul nostru autoarei şi editurii pentru modul cum au tratat un subiect complex şi un personaj dificil şi artist-aristocrat rafinat şi cu­surgiu pentru a-l reda în toată splen­doa­rea şi discreţia lui. Nota asupra ediţiei, sursa documentelor şi o mulţime de re­pro­duceri ale unor lucrări (grafică, în spe­cial, rar sau deloc publicată pînă acum) sau schiţe şi desene ce însoţesc şi împo­dobesc corespondenţa-însemnările picto­rului dau farmec şi completează cana­vaua cuvintelor cu splendide imagini.O carte ca un mic album, o mică operă de artă pentru cei care chiar se dedau vo­luptăţilor artistice, o bijuterie intelectuală care readuce în imediat o lume care nu mai există. Ne cerem scuze pentru acest lung ocol emoţional şi bilanţ cadastral-contabil al volumului, dar el merită cu prisosinţă elogiile noastre „sans rivage“. Cum interesul nostru pentru pictorul Theodor Pallady nu este de azi, de ieri, ne face plăcere să consemnăm că primul articol publicat în „Nor Ghiank“, cu peste trei decenii în urmă, s-a numit „Pallady în colecţiile armeneşti din România“ şi a apărut prin diligenţele infatigabilului ziarist, publicist, traducător şi critic de cinema, australianul de astăzi, Sergiu Se­lian. Timp risipit, ca să păstrăm registrul nostalgic-evocator al volumului de faţă.

Ce vrem însă să evidenţiem de această dată?

Prezenţa colecţionarului şi criti­cu­lui de artă K.H.Zambaccian în însemnările şi corespondenţa lui Pallady. Pe cei doi i-a legat o lungă prietenie şi o preţuire reci­procă. Dincolo de diferenţa de vîrstă (Pallady era născut în 1871, Zambaccian, „zambacu”, cum îi spuneau prietenii, în 1889), dincolo de rădăcini (etnice, unul grec românizat, celălalat armean cu afini­tăţi profunde pentru România şi cultura ei) sau sociale (unul boier de viţă veche, celălalt negustor şi industriaş) cei doi au fost ataşaţi unul de celălalt pînă la moarte. Mare admirator al lui Pallady, Zambac­cian a cumpărat direct de la artist nume­roase lucrări, dintre cele mai valoroase, care şi astăzi fac mîndria Muzeului K.H. Zambaccian afiliat Muzeului de Arta al României. Apar fel de fel de note ale lui Pallady legate de întîlnirile cu K.H.Z sau socotelile financiare legate de tablouri. Inedite sunt însă cîteva misive ale lui Pallady, adresate lui KHZ şi care sunt acum publicate pentru prima dată. (Apar­ţin colecţiei Petru Romoşan, poet şi ne­gustor de artă român) le avem aici repro­duse. Ni se par sugestive obiecţiile aduse de Pallady la achiziţionarea unor lucrări de Matisse, marele său prieten  sau legate de Cezanne, din lucrările căruia KHZ ţinea foarte mult să aibă şi el una. Ca şi părerea, nu foarte grozavă, despre cali­ta­tea lucrărilor unor maeştri francezi cum­păraţi de Zambaccian. Oricît de nemulţu­mit ar fi Pallady, suntem obligaţi să re­cunoaştem că sînt lucrări unicat în patri­moniul României şi colecţia de arta fran­ceză a lui Zambaccian, cea mai valoroasă din ţara noastră. Să consemnăm şi faptul că Pallady l-a schiţat de numeroase ori pe prietenul său colecţionar, aşa cum şi Zambaccian l-a onorat cu preţuirea sa prezentînd lucrările maestrului român la loc de cinste în muzeul său. Faptul că în ultimii ani acest minunat colţ de Bucu­reşti, care este Muzeul şi Colecţia Zam­baccian au fost asociate cu numele unui fost prim ministru român ce a avut parte de probleme cu justiţia, ne lasă un gust amar. „Dosarul Zambaccian“, de care s-a pomenit pînă la saţietate, nu are nimic comun cu colecţionarul, ci cu casa politi­cianului român care locuieşte, nefericit, pe aceeaşi stradă numită „Muzeul Zam­baccian“. In acest punct al coincidenţelor nefericite, să amintim şi faptul că numele unui rafinat artist şi rasat intelectual cum a fost Pallady a fost deseori mediatizat prin faptul că un – ce oribil! – adăpost pentru cîinii vagabonzi era situat pe un nefericit ales Bulevard Pallady, aflat undeva departe la capătul unui Bucureşti care nu are nici o legătură cu artistul. Coincidenţe nefericite, care dau măsura ironiei istoriei. Vieţii şi morţii unor oa­meni. Ieri fiinţe cu carne, sînge şi trări lăuntrice, azi amintiri, melancolii şi fum. Oamenii mai şi dispar, rămîn operele de artă, muzee, şi, iată, cîteva banale însem­nări, ca în cazul celor lui Pallady care reînviu, efemer, desigur, un întreg trecut. Pallady şi Zambaccian merită toate gra­tulaţiile noastre pentru că ne-au oferit, şi cu acest prilej, o fugă dintr-un contingent agresiv şi, pe zi ce trece mai urît. Să nu ne impacientăm, vine primăvara cît de cu­rînd. O plimbare la şosea şi o vizită la Muzeul Zambaccian ca să revedem (şi) lucrările lui Pallady ar reface imediat ţe­sătura armoniei şi frumosului atît de ne­cesare tuturor.

La Zambaccian, birjar!

  •  
  •