Redactor

ŞOAPTELE CĂRŢII ŞI PROZA D-LUI VARUJAN VOSGANIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

          

 

Motto: Cartea şoaptelor

“este o carte-bici peste faţa ucigaşilor de orice neam.

Prof.  Malviné Keşişian-Ciurel

 

 

    1. LITERATURA EPICĂ ŞI ALTE RITMURI TEMPORALE:

Conştient de faptul că “nararea” unor fapte peste care se aşterne timpul poate aduce nemurirea, scriitorul, asemenea iscusitei Şeherezada care reuşeşte să supravieţuiască derulându-şi  poveştile, se află în faţa faptului împlinit: “căutarea altor ritmuri temporale decât cele în  care îi este omului sortit să trăiască” (1)- aceasta cu atât mai mult, cu cât cartea unui mare scriitor cum este Varujan Vosganian,  îşi propune, în plin postmodernism, să nu se încadreze în specia genului epic în proză numit roman şi, prin mărturisirea fără preget, a adevărului, să-şi “dreseze” în aşa fel cititorul, încât acesta să nu mai fie tentat să caute verosimilul.

Aparent, Cartea şoaptelor despre care însuşi autorul spune Nu e carte. E viaţă şi moarte”,  pare „un roman bine făcut”- aşa cum defineşte Umberto Eco romanul tradiţional- printr-o alegere a faptelor „în funcţie de punctul de vedere al autorului” şi prin subordonarea lor „din perspectiva unui sistem de valori” (2), după estetica lui Aristotel, cea a ”eliminării cauzalităţii din „istorie- res gestae” şi a ordonării în perspectivapoeziei- historia rerum gesterum” (3).

Lucrurile însă, nu stau chiar aşa, deoarece, citind cartea, aflăm că tocmai acea „historia rerum gestarum” se subordonează lui „res gestae”, conform esteticii moderne joiciene, în care „alegerea vieţii împotriva poeziei, asumarea fără discriminare a tuturor evenimentelor, renunţarea la selecţie şi nivelarea faptului nesemnificativ şi a celui cu sens (…), într-o măsură în care „faptele…devin la fel de importante.”(4) sunt evidente.

Cartea şoaptelor, în care „fotografiile ţin adesea locul oamenilor vii”(5), prin mărturisirea de credinţă, poate fi plasată în vecinătatea memoriilor marelui scriitor sud-american, Gabriel Garcia Marquez (6), intitulată A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, nu numai pentru că nesituându-se în specia “memorii”, aşa cum arată şi criticul Nicolae Manolescu: “ Iată o carte ieşită din comun, nici numai memorialistică, nici numai ficţiune, cu câte ceva din amândouă, şi dimpreună extraordinară…”( 7) – ajunge să fie mai mult decât un roman (cum îl consideră prof. Malviné Keşişian-Ciurel în Cartea-adevăr), o carte totală, în măsura în care autorul ne face cunoscute, înfiriparea: „ Povestea asta (…) nu este povestea mea. Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în şoaptă. A fost chiar cu mult înainte de  a deveni o carte.” (8) ; „ Cartea şoaptelor este o poveste pe care nimeni nu o spunea pe de-a-ntregul…” (9); scrierea: „Adesea eu scriu despre povestitorul Cărţii şoaptelor (…) În povestea mea povestitorul povesteşte despre Crtea şoaptelor” (10); „Condeiul umblă prea repede, dar, uneori, se hotărăşte să mai zăbovească în aşteptarea mea şi a cititorului, iar atunci detaliază prea mult, poate, decât e necesar. Fiecare cuvânt în plus lămureşte, dar, tocmai de aceea, împuţinează.” (11)  şi chiar receptarea ei. Practic tocmai “din sudura, din contopirea acestor povestiri (12) – ca să-l parafrazăm pe Florin Manolescu – „rezultă întregul, iar acest întreg ar fi privit, ca o carte nouă.”(13)- sau mai mult decât o cât o carte, „o istorie ştampilată.” (14)

Prin urmare, în măsura în care este sau nu este o „carte- puzzle, multietajată” – aşa cum ar fi caracterizat- o Mircea Cărtărescu punând-o faţă-n faţă cu Femeia în roşu – în care alternează registre şi tonuri narative de o neobişnuită bogăţie şi în care „peticele intertextuale realizează un colaj în care nuanţele diverselor epoci colizionează într-un haos ordonat” (15)- cartea poate fi şi un manual de salvare prin scris.

