Mihai Stepan Cazazian

SORIN ANTOHI / Genocidul armean: istorie, amintire, memorie culturală

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

antohi

După exact un secol de la sîngeroasele evenimente, masacrul armenilor din 1915 nu mai ridică probleme istoriografice: majoritatea documentelor și mărturiilor relevante au fost publicate; actorii, antecedentele, cauzele, contextele, sensurile, semnificațiile și consecințele au fost lămurite. În orice caz, faptele istoriei mari au fost stabilite fără putință rațională de tăgadă, iar detaliile istoriei mici sînt tot mai minuțios cercetate — pînă la nivelul comunităților mici, chiar al familiilor și indivizilor. Astfel, primul genocid al secolului trecut, paradigmatic din toate punctele de vedere, nu mai poate fi tratat în alt registru (de pildă, ca rezultat – contingent, nu premeditat și planificat — al situației de anarhie, anomie, lovituri de stat, război civil și război de la sfîrșitul Imperiului Otoman) decît de cei care, în moduri diferite (ca grad, nu ca natură), relativizează ori pur și simplu neagă evidențele. Știm și de ce Turcia nu-și asumă acest genocid: este crima fondatoare a unui stat și a unei societăți. (V. articolul meu “De ce nu-și asumă Turcia Genocidul armean?”, Observator cultural, nr. 769, 24 aprilie 2015; cf. întregul dosar tematic al numărului, inițiat și îngrijit de Bedros Horasangian). În toate cazurile comparabile (dincolo de diferențele lor ireductibile), negaționismul însuși este un corolar durabil al genocidului, o intolerabilă continuare simbolică a crimei propriu-zise. Acest ultim punct, formulat exemplar de Pierre Vidal-Naquet (Les Assasins de la mémoire, 1987), este esențial pentru analiza Holocaustului — mai veche, mai vastă și cu siguranță mai cunoscută mediului academic și opiniei publice –, aplicîndu-se oricărei experiențe genocidare. Pentru a opri cu adevărat genocidul, pentru a-l izola în trecut și pentru a putea merge înainte, statele, societățile și indivizii trebuie să divulge, să deconstruiască și să contracareze negaționismul.

În cazul particular al Turciei (scriam și în articolul amintit), negaționismul este însă mai radical decît putea fi în cazul Germaniei. Dar nu a fost, din cauze extrem de complexe, și nu fiindcă germanii ar fi trecut brusc de la genocid la etica weberiană a convingerii și responsabilității. Așa cum Taner Akçam, unul dintre puținii intelectuali turci care gîndesc limpede pe această temă tragică, arată în prefața acestui volum (un mișcător text confesiv și autoreflexiv, inspirat de Habermas și Elias Siberski, deci de o mai veche reflecție asupra Holocaustului, memoriei comunicative și uitării sociale), discuția despre genocid în Turcia echivalează cu o alegere imposibilă, deși dalectică, între ființă și neant. Ființa Turciei actuale depinde, pur și simplu, de neantul în care i-a aruncat pe armenii săi. Nu sînt vorbe mari, nici speculații metafizice. De la imposibilitatea de a-și defini identitatea colectivă și personală pînă la teama de obligația despăgubirilor materiale, Turcia și turcii sînt bîntuiți de fantoma armenilor, așa cum sugerează și titlul cărții de față. (Evident, au existat multe alte victime ale masacrelor, în special dintre creștini — care reprezentau cam 30% din populație în 1915. Din motive de concizie, vorbesc aici doar de cel mai numeros grup etnic-religios distrus de un stat și de o majoritate al căror nou consens și recunoaștere reciprocă s-au făurit printr-un program biopolitic bazat deopotrivă pe eugenismul exterminaționist și pe violența mimetică nestăvilită.)

Dar dacă istoria genocidului din 1915 și-a atins forma canonică, amintirea și memoria sa culturală sînt încă fluide. Tocmai de aceea salut demersul jurnaliștilor francezi Laure Marchand și Gillaume Perrier, corespondenții în Turcia ai celor două mare cotidiene rivale, Le Monde, respectiv Le Figaro. Cartea lor, densă și captivantă, se citește ca un roman polițist și e utilă ca un tratat.

