Vartan Martaian

Stockholm DESPRE “POLITIZAREA ISTORIEI”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

(…) În istoria Naţiunilor Unite au fost întocmite două mari studii/rapoarte cu privire la crima de genocid. Primul a fost aşa numitul Raport Ruhashyankiko din 1978, cel de al doilea a fost Raportul Whitaker, coordonat de Benjamin Whitaker în 1985 (Comisia pentru Drepturile Omului, Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor a Consiliului Economic şi Social).

Genocidul din 1915 este amintit în mai multe locuri ca un exemplu al genocidurilor comise în secolul 20. Raportul a fost votat în Subcomitet în cadrul Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului cu 14 voturi contra 1 (şi 4 abţineri) în august 1985. Pe 18 iunie 1987, Parlamentul European recunoştea în mod oficial Genocidul Armean. Începînd cu 1965, data celei de a 50-a aniversări a genocidului, numeroase ţări şi organizaţii au recunoscut în mod oficial Genocidul din 1915, cum sînt Uruguay (1965), Cipru (1982), Rusia (1995), Grecia (1996), Liban (1997), Belgia (1998), Franţa (1998), Italia (2000), Vatican (2000), Elveţia (2003), Argentina (2003), Canada (2004), Slovacia (2004), Olanda (2004), Polonia (2005), Venezuela (2005), Germania (2005), Lituania (2005) şi Chile (2007). (…)

Recunoaşterea Genocidului din 1915 nu este importantă numai ca o reparaţie pentru grupurile etnice şi minorităţile ce mai trăiesc în Turcia, ci şi pentru promovarea dezvoltării Turciei. Turcia nu poate deveni o democraţie mai bună dacă adevărul despre trecutul său este negat. Jurnalistul armean Hrant Dink a fost ucis pentru a se fi exprimat deschis cu privire la Genocid, iar numeroşi alţii au fost urmăriţi în baza infamului articol 301. Ultimele modificări ale legii făcute de guvernul turc sînt pur cosmetice şi nu aduc nici o schimbare reală. Se spune că istoria trebuie lăsată istoricilor, iar noi susţinem aceasta întru-totul. Totuşi, este responsabilitatea politicienilor să acţioneze în concordanţă cu faptele şi studiile istorice. În plus, o recunoaştere suedeză a adevărului şi a unui fapt istoric nu trebuie să ridice vreun obstacol nici pentru reformele din Turcia şi nici pentru negocierile Turcia-UE. Pe baza a ceea ce am declarat mai sus, considerăm că Suedia trebuie să recunoască Genocidul din 1915 împotriva armenilor, asirienilor/siriacilor/caldeenilor şi grecilor din Pont. Parlamentul trebuie să-i prezinte guvernului această apreciere a sa.

Atîta timp cît ţări ca Suedia nu vor pune în faţa Turciei adevărul şi faptele aflate la îndemînă, Turcia nu poate avansa pe calea spre o societate mai deschisă, spre o democraţie mai bună, şi nu poate face uz de  toate posibilităţile de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, Suedia trebuie să acţioneze pentru ca Turcia să recunoască Genocidul din 1915 împotriva armenilor, asirienilor/siriacilor/caldeenilor şi grecilor din Pont. Parlamentul trebuie să-i prezinte guvernului această aprecierea a sa.

Textul de mai sus face parte din rezoluţia genocidului din 1915 dezbătută timp de cinci ore şi adoptată, în cele din urmă, de parlamentul suedez (Riksdag) pe 11 martie.

Este, evident, un motiv de bucurie pentru apărătorii Cauzei Armene, lista ţărilor ce au recunoscut Genocidul la nivel parlamentar lungindu-se, iar puterea exemplului începînd să funcţioneze cît de cît şi să fie adusă ca argument de susţinătorii rezoluţiilor asemănătoare şi în alte capitale (cum a fost cazul la Washington, în timpul dezbaterilor pe tema rezoluţiei 252 din Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanţilor).