Prin aspectul ei „hibrid”, statutul scriitorului, atât romancier cât şi memorialist, nu se dovedeşte a fi departe nici de cazul arhetipal a lui Ghilgameş, care, întors din lumea tenebrelor, recurge la această nobilă îndeletnicire a omului, cea de a-şi imortaliza strigătul: „A murit Enghidu !”, deoarece şi în Cartea şoaptelor, a trăi pentru a povesti viaţa şi a da prin naraţiune, un sens absurdului vieţii, este decizia supremă a autorului, cu atât mai mult cu cât o mărturiseşte chiar domnia sa: “ asemenea carte nu este doar pentru a fi citită, ci şi pentru a mântui.”(16)

        Captivat de lectura cărţii, pe cititor îl preocupă, fie mai mult verosimilul pe care povestitorul poate să-l însăileze ca orice autor de roman, fie adevărul: „Ea, cartea, deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut, nu este o carte de istorie…”(17); “În Cartea şoaptelor – mărturiseşte naratorul – există un personaj imaginar, de vreme ce toate au existat pe această lume, în locul, în vremea şi numele lor. Există un singur personaj imaginar care poate părea imaginar prin faptul că existenţa lui transformă  Cartea şoaptelor într-o realitate în trepte, care se multiplică pe sine, precum două oglinzi puse una în faţa celeilalte.”(18)

        Naratorul principal, copilul care va trăi prin naraţiunile “bătrânilor copilăriei mele”, ştie că fără Homer, Ahile, faimosul comandant de oşti, ar fi rămas un simplu nume doar amintit în istoria antică şi că, fără ficţiunea literaturii, acesta n-ar fi putut dăinui peste secole, biruind moartea neuitării. Citind cartea d- lui Vosganian, îmi place să cred că şi personajele ei, depăşind memoria conaţionalilor lor, prin botezul legendei, vor avea puterea de a depăşi moartea, asemenea eroilor tuturor timpurilor. Prin Cartea şoaptelor, cititorul are senzaţia că preîntâmpină flama morţii chiar prin aflarea unor învăţăminte, bunăoară că “istoria au făcut-o învinşii, nu învingătorii” şi că “ a învinge e, până la urmă, un fel de a ieşi din istorie” sau că “cei ce fac istoria cu adevărat nu sunt generalii, ci poeţii, iar adevăratele bătălii nu trebuie căutate sub copitele cailor.”(19)

         Plăcile de argilă pe care a fost imortalizat strigătul lui Ghilgameş, sunt de fapt însăşi literatura lumii din toate timpurile, (în care se încadrează şi această carte a cărţilor) , prin care scriitorii caută “alte ritmuri temporale”, caută să găsească “piatra filozofală” a mântuirii.

2. OBSESIA ARHETIPULUI.

Dubla mişcare epică este cea care direcţionează atenţia cititorului pe de o parte spre două timpuri diferite: trecut – prezent; trecutul îndepărtat- trecutul apropiat; pe de altă parte spre două spaţii diferite, unul în care se derulează faptele istorisite şi altul al mahalalei din Focşani, în casele sărăcăcioase în care se povestea în şoaptă.

În acelaşi timp constatăm că multitudinea de povestiri este marcată de două drumuri simbolice:  unul al străbunicilor şi al stră- străbunicilor care, expulzaţi în valuri din patria lor şi pribegind secole de-a rândul prin alte ţări, unii dintre ei ajunşi în portul Constanţa, în Bucureşti, în Craiova, în Focşani şi în toate provinciile româneşti; altul, al copilului care, maturizat la ”focul” povestirilor, găsindu-şi menirea: „ În cartea şoaptelor eu mi-am păstrat locul pe care trebuie să-l aibă povestitorul, acela de a fi o prezenţă întâmplătoare” (20),  ia hotărârea să scrie: “Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?”Poate că tu, într-o bună zi.” Ceea ce, iată, fac acum. Şi chiar aşa o şi numesc : Cartea şoaptelor.” (21).

