Mihai Stepan Cazazian

SORIN ANTOHI : Într-un tîrziu, Bundestagul recunoaște genocidul armean

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

antohi

În eseul meu “Germania și genocidul armean”, scris pe 18-21 ianuarie, publicat de revista Ararat (nr. 1-2, 1-31 ianuarie 2016, pp. 26-37) și postat pe situl publicației (http://www.araratonline.com/dosar-1915-sorin-antohi-germania-si-genocidul-armean/), am abordat pe larg chestiunea responsabilității morale a Germaniei de azi pentru contribuția Germaniei de ieri la tragedia amintită, evocînd faptele și memoria lor publică, făcînd în același timp un bilanț teoretic și conceptual. Rîndurile de față sînt o scurtă reacție la decizia Bundestagului de a recunoaște — în sfîrșit — genocidul armean drept genocid și de a-și asuma răspunderea pentru rolul activ al Imperiului German în pregătirea și desfășurarea acelor orori. Pentru a înțelege mai bine semnificația votului de pe 2 iunie 2016, trebuie să reținem că Bundestagul (Dieta Federală) nu este camera inferioară a parlamentului german, așa cum cred cei care îi aplică mecanic modelul bicameral al altor foruri legislative, ci adevăratul parlament național al acestei republici federale, ales prin vot direct. Bundesratul (Consiliul Federal) este un fel de parlament al statelor federale (landurile), reprezentate în acest corp constituțional (unul din cele cinci) de membri numiți ai guvernelor respective, sub o președinție anuală (asumată de fiecare land prin rotație, în ordinea mărimii populației), pentru a asigura participarea statelor federale, pe bază proporțională, la activitatea de legislație și administrație a republicii federale. Evident, cele două foruri colaborează, dar președintele Bundestagului este al doilea om în stat, iar președintele Bundesratului, ocupat cum este cu activitatea de prim-ministru al landului său, are atribuții politice mult mai modeste, deși îl înlocuiește pe președintele federal în cazul în care acesta devine incapabil să asigure funcția.

Rezoluția Bundestagului are așadar o greutate considerabilă. Ea a fost luată aproape în unanimitate (un vot contra și o abținere), ceea ce arată că politicienii au fost în cele din urmă sensibili la susținerea publică a acestei tardive declarații formale. O susținere publică puternică, deși nici pe departe la fel de masivă ca procentul voturilor favorabile din înaltul for. Unii politicieni vor plăti probabil pentru această discrepanță la viitoarele alegeri, mai ales în circumscripțiile cu numeroși alegători turci/musulmani. Bundestagul ratase ocazia simbolică de a adopta o rezoluție similară după exact un secol de la data de 24 aprilie 1915 — și ea simbolică, fiindcă masacrele planificate care compun genocidul armean au început înainte și au continuat mult după. Dezbaterea fusese amînată foarte mult (ultima dată, în februarie 2016), după cum textul rezoluției suferise schimbări de-a lungul anilor de pertractări.

Cum eu nu repet informațiile brute ușor accesibile în sfera publică decît dacă e strict necesar, nu voi intra aici în descrierea evenimentelor. Mă opresc la cîteva detalii simptomatice.

Mai întîi, termenul german folosit în rezoluție a fost Völkermord, deja pronunțat în 2015 de președintele Joachim Gauck și de președintele Bundestagului (încă din 2005), profesorul Norbert Lammert. În eseul meu amintit la început am analizat această alegere semantică, celălalt cuvînt posibil fiind Genozid, mai recent și mai tehnic.

Al doilea, de la vot au lipsit cancelarul Angela Merkel (din alianța CDU-CSU), precum și principalii doi politicieni ai partenerilor de guvernare (SPD), vice-cancelarul Sigmar Gabriel și ministrul de Externe Frank-Walter Steinmaier. Desigur, cei trei au lipsit “motivat”, dar coincidența dintre angajamentele care i-au împiedicat să fie prezenți și o dată stabilită cu aproximativ patru luni înainte ne face să credem că au chiulit, pentru a evita complicații și mai mari în raporturile cu Turcia. (Complicațiile, s-a văzut apoi, au fost relativ modeste.)