Şi totuşi, bucuria păleşte repede atunci cînd aflăm amănunte despre această iniţiativă legislativă. Suedia nu este la prima încercare de recunoaştere a Genocidului, pe 12 iunie 2008 parlamentul de la Stockholm respingînd un proiect de rezoluţie cu… 245 de voturi împotrivă şi numai 37 pentru! Nici de această dată, parlamentarii suedezi nu s-au îngrămădit să susţină această reparaţie morală, rezoluţia fiind adoptată cu o diferenţă de… numai 1 vot: 131 pentru, 130 contra! Şi, mai mult chiar, ca să întregim tabloul “susţinerii” suedeze faţă de Cauza Armeană (şi nu numai) trebuie să spunem că printre cei ce au votat în favoarea rezoluţiei se numără şi parlamentari (suedezi) de origine greacă, siriacă şi kurdă! Da, aţi citi bine, dacă votau doar suedezii neaoşi rezoluţia ar fi fost respinsă. Votul decisiv îi poate fi atribuit deputatei kurde originare din Van, Gulan Avci, care ar fi votat împotriva directivei partidului său care cerea ca rezoluţia să fie respinsă, motivîndu-şi gestul astfel: “După 95 de ani este momentul ca cei care au suferit atîta timp să obţină reparaţie. În Turcia şi kurzii se află în faţa pericolului unui genocid, iar recunoaşterea genocidului de către parlamentul suedez este foarte importantă”.

Citind textul rezoluţiei nu putem decît să-i felicităm pe parlamentarii suedezi iniţiatori ai documentului pentru formularea cuprinzătoare şi tranşantă care are următoarele merite de necontestat: 1) recunoaşte nu numai exterminarea armenilor, dar şi pe cea a siriacilor şi grecilor din Pont (în Suedia există o relativ numeroasă comunitate siriacă); 2) expune pe larg implicaţiile politice pozitive pe care le-ar avea recunoaşterea adevărului istoric (democratizarea Turciei); 3) îi cere guvernului suedez să îşi ajusteze politica externă (faţă de Turcia) în funcţie de noua rezoluţie, ceea face din aceasta mult mai mult decît o simplă proclamaţie morală.

Dar, dincolo de aceste merite, rezoluţia adoptată de parlamentul de la Stockholm nu reflectă o unanimitate a opiniei publice suedeze. Spre deosebire de Congresul SUA, parlamentul suedez încă priveşte chestiunea Genocidului din perspectiva polemicii istorice, respingerea rezoluţiei în 2008 avînd la bază următoarea argumentaţie: 1) nici o apreciere specială nu a fost vreodată introdusă în vreo rezoluţie a Naţiunilor Unite, nici în 1985 şi nici cu altă ocazie; 2) ceea ce li s-a întîmplat armenilor şi asiro-caldeenilor în timpul Imperiului Otoman ar fi fost, probabil, privit ca genocid potrivit Convenţiei din 1948, dacă aceasta ar fi fost în vigoare în acea vreme; 3) încă există dezacorduri între experţi privind diferitele desfăşurări ale evenimentelor de la sfîrşitul Imperiului Otoman, inclusiv în ceea priveşte deportatrea armenilor; 4) ar fi riscant în acest moment să fie perturbat delicatul proces al reformelor în Turcia. Aşadar, în ciuda recentului vot favorabil, Suedia încă nu a depăşit etapa polemicii istorice, negaţionismul fiind ascultat şi luat în serios de demnitarii suedezi. Pentru armeni este trist să vadă că victimele din 1915 (şi după) sînt privite cu un soi de cinism tehnic, valoarea a milioane de vieţi fiind apreciată strict prin prisma unor definiţii şi documente convenţionale: dacă s-ar fi produs după 9 decembrie 1948 (data adoptării Convenţiei pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimelor de Genocid în Adunarea Generală a ONU), exterminarea armenilor din Turcia „probabil” ar fi fost genocid, iar dacă pînă la ultimul armean ar fi fost lichidat pînă pe 8 decembrie 1948, era doar istorie şi subiect de dezbateri colocviale. Adică 1,5 milioane de oameni ar fi putut fi ucişi cu numai 24 de ore înaintea adoptării Convenţiei fără ca nimănui să-i pese aşa cum i-ar fi păsat dacă asasinatele ar fi fost datate 9 decembrie 1948! Şi, în virtutea aceleiaşi logici, nici Holocaustul nu a fost genocid, pentru că s-a petrecut anterior datei de 9 decembrie 1948. Un efort de echilibristică logică pe care nu îl putem pune pe seama relei voinţe, ci, mai degrabă, pe seama maniei echidistanţei care deseori alterează percepţia occidentală a realităţii (sau, mai bine zis, produce o fugă de realitate). Viciul de logică al polemicii în jurul datei este evident: Convenţia din 1948 defineşte “genocidul” în general, cu scopul de a-l preveni sau a-i pedepsi pe făptaşi în cazul în care s-ar repeta, şi afirmă că „în toate perioadele istoriei genocidul a produs mari pierdei umanităţii”. Aşadar, potrivit aceleiaşi Convenţii (pe care negaţioniştii Genocidului Armean o invocă drept bază juridică pentru evitarea etichetării corespunzătoare a exterminării armenilor), crime de genocid s-au produs de-a lungul întregii istorii a omenirii, adică şi înainte de adoptarea Convenţiei, iar dacă ceea ce s-a petrecut în 1915 corespunde definiţiei “genocidului”, atunci a fost genocid. De ce? Pentru că nu etichetarea unui eveniment istoric drept “genocid” depinde de data adoptării Convenţiei, ci “prevenirea şi pedepsirea crimelor de genocid”. Pe scurt: exterminarea armenilor din Imperiul Otoman este „genocid” potrivit definiţiei formulate de Convenţia din 1948, iar această etichetare nu vine în contradicţie nici cu prevederile Convenţiei, nici cu data intrării sale în vigoare.

