Mihai Stepan Cazazian

TEATRU / Comemorare şi avertisment

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

12313677_552870801544253_4058496412501591012_n

S-a petrecut de curând la noi în Botoşani o mare şi fastuoasă sărbătoare armenească. În aceeaşi zi Teatrul Eminescu – aflat în „refugiu” cam de multă vreme! – a prezentat o premieră consonantă cu acest eveniment, ultima din acest an: un spectacol intitulat Strunga dintre viaţă şi moarte. Subiectul piesei aparţinând, ca şi regia, lui Florin Kevorkian, tratează tema, mereu vulnerabilă, a genocidului anti-armeam comis de turci, fapt istoric de la care se împlineşte un secol de – iată! – neuitare. Inainte de orice, se cuvine constatat că, în ciuda eforturilor diplomatice consistente ale Turciei de-a contesta realitatea acestui genocid (contestare care, în mod curios, nu este vizată de nici o interdicţie internaţională precum se întâmplă cu alte contestări pentru care se face închisoare în multe zări ale lumii!), armenii continuă să-şi exercite neobosiţi „memorialul durerii” lor. Acest spectacol mi-a reiterat, mie ca spectator, o veche convingere şi anume că nici o altă modalitate de persuadare a lumii, de sensibilizare a prezentului faţă de suferinţele trecute ale unui popor produse de un altul, nu este mai eficientă decât aceea transpusă prin mijloacele expresive ale unei arte. Nu o dată mi-am exprimat speranţa că vor apărea cărţi, filme, spectacole etc., care să ridice suferinţele românilor, în special bucovineni şi basarabeni, către zenitul atenţiei internaţionale cu mult mai mult decât firavele afirmaţii ale existenţei acestora în zestrea neamului nostru. Iar editarea – repetată – a cărţii lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, de exemplu, la o importantă editură din Paris, carte care proiectează în universalitate drama siberiană a românilor, confirmă această aserţiune. La fel se petrece şi cu Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, un ingenios, subtil şi persuadant mod de a revela lumii consecinţele genocidului armean.
Concret, spectacolul pe care l-am vizionat acum înfăţişează drama unui grup mare de copii armeni rămaşi orfani care, sub îndrumarea şi grija unui profesor altruist, se străduiesc şi reuşesc să scape din „ţarcul” groazei, după un întreg proces de sensibilizare a sufletului amploaiatului turc de la frontieră şi a familiei sale, pasaj dramatic care, prin scriitură şi prin interpretare, face elogiul umanismului ce trebuie să dăinuie şi să triumfe în orice timp şi în orice loc. Căci întreaga sală de spectatori a simţit emoţia – şi implicit a reiterat amintirea – acelui eveniment atroce în care, asupra unor paşnici locuitori civili, s-a abătut cu cruzime şi neîndurare urgia unor nemiloşi inşi înarmaţi care au spulberat vertiginos existenţa lor paşnică obişnuită, alungându-i în patru zări. Căci aşa s-a petrecut atunci exodul unor copii orfani spre Europa, ajungând până la mica localitate moldoveană Strunga (de aici şi titlul piesei ridicat la nivel de simbol!), unde şi-au putut continua viaţa. Ca un comentariu în treacăt: oare de ce nu s-au oprit ei, ca şi atâţia alţii, nicăieri în altă parte în atâta amar de drum? Oare nu tocmai pentru că abia pe aici, pe la noi, au simţit ei, în sfârşit, că-şi pot găsi liniştea, mila şi omenia?
Dar nu numai atunci s-au produs migrarea unei mari mase de armeni către zonele mai paşnice ale lumii, drept care mulţi au ajuns de-a lungul vremii în România, venind chiar până în Botoşani. Aici prezenţa lor a fost benefică şi stimulativă pentru dezvoltarea întregii societăţi din punct de vedere economic, comercial şi chiar cultural, căci nu trebuie să fie uitată, de pildă, contribuţia lor la valoarea urbanistică a oraşului, prin edificarea unor clădiri elegante şi rafinate, la construirea unor biserici creştine deosebite şi, nu în ultimul rând, la constituirea instituţiei teatrale botoşănene, domeniu în care ei au contribuit chiar financiar în chip consistent la înfiinţarea societăţii culturale destinate acestui scop şi la ridicarea acelei minunate clădiri a Teatrului Eminescu, monument de artă comparabil prin valoare şi frumuseţe cu oricare altul din Europa. Şi nu este, cred, greşit să amintim acest lucru acum, când restaurarea acelei clădiri în felul cum arăta ea la început bate, din păcate, pasul pe loc, chiar cu regretabilul risc al pierderii unei importantei sume de bani europeni alocate acestui scop, despre care încă nu se ştie cum se va pune la loc. Şi încă ceva ce realizez abia acum: poate greşesc prin lipsă de informare, dar din câte ştiu, nu am auzit vreodată să se fi produs vreun conflict xenofob între români şi armeni în toate aceste secole, ori să se fi lansat mari nemulţumiri ale primilor contra celorlaţi sau invers, vreo acuzaţie a ultimilor cum că românii ar fi de născare…anti-armeni! Oare acest lucru nu li se pare ciudat celor care-şi tot răcesc gura perorând că românii sunt nişte neîmblânziţi xenofobi?
Dar acest spectacol are acum şi alte conotaţii profunde şi actuale căci răspunde nu numai unui scop comemorativ al unor fapte din istorie, ci chiar, precum bine ştim, prezentului internaţional cel mai acut care se confruntă dramatic, iar şi iar, cu problema dizlocării unor mari mese etnice din alte zări, alungate de teroare şi spaima morţii din habitatul lor obişnuit. Mai este vorba şi de opţiunea dintre indiferenţă, frica de consecinţe ori chiar ostilitate şi manifestarea umanismului şi preţuirii vieţii de către lumea civilizată. Dar vai, este şi o săgeată către propagatorii terorii şi ai dispreţului faţă de viaţă care, prin retardarea lor culturală şi sufletească fac ca asemenea subiecte precum cel tratat în spectacolul botoşănean să nu fie doar un pios moment de reculegere la centenarul unui genocid, ci un semnal de alarmă despre pericolul foarte real al unei noi confruntări, nu numai între etnii, ci chiar între etaje – depărtate – de civilizaţie umană.

Lucica Olaru Nenati – scriitor

http://www.monitorulbt.ro

  •  
  •