Un drum vine din timpuri ancestrale, din acel Illo tempore, ca să-i instaleze în gesturi arhetipale, pe cei vii, prin faptele celor morţi; celălalt drum este cel împiedicat în spaţiul banal şi rapace, al prezentului, cu „garduri din lemn”, ale căror şipci erau ”inegale şi bătute unele peste altele în cuie, nevopsite sau date cu var”. Simbolic “la poalele gardurilor creştea romaniţă.”(22)  Decriptând metaforele, cititorul va înţelege că, dincolo de spinii acestui drum al vieţii, pe cei împilaţi îi aşteaptă licărul de astru al speranţei în izbăvire (romaniţa).

Aşadar zecile de personaje din această “saga” a neamului armenesc, într-o lume aflată în transformare,  evoluând spre tipare noi de viaţă, dar  fără a se departaja de cele tradiţionale, duc o viaţă duală, una a concretului vieţii de toate zilele, încercând să răzbată prin curpenişul  neajunsurilor şi alta pur sufletească, în care povestitorii se întâlnesc cu cei dragi plecaţi în lumea umbrelor, sau chiar în curtea bisericii armeneşti; una a constrângerilor materiale şi alta a libertăţii sufleteşti. Aceişi “negustori oacheşi cu ochii de culoarea boabelor de piper”, care altădată, “mânau caravanele, dormeau călări, cu bărbia în piept, adulmecau văzduhul precum jivinele în aşteptarea furtunii, îşi brăzdau obrajii cu iuţeala nisipului mânat de vânt sau a zăpezilor de pe podişurile înalte.” (23), aveau gustul frumosului, pentru că “le plăcea să facă fotografii.” Peste zi, în era comunistă, povesteau în şoaptă ori ca să nu fie depistaţi de intruşi, ori să nu pângărească ceea ce aveau mai frumos în suflet.

Unul dintre pasajele în care se observă viaţa duală a acestor nevoiaşi, ar putea fi următorul: “ Erau lucruri care se spuneau fără fereală. Chiar şi peste gard, ca de pildă că a venit maşina cu pâine pe cartelă: Altele se spuneau numai cu fereastra închisă. Sau pe banca din mijlocul curţii, dacă pe stradă nu trecea nimeni. Chiar şi atunci, cu voce coborâtă, de parcă ar mai fi fost nişte ferestre pe care nu le puteai închide ori nişte trecători pe care nu puteai să-i vezi.” (24)

Incipitul cărţii, familiarizând cititorul cu o tehnică narativă inedită, fixează paragrafele în termeni simbol cum ar fi: „îngerul bătrân”, „nucul”, „trunchiuri vii”, „romaniţă”, „garduri”, „pârâiaşe”, „albii”,focurile”, „umbrele”, „oglinda”, „fotografia”, etc, şi pe care, mai târziu îi va folosi pentru anumite conexiuni strict necesare.

Copilul, povestitor şi nu personaj: „ Nu sunt personaj şi, chiar fără mine, lucrurile s-ar fi petrecut întocmai” (25), aflându-se pe drumul cunoaşterii lumii, a spaţiului, „la începutul evoluţiei sale”, la cel al poveştilor, „cum „nu distinge lumea psihică de cea fizică”(26), încearcă să perceapă lumea dincolo de simţurile văzului şi al auzului, printr-un alt simţ, parcă mai fidel închipuirii: mirosul.

Această metaforă îi deschide copilului accesul spre pilonii de bază ai Cărţii şoaptelor, cei doi bunici, ca verigi de bază în accesul lui spre strămoşi şi stră – strămoşi care ”trec fără nume şi fără chip, personaje anonime şi colective, adesea abia târându-se sub povara desăgilor sau a armelor, părând fără început şi fără sfârşit, degajând, tocmai de aceea, o anume tristeţe resemnată. Personajele colective au purtat pecetea secolului XX. „ (27)

Mirosul aluatului pentru baclava îi aminteşte de chipurile bunicelor dotate cu atâtea virtuţi. Ele sunt neîntrecute gospodine, iscusite n arta culinară. Apoi mirosul pastramei şi al fructelor din care bunicii preparau „aruş – aburul”.