Lipsa unanimităţii asupra aprecierii istoriei a făcut ca rezoluţia genocidului să fie politizată în parlamentul suedez. Iniţiată de opoziţia de stînga, adoptarea rezoluţiei este percepută ca o victorie a opoziţiei asupra puterii de dreapta  şi reflectă demarcaţia dintre putere şi opoziţie în parlamentul de la Stockholm. Pentru adoptarea sa a fost nevoie, însă, şi de votul a patru parlamentari de dreapta (printre care şi deputate kurdă imigrată din Turcia), care au votat împotriva poziţiei oficiale a coaliţiei de guvernămînt, potrivit căreia politicienii nu trebuie să se ocupe de istorie (vedem , aşadar, că pentru unii politicieni istoria şi morala nu trebuie să se suprapună: morala începe din 1948, odată cu sfîrşitul istoriei). Scorul la limită din parlamentul suedez îi dă posibilitatea guvernului de la Strockholm să ignore recomandările rezoluţiei şi să invoce, ca şi pînă acum, „echidistanţa” politică: „Credem că politizarea istoriei este o eroare. Decizia parlamentului nu va uşura procesul normalizării în curs între Turcia şi Armenia, nici activitatea unei comisii ce trebuie să ancheteze evenimentele din 1915”, spune ministrul suedez de externe, Carl Bildt, care vede în rezoluţia parlamentului ţării sale încă un motiv ce va fi exploatat de „inamicii reformei în Turcia” şi de „opozanţii normalizării [armeano-turce] în Armenia”.

Furia Ankarei era de aşteptat: “Condamnăm cu fermitate această decizie. Poporul şi guvernul nostru resping această decizie bazată pe mari erori şi lipsită de fundament”, spune un comunicat al cabinetului primului ministru turc, Recep Tayyip Erdogan. Pe care omologul său suedez, Fredrik Reinfeldt, s-a grăbit să-l consoleze, împărtăşindu-i telefonic “tristeţea” sa în legătură cu votul parlamentului care ar fi “o iniţiativă lipsită de orice putere executorie şi motivată exclusiv de calcule politice interne”. “Cei care cred că realităţile istorice şi viziunea Turciei asupra propriei sale istorii se vor schimba în urma voturilor parlamentelor străine bazate pe calcule politice, se înşeală amarnic”, mai spune comunicatul premierului turc. Cu siguranţă că omologul său suedez, precum şi alţi membri ai guvernului şi parlamentului de la Stockholm, nu fac parte dintre „naivi”. Doar unii parlamentari, şi aceia doar urmărindu-şi propriile „calcule politice”.

Parlamentul suedez a votat: Genocidul din 1915 a fost recunoscut… de opoziţie plus patru deputaţi ai puterii. Dar Suedia nu se lasă convinsă: în frunte cu membrii marcanţi ai guvernului, ţara încă aşteaptă o „comisie de istorici” care să „ancheteze” cele întîmplate în 1915 şi după. Pînă atunci, asistăm cu uimire la o bizară solidaritatea scandinavă: „Nu există nici o evidenţă legală că evenimentele din 1915 din Imperiul Otoman au fost un genocid”, a declarat un reprezentant al ministerul de externe norvegian, pentru care „aceste evenimente tragice sînt foarte importante din punct de vedere istoric, dar nu trebuie să conţină aspecte politice sau legale”.

Mai e ceva de zis? Poate doar că votul din parlamentul suedez ne aduce puţină bucurie şi… mult gust amar.


  •  
  •