turk-vekil-cem-ozdemir-ermeni-rozetiyle-konustu-k-2198372

Al treilea, unul dintre partizanii cei mai acerbi ai rezoluției a fost co-președintele Verzilor, Cem Özdemir, un parlamentar de origine turco-cercheză născut în Germania, care se autodefinește drept musulman secular. Poziția sa, absolut admirabilă și stigmatizată prompt de majoritatea turcilor de pretutindeni, se leagă de existența unui număr important de turci și, în general, de musulmani angajați academic, civic și politic pentru restabilirea și recunoașterea oficială a adevărului despre genocidul armean. Atît în Germania, care și-a recunoscut rolul criminal central în Holocaust, cît și în Turcia, unde asanarea vieții publice necesită, cel puțin în numele dreptului la liberă exprimare, aceeași atitudine oficială în privința genocidului armean.

Al patrulea, dezbaterile din Bundestag și declarațiile ulterioare au evocat din nou obligația morală a Germaniei de a recunoaște oficial drept genocid și masacrarea de către forțele coloniale germane conduse de generalul Lothar von Trotha, în 1904-1907, pe teritoriul actualei Namibii, a circa 100.000 de herero și a 10.000 de nama (cifrele, evident, sînt aproximative). Germania a formulat scuze publice pentru masacre, dar încă nu le-a calificat oficial drept genocid. Cum sugeram și în eseul la care tot trimit, acele evenimente sîngeroase sînt considerate de mulți specialiști drept primul genocid al secolului trecut, iar acceptarea acestei noțiuni de către statul german extinde istoria genocidară a Germaniei la întreaga perioadă 1904-1945, fiindcă numeroase elemente intelectuale, politice, militare, (in)umane sînt comune și/sau comunicante, configurînd o anumită continuitate lugubră. (De exemplu, lunga listă a ofițerilor superiori, diplomaților, demnitarilor și călăilor naziști care și-au făcut debutul profesional în Imperiul Otoman aliat, fiind cel puțin spectatori îngăduitori ai genocidului armean, dacă nu de-a dreptul complici, planificatori ori făptuitori.)

În fine, rezoluția Bundestagului de pe 2 iunie 2016 ne amintește că, pentru a nu-și afecta relațiile cu Turcia, numeroase state nu au recunoscut încă genocidul armean, deși uneori au promis (ca președintele american Obama în campania electorală), probabil ipocrit, cu siguranță fără intenții serioase de a se ține de cuvînt. Voi menționa doar două: România și, poate mai uimitor, Israelul. La noi, într-o cultură a urii-de-sine, pare improbabilă o “solidarizare a celor zdruncinați” (pentru a relua memorabila formulă a lui Jan Patocka, inspirată de experiența Primului Război Mondial și extrapolabilă în alte contexte). În Israel, lucrurile sînt mult mai complicate, așa cum s-a putut observa și din dialogul istoricului israelian Yair Auron (un pionier al campaniei pentru recunoașterea genocidului armean de către evrei și de către Israel) cu mine din Aula BCU “Carol I”, pe 11 mai 2016. Pe de o parte, Israelul are motive geostrategice, militare și comerciale de a-și menține relațiile (bune, rele, nu prea contează, important e să fie) cu Turcia și aliații ei, în primul rînd cu Azerbaijanul (mare importator de armament israelian — ale cărui ținte sînt Armenia și, cum am văzut din nou recent, Nagorno Karabagh). Pe de altă parte, anumite fracțiuni ale sferei publice și ale lumii politice israeliene înțeleg într-un mod dogmatic unicitatea Holocaustului, desprinzînd din acest adevăr istoric un corolar aberant: numai Holocaustul poate fi definit ca genocid.

Toate acestea fiind zise, data de 2 iunie 2016 va rămîne în istoria internațională ca un reper al dezbaterii comparate despre fenomenul genocidar, nu numai despre genocidul armean. După cum am văzut direct la Forumul Global de la Erevan de pe 22-24 aprilie 2016, armenii au înțeles, la rîndul lor, că recunoașterea genocidului armean este un proces etic, moral, diplomatic, civic, academic și politic global, nu bilateral (armeano-turc). În această direcție ne îndreaptă și dezbaterea din Bundestag. Dar drumul rămîne lung și anevoios.

Sorin Antohi

București, 18 iunie 2016

  •  
  •