Mirosul cotloanelor, al dulapului cu haine, mai întâi, declanşează istorisirea despre hainele străbunicii Heghine Terzian, care, împreună cu străbunicul, fugiseră din Constantinopol spre portul Pera: „ Şi iarăşi, a povestit vărul Khoren cum bunicul şedea şi plângea, cu fesul în poală, privind apele Eufratului pe care plutea cadavrele şi care deveniseră grele şi roşiatice, ca nişte cozi împletite, aşa cum trebuie să fi fost în vechime apa Vavilonului.”(28) – în care termenul de comparaţie devine paradigmă. Dulapul cu cărţi, al bunicului Garabet e pretext pentru cunoaşterea şi portretizarea acestuia, cunoscător al mai multor alfabete. Prezentarea personajului este făcută borjes- ean, pornind de la momentul morţii acestuia- trecutul recent, înapoi, spre momentele palpitante din viaţa acestuia.

Şi covoarele constituie pretext pentru cunoaşterea vieţii armenilor. Covoarele sunt martorii istoriei. Bunicul Garabet şi aici are cuvinte cu substrat: „Covoarele noastre sunt ca Biblia. Găseşti totul în ele, de la începuturi şi până azi…Aici e ochiul lui Dumnezeu.”(29) Acelaşi bunic avea o viziune de-a dreptul kantiană despre lume: „acoperişul deasupra capului, altarul în faţa ochilor tăi şi covorul moale sub picioare.”(30)

          Cu acelaşi simţ strunit, copilul încearcă să adulmece cărţile, ca şi cum s-ar pregăti pentru scrierea cărţii capitale a neamului său. Aroma cafelei îi aminteşte copilului, de cizmarul Anton Merzian care spunea aceeaşi poveste despre răpirea soţiei lui, Zarnuhi şi compară drumul parcurs, cu arhetipala fugă a familiei sfinte în Egipt. Servitul cafelei este un prilej de evocare a momentelor de taifas, „a unei lumi tihnite cu suflete împăcate” – evident, momente de depăşire de către negustorii apatrizi care “curg pe străzi în tăcere, ca un gasteropod”, a situaţiei dificile.

Surprinşi în momente de intimitate absolută, cei doi bunici au manifestări parcă ieşite din comun: Garabet se încuie în cameră şi cântă: „Erau cântece ciudate”, iar bunicul Setrak „îşi prefira mătăniile şi se legăna sprijinindu-se în călcâie. Murmura. Putea fi orice, de la rugăciune până la profeţie…) Râdea înainte. Precum Eschil pe câmpul de luptă de la Salamina. Asta era filozofia lui, mai presus de vremuri şi oameni”(31), ca şi cum ar vrea să dea un alt sens vieţii. După cum se observă, din nou raportarea la arhetip conferă personajelor ceva aparte, ceva prin care ele depăşesc statutul lor de simple caractere. Iar povestea lor era despre Erveran, o poveste de 300 de ani.

Un bun prilej de înţelegere la o vârstă fragedă, a legăturilor sufleteşti dintre copil şi întreg arborele genealogic al său, este şi jocul cu sfoara, împreună cu bunicul dinspre mamă, Setrak. Fiecare nod „strâns ca un pumn”, de pe o sfoară la capătul căreia se află în imaginaţia copilului, un clopot, ar fi fost „unul din strămoşii” lui , iar sfoara, „un şirag de pumni încleştaţi”. Cu ajutorul jocului, copilul îşi închipuie clopotul ca „glasul cel mai potrivit al neamului” său.(32)

În primul subcapitol intitulat „Cântec aleatoriu” , cititorul află că „bătrânii armeni…şi-au purtat mormintele cu ei, pe unde au rătăcit şi (…) când poposeau, îşi descărcau mormintele de pe umeri şi acolo îşi făceau casă” (33), ceea ce surprinde raportarea naratorului la arhetipurile de răbdare, fidelitate şi demnitate.

Cea mai convingătoare trăsătură a acestor oameni este vorbirea în şoaptă. Iată o succintă derulare a întâmplărilor din anul de grea urgie, 1915: „Ceilalţi orfani, care zăceau bolnavi şi flămânzi în orfelinatul din Deir- ez- Zor, au fost încărcaţi în căruţe, într-o zi îngheţată de decembrie. Muribunzii au fost aruncaţi în Eufrat; fluviul, învolburat cum era în acea perioadă a anului, înghiţi repede trupurile uscate (….) Dar, pentru că simţea în privirile soldaţilor o oarecare ezitare, înşfăcă un băieţel de doi ani şi-l arătă celorlalţi. Chiar şi pruncul acesta, le spuse, trebuie ca şi toţi cei pe care-i găsiţi de vârsta asta, ucis fără milă. Va veni o zi când se va ridica, îi va căuta pe cei care i-au omorât părinţii şi va dori să se răzbune. Acesta e fiul de câine care într-o bună zi ne va căuta să ne omoare! Şi, învârtindu-l de câteva ori în aer, îl izbi cu furie de pietre, strivindu-l până să apuce să geamă.””  (34)

