Mihai Stepan Cazazian

Şoaptele morţilor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

descărcare

roll-up08Comentariu de Petre Barbu

 

Am citit cu mare întârziere de la anul apariţiei (2009) romanul „Cartea şoaptelor“ de Varujan Vosganian. Nu m-a surprins deloc discrepanţa dintre „mâna de artist“ care a scris „Cartea şoaptelor“ şi „mâna moartă“ a politicianului liberal.

Am fost copleşit de paginile care descriu genocidul armatei turceşti din 1915 împotriva poporului armean, în care au dispărut aproape două milioane de armeni. „Cartea“ lui Varujan Vosganian nu este o carte de istorie, care condamnă crimele din urmă cu o sută de ani. Este, într-adevăr, o carte a şoaptelor, pentru că numai în şoaptă poţi să vorbeşti despre această carte. Am citit „Cartea şoaptelor“ în metrou, dus-întors, în fiecare zi, printre oamenii care moţăiau, priveau în gol, butonau smartphone, dădeau cu degetele pe table în căutare de jocuri, trăncăneau la telefon ca să-şi umple călătoria, vorbeau despre… fleacurile vieţii. Este pentru a doua oară în „cariera“ mea de cititor de cărţi în metrou în care o carte mă „fură“, mă „transportă“, mă zguduie, făcându-mă să uit de lumea din jurul meu. Prima dată s-a întâmplat prin 2009, îmi amintesc foarte bine!, cu volumul-document „Capesius, farmacistul de la Auschwitz“ de Dieter Schlesak, despre tragediile Holocaustului. Şi moartea creşte pagină cu pagină şi devine insuportabil de citit. Sunt multe pagini din „Cartea şoaptelor“ greu de citit. Pagini pline de moarte. Şi moartea creşte pagină cu pagină şi devine insuportabil de citit. La un moment dat, am avut pornirea să închid ochii şi să citesc aşa, cu ochii închişi, pentru că nu mai suportam suferinţele celor condamnaţi la exterminare pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopole până-n lagărele de exterminare din Deir-ez-Zor şi Mosul. Dar cum să închizi ochii, că doar nu eşti într-o sală de cinema! E o carte care trebuie citită! Deschideam ochii şi citeam. M-am trezit de fiecare dată cu mare greutatea din lectura mea subpământeană, pentru că ajungeam în staţia de metrou în care trebuia să cobor. şi prima reacţie a fost a unui om „plecat de-acasă“, să agăţ pe primul necunoscut care ieşea din vagon şi să-i povestesc ce-am citit: uite, dom’le, ce carte mare! M-am abţinut să fac asta, deşi impulsul de a împărtăşi urgent despre milioanele de morţi a fost foarte puternic. Al doilea impuls a fost să mă întreb, urcând la suprafaţă cu scara rulantă, printre alţi oameni, dacă fiinţele astea din jurul meu, care se duc cu treburi, în legea lor, sunt chiar oameni. Dacă şi eu sunt om, adică fac parte din specia umană. M-am întrebat năuc dacă fac parte din specia asta care a fost în stare, în decursul istoriei sale pe pământ, să săvârşească atâtea milioane de crime, să verse atâta sânge, să violeze, să masacreze şi să producă atâtea suferinţe semenilor. O nedumerire naivă, până la urmă, dar cu care nu pot să mă împac. „Cartea şoaptelor“ merită citită oriunde şi oricând. Pentru a nu fi uitată. Dar cât de uşor uită oamenii grozăviile istoriei lor!

Citeste mai mult: http://adevarul.ro

  •  
  •