Mihai Stepan Cazazian

Tavitian sau jazzul ca mântuire

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Conaţionalul nostru Harry Tavitian a susţinut un nou concert de jazz la Vălenii de Munte, în ziua de 15 august 2011, continuând frumoasa tradiţie a jazzului la Văleni, începută de el în urmă cu 6 ani, în colaborare cu Centrul Cultural „Nicolae Iorga” condus de doamna directoare Iulia Mărgăritescu.

Aşa cum ştiu deja şi cititorii noştri, această tradiţie a concertelor de jazz din Văleni este dublată de o tradiţie a cronicilor de după concert, semnate de profesorul Nicolae Vasilescu, figură emblematică a lumii dascălilor vălenari. Acesta a fost, însă, primul concert la care domnul profesor a lipsit. Dânsul a părăsit această lume în urmă cu câteva luni. Aşa cum ne-a mărturisit Harry, „…în sala arhiplină, un scaun a rămas gol”. Dar iată că obişnuitele cronici de după concertele lui Harry din Văleni sunt continuate de pana unui alt cunoscut profesor din Vălenii de Munte, poetul Valentin Emil Muşat, pe care l-am mai găzduit în paginile noastre şi căruia îi dorim bună-revenire în rândul colaboratorilor revistei noastre.

Harry Tavitian vine din lumea lui Mircea Eliade iar prezenţa lui face parte dintr-un rit de agregare în care schimbul de daruri simbolice marchează prietenie şi ospitalitate. Aşa se explică de ce, oriunde s-ar afla, Harry Tavitian resemantizează timpul şi locul conferindu-le, mai presus de şcoală şi stil, sacralitatea unui limbaj muzical mitic.

Nu ştim dacă ivirea lui în lumea aceasta în preajma Adormirii Maicii Domnului a dat zodiei sale acea adâncime religioasă devenită oconstantăa performării sale, pentru că fie în Scott Joplin, fie în blues-ul contemporaneizat, fie în cântecul de lume ori în cel psaltic, Harry Tavitian este atât de ortodox. Este oare Tavitian un tradiţionalist? Care este sensul tradiţiei în prezenţa lui sincretică în lume? Insuficienţa teoretică a postmodernismului impune un alt gen de abordare a comunicării sale muzicale.

În cadrul Universităţii Populare de Vară „Nicolae Iorga”, ultima sa apariţiela Văleniide Munte, al cărui cetăţean de onoare este, a reluat motivele fundamentale din componistica sa, cu un alt timbru, aş spune diferit faţă de perecendentele întâlniri cu publicul din diasporă, cu localnici şi cu admiratori ai săi veniţi de fiecare 15 August ca la o Mecca, în oraşul lui Iorga, pentru a-l vedea şi asculta pe Harry Tavitian. Spectacolul său a fost cel mai exploziv dintre toate, în sens profan, cel mai dionysiac în limbaj mitic. Am ascultat un Tavitian ieşit din el însuşi, dăruit sălii cu poftă de viaţă, un frenetic fără prejudecăţi în alegerea instrumentelor clasice ori moderne, fireşti ori bizare, preocupat de armonia sa conjugată cu ritmul năvalnic ori catifelat al formidabilului Cserey Csaba, percuţionist cu o imaginaţie debordantă, nebănuită în naturaleţea lui bonomă. Muzica lor pare a unor martori la facerea lumii, a unor ucenici şi apostoli care ar scoate din fragedul fir de iarbă şi din venerabilul bostan, din talanga spaţiului ondulatoriu şi din aşchiile corăbiei oprite pe Ararat , sunetele eternei cântări a cântărilor. De aceea sună atât de proaspăt şi Bartok, şi Anton Pann, şi Codex Caioni, de aceea albia largă a suitelor şi rapsodiilor lui Tavitian adună vremile şi vămile, lumile şi firile .

În sincretismul prezenţei sale trebuie remarcat un element extraordinar – limbajul nonverbal. Pe chipul său se citesc deopotrivă extazul şi pătimirea, miracolul şi inocenţa, uimirea, deznădejdea şi speranţa. Simultan, mâna cheamă privirea îndreptată spre suflet, obrazul desfăcut în rictusuri cristice, fruntea ridicată spre ceruri, corpul contorsionat pe pianul înconjurat de fluiere şi barba sa de patriarh răvăşită de o furtună a gândului. Apoi seninul care se aşează în ochii lui pătrunzători ca o izbăvire. Este atâta trăire în prezenţa lui Harry Tavitian şi, empatic, ea se transmite sălii cucerită de un muzician care se simte la el acasă.

În seara aceasta, amfitrionul l-a avut ca invitat pe Ion Vintilă Fintiş, poet din simţirea lui Emil Botta şi Minulescu, cu o metaforă când gravă, când arlechină, un ludic fermecător care a oficiat fericit, prin prolog şi epilog, cadrul spectacolului.

Şi s-a lăsat noaptea. Castanii şi teii Vălenilor foşneau ca nişte aplauze îngereşti iar străzile bătrânului oraş se luminau de cântecul lui Harry Tavitian. În vale târgul de Stămărie se stingea domol, maşinile venite din munte şerpuiau spre capitală ducând cu ele fantoma unor întâmplări banale. Doarla Văleni, în ceasul acela de început de noapte, Somnul Maicii Domnului avea chipul muzicii lui Harry Tavitian. În aurul lunii abia răsărite peste spectatorii pierduţi în mulţime el topise veacurile într-o strălucire înaltă, prietenoasă şi ospitalieră, de praznic la tainele firii.

Valentin Emil Mușat

blogul lui Harry

  •  
  •