După cum se observă, drumul spre arhetip reprezintă condiţia sine-qua-non a sensului vieţii acestor oameni, pentru care demnitatea, curajul, puterea de sacrificiu, credinţa, bucuria de a trăi – reprezintă tot atâtea chei ale seifului spiritual. Este o lume în care se poate ajunge confesându-se în şoaptă, o lume care, în această mare a absurdului– se raportează la un anume sens pe care-l dă situarea personajului faţă-n faţă cu  arhetipul:

Lui Maro, căutată de ieniceri şi mai apoi dispărută în apele înroşite ale Eufratului, îi rămâne chipul imortalizat ca- ntr-o aură de sfânt al neamului: ”Cercul a rămas să ardă în urma ei. Alte femei, mirese sau mame, se pregătesc să sară prin el (35) ; raportarea la Isus – paradigma cea mai înaltă pentru creştini: „Că mulţi oameni trăiesc pe lume mai mult decât Isus, fără să aibă vreun motiv anume, se vede prea bine.” (36); raportarea la suferinţă: „Cine a suferit nu poate spune povestea aşa cum a fost, ci doar propria sa poveste.”( 37); raportarea la dihotomia bine – rău: „Am fost învăţat că trebuie să deosebesc binele de rău, îndemnat, fireşte, să aleg binele, fără să fie foarte limpede ce linie le separă.”(38); Daniel Varujan, marele poet, tot în 1915, a fost legat de un copac, „aşadar de o cruce vie” ( 39) şi omorât cu pietre; Armen Garo priveşte ţintă la Şavarş Misakian şi face aluzie la verticalitatea sufletească: „Noi nu suntem furi de morţi şi nici ucigaşi de femei.”(40); prin naratori, „Cartea şoaptelor, în miezul ei, rămâne aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johan Sebastian Bach, ca o poartă îngustă prin care oamenii trec, aplecându-se ori strângându-se unii într-alţii.”(41), va ajunge la nemurire, aşa cum prin îndelungata experienţă, au învăţat de cine să se ferească: „Aşa a fost adesea istoria armenilor, înconjuraţi de tot felul de duşmani…) astfel încât armenii au fost puşi să aleagă nu între prieteni şi duşmani, ci între duşmanul cu care să se unească şi duşmanul împotriva căruia să lupte.”(42)

 3. TOTUŞI, O ALTĂ FORMULĂ:

Punctul de rezistenţă al Cărţii şoaptelor îl constituie frumuseţea limbii şi ineditul stilului.

În această carte se întâlnesc mai multe tipuri de discurs: unul format din propoziţii clare, definitive, aproape lipsite de ambiguitate, în care orice aluzie la planul metafizic al vieţii pare exclusă şi în care raportul dintre semnificat şi semnificant aproape că nu este modernizat.

Transparenţa termenilor obişnuiţi – de multe ori amănunte semnificative – fac cunoscute întâmplările fie cele prin care trece copilul, principalul narator, în tentativa de a cunoaşte o lume, fie întâmplările fără precedent, relatate pe rând de „rapsozi”- purtători de cuvânt ai unor generaţii întregi.         Totuşi, ceea ce conferă unui astfel de discurs simplu şi concis, un iz de ambiguitate sunt – aşa, cum observa Tzvetan Todorov într-un text de povestire – verbele la timpul imperfect şi modalizarea. Prin aceste două aspecte – afirmă Todorov – „suntem menţinuţi simultan în amândouă aceste lumi” (43) – cum ar fi în cazul de faţă, atât în lumea trecutului, a întâmplărilor, a luptei pentru supravieţuire, cât şi în lumea istorisirii acestora în tăcere.

Un alt tip de discurs este cel în care transparenţa termenilor obişnuiţi creează un fundal pentru cuvântul figurat, cum ar fi în următorul pasaj: „Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci trunchiuri vii. Astfel casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.”(44) Evident că cititorul mai puţin iniţiat în decriptarea unor termeni figuraţi, va şovăi în faţa sintagmei „trunchiuri vii”, care creează ambiguitatea. