Redactor

The Armenian Soul of Romania

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


În fiecare an, la 24 aprilie, armenii comemorează Metz Yeghern-ul („Marele Rău”), moment de neuitare a masacrelor de tip genocidal săvârşite de guvernul „Junilor turci” asupra populaţiei armeneşti între anii 1915 şi 1916. Dincolo de lacrima vărsată pentru cei peste un milion şi jumătate de nevinovaţi epuraţi etnic în numele panturcismului şi turanismului, semnificaţia acestei comemorări este şi aceea de a exorciza un rău cu atât mai apăsător şi tragic cu cât Turcia refuză şi azi să-şi asume, simbolic, vina pentru faptele abominabile de atunci. De aceea, armenii încearcă, an de an, în fiecare loc în care mai există comunităţi ale lor, fie şi firave, să nu uite şi să nu ierte această traumă, această rană neînchisă provocată de crimele de atunci. Cu acest gândla Iaşi, în acest an, domnul Maricel Agop, liderul comunităţii armene, s-a gândit să cheme, pe scena şi sub reflectoarele studioului TVR Iaşi, pe 28 aprilie, la ora 19, un şaman.

Îmbrăcat într-un costum armenesc, cu deja celebra lui KL-KHARG brodată pe creştet, cu o barbă lungă, sură şi împletită la capăt, exorcistul şi-a început calm ritualul, în faţa celor câteva sute de spectatori care umpleau sala şi care-l urmăreau cu respiraţia tăiată. Ştiaţi că în fibra lor de adâncime, la sevă, prison blues-ul, doina dobrogeană şi balada armenească sunt totuna? Că poţi substitui, magic, eflorescenţe sonore de la una la cealaltă sau că pe structura canava a ritmurilor primordiale, comune fiecăruia în incantaţia tragică, se pot broda la nesfârşit kilim-uri sonore unice, neobişnuite, dar consecvent armonice între ele indiferent de structurile din care provin iniţial? Dar că poţi cânta la pian ca la o harpă – cu mâna stângă îmblânzind, stenic, fundalul ritmic, cu volute aspre în timp ce, în picioare fiind, mângâi cu buricele degetelor, tandru sau ciupit, repezit viril, corzile prelungi ale unui pian cu coadă disecat în văzul publicului, cu capacul ridicat? Cum e posibil să pui în dialog o prelucrare unică după Suita Românească de Bela Bartok cu un imn religios armenesc din secolul al XIII-lea cântat din shvi şi ragtime-ul primitiv sincopat al lui Scott Joplin? Păi, după cum spuneam, prin magie…

Ca să fiu sincer nu cred că eticheta de Etno-jazz poate însemna ceva. Forţa imensă a jazz-ului vine de fapt din uriaşa libertate pe care o descătuşează. Aici poţi asimila şi retransfigura orice, zdrobirea, mutilarea, schimbarea sau ironia la adresa canonului fiind reguli de configurare. Sugestiile, influenţele sau temele folklorice (în sensul de exprimare identitară a unei culturi prin muzica ei, nu de muzică populară, de consum) care generează astăzi genul proxim numit „world music” sunt, la urma urmelor, structurile esenţiale ale jazz-ului, o lume unde sunt topite rădăcinile ritmice şi meniul sufletesc specifice sudului american în combinaţie cu orice altceva mai poate fi la îndemână, deci şi cu mirodenii balcanice şi caucaziene pentru că aici, chiar asta e regula. Tehnica şamanului care a oficiatla Iaşikatharsis-ul din sale de concerte a TVR a acoperit zone foarte îndepărtate unele de altele cu aceeaşi abilitate şi, mă grăbesc să o spun, a dat o palmă măreaţă detractorilor săi care îl catalogau, în anii când prefera variantele esenţializate şi abstracte ale free-jazzului, drept omul „care face pianul ţăndări” prin fineţea tulburătoare a unui borangic sonor trist şi emoţionant, iritant catifelat. Accesele sale stihinice din trecut s-au transformat, cu rafinament alchimic, în accente dramatice care fulgeră sclipitor în spaţiul sonor atât de straniu şi de acaparator pe care pianul, sub mîinile-i neastâmpărate, îl crează în jur.

Celor care s-au întrebat, poate, ce are de-a face trista comemorare istorică din preambul cu trăirea în transă pe care şamanul armean, cu dexterităţi de derviş rotitor, ne-a înşurubat-o frugal în suflete, ar trebui doar să le reamintesc că „The Entertainer”, celebrul rag al lui Scott Joplin cu care a început exorcismul a fost scris exact în anul în care armenii erau măcelăriţi. De aceea, dicolo de tehnică şi de o arhitectură sonoră unică, am fost invitaţi să fim martori la o trăire de excepţie, în care oftaturile şi chiotele triste nu erau întâmplătoare, iar cel care oficia la pian ţinea tot timpul ochii închişi nu atât pentru a ne transmite o metaforă a orbirii omului contemporan, post-modern, ci pentru a ne invita să intrăm în lumea lui izvodită din mirodenii şi sânge la poalele Araratului şi ale cărei ritmuri şi tânguieli tragice sunt izbitor de asemănătoare cu ale noastre. Să intrăm deci, în lumea lui Harry Tavitian!

cronica de Florin Cîntic in “Iasul Universitar”

http://www.iasuluniversitar.ro

  •  
  •