Amintirea genocidului mai dăinuie, dar mai ales în spațiul privat și în cele comunitare, sub asediul insidios al uitării. Ca întotdeauna, dezastrele naturale și umane sînt comunicate cu greu de supraviețuitori, indiferent de care parte a baricadei s-au găsit — actori (călăi, victime; uneori, și una, și alta) sau martori (de toate tipurile) –, indiferent cum se văd ori ar vrea să fie văzuți astăzi. Cartea pe care o țineți în mînă are marele merit de a explora acest vast și în mare parte secret teritoriu al amintirii. În maniera directă și lipsită de pretenții a jurnalismului de calitate, fără veleitățile pseudo-savante ale unor domenii academice aflate în căutarea propriului statut epistemologic și instituțional (istorie orală, antropologie culturală, istorie recentă etc.), Laure Marchand și Guillaume Perrier au bătut Turcia în lung și-n lat, de la Instanbul și Ankara pînă în locurile cele mai izolate ale Turciei profunde, vorbind cu oamenii. Căutîndu-i și găsindu-i pe martorii secundari ai genocidului (după aproape un secol, supraviețuitorii sînt improbabili), cei doi autori le-au cîștigat încrederea, i-au făcut să vorbească despre subiecte pe care uneori le țineau ascunse și de ei înșiși, i-au ascultat empatic.

Astfel, vocile multiple și eterogene pe care ni le restituie autorii acoperă aproape întregul spectru de posibilități: copii și nepoți ai supraviețuitorilor; femei și bărbați; armeni (din Diaspora ori din Turcia, unde adesea trăiesc în tăcere, vorbind sau nu limba maternă, convertiți la Islam, rămași creștini ori reveniți la creștinism, laici etc.), turci, kurzi, sirieni, din familii mixte și cu identități personale schimbătoare etc.; persoane încrezătoare, gata de confesiune și capabile să-și articuleze amintirile, reticente ori de-a dreptul ostile. De departe, cazurile cele mai interesante sînt cele ale armenilor care și-au pierdut identitatea ca urmare a genocidului și nu și-au putut-o redescoperi ori reinventa, integral ori parțial, în privat, în sfera publică ori în ambele. Vocile acestor cripto-armeni, precum și încercarea de a le conferi credibilitate și demnitate, indiferent de poziția lor (trecută, prezentă, prefigurată) pe linia continuă între turc și armean, între musulman și creștin, reprezintă contribuțiile cele mai importante ale volumului.

Pentru a putea asculta asemenea voci și a înțelege asemenea vieți, un recurs la conceptul de memorie culturală este obligatoriu. Din motivele de concizie deja invocate, mă limitez la enunțarea chestiunii și la sugestii de lărgire a sferei conceptului amintit pe baza experienței cripto-armenilor.

Construind o nouă teorie cu punct de plecare în teoria memoriei colective a lui Maurice Halbwachs (elaborată în perioada interbelică de acest strălucit discipol alsacian al lui Bergson și Durkheim, asasinat la Buchenwald), soții Jan și Aleida Assmann au dezvoltat în anii 1980 o nouă paradigmă pentru studiul memoriei. Germania anilor 1980-2000 a fost dominată de epocale discuții despre istorie și memorie, legate de nazism, de războaiele mondiale, de Holocaust și de nevoia de a reconstrui societatea germană printr-o terapie etico-morală de șoc. Toate pretinsele secrete ale nazismului, în realitate adevăruri cunoscute de cei mai mulți dintre supraviețuitorii adulți ai perioadei interbelice, au fost repuse în discuție într-o manieră mult mai deschisă decît se întîmplase din anii 1940 și pînă în anii 1970 (cu toate procesele publice, relativ modestele epurări și elaborarea de către Hannah Arendt și alții a unui discurs savant, juridic și public despre nazism și Holocaust). Pe acest fundal, într-un moment în care memoria vie începea să dispară (de regulă fără urme), soții Assmann, atît în lucrări individuale ori comune, cît și în proiecte colective, au pledat pentru studierea memoriei culturale, adică a unei memorii sociale (în sensul lui Aby Warburg; și cei doi Assmann au renunțat la conceptul de colectiv al lui Halbwachs, mai restrictiv și cumva înșelător) de lungă durată. Pe scurt, deși știm bine că societățile nu gîndesc (numai indivizii o fac), ele determină ce, cum, cînd, de ce și cît gîndește (de pildă, își amintește) fiecare individ. Cadrele sociale ale memoriei (cum spunea deja Halbwachs; sau, cu terminologia ulterioară a lui Erving Goffman, cadrele, frames, tipare esențiale pentru organizarea și comunicarea experienței) asigură așadar construcția culturală a memoriei. În aceste spații memoriale, sociale și cel mai adesea imateriale, inclusvi în cele numite de Pierre Nora lieux de mémoire, se configurează cultural și se comunică social tot ce ne amintim ca indivizi și comunități.

Așa putem înțelege spusele și tăcerile martorilor secundari (Geoffrey Hartman și Aleida Assmann au elaborat și ilustrat o indispensabilă teorie a mărturiei secundare; recomand cartea lor Viitorul amintirii și Holocaustul, precum și pe cea a lui Jan Assmann, Memoria culturală; ambele, traduse recent în românește la Editura Universității “Al. I. Cuza” din Iași). Cum, ce și cînd îți amintești ceva despre genocid dacă te-ai născut armean(că), ai fost convertit(ă) forțat la Islam, ai aflat (sau nu) adevărul, vrei (sau nu) să redevii ce-ai fost (într-un efort de a șterge și deci de a învinge astfel istoria)? Ce faci și cum vorbești dacă descinzi dintr-o victimă sau dintr-un călău? Dar din cineva care a fost și una, și alta? Ori nici una, nici alta, dar a profitat de vidul socio-economic apărut prin aneantizarea clasei mjlocii otomane, aproape exclusiv creștină și evreiască? Cum să spui povestea ta de descendent cripto-armean turcilor (care te detestă cînd știu că nu ești ca ei, ba chiar te amenință credibil și azi, după un secol de la genocid)? Cum s-o spui armenilor din Armenia ori (poate mai ales!) celor din Diaspora?

Subzistența morală, economică și socială a acestor identități fluide, ambivalente, eterogene și paradoxale ori chiar ireductibil conflictuale (legate de istoriile a sute de mii de asemenea conversos și desaparecidos) constituie un test pentru toate construcțiile memoriale: a statului turc, a societății turce contemporane, a Diasporei, a fiecărei comunități, a fiecărui individ etc. Și, pe un plan abstract, pentru orice teorie a memoriei culturale.

Aducînd la lumină aceste vieți și întrebări, într-un mod empatic și profesionist, Laure Marchand și Guillaume Perrier au deschis o conversație publică fundamentală și, cel puțin potențial, vindecătoare. Ea trebuie purtată peste tot, în Turcia și Armenia, în Diaspora armeană, precum și în toate celelalte cazuri de genocid și traumă istorică, pentru a duce, prin adevăr, la justiție (chiar numai retrospectivă) și reconciliere. Într-un cuvînt, la viitor. În acest sens, m-am bucurat să aflu de traducerea cărții în turcă și engleză, iar acum în română; așa cum m-am bucurat să răsfoiesc recenta carte de benzi desenate scrisă de cei doi autori (povestea a doi soți de origine armeană din Marsilia care merg să-și caute rădăcinile în Turcia) și ilustrată splendid de Thomas Azuélos (Le Fantôme arménien, Futuropolis, 2015); și să văd documentarul Le Printemps des Arméniens (realizat în 2014 de Gilles Cayatte și de autorii cărții noastre). Cum se vede, lucrarea pe care o citiți se înscrie într-un fenomen mai complex de renaștere memorială a unei lumi pierdute. În fața ororii Istoriei, ne rămîn numai asemenea modeste consolări. Discuția trebuie însă dusă pînă la capăt, în sensul cărții și al paginilor mele.

 

prefață la ediția românească a volumului Le Fantôme arménien, Futuropolis, 2015

  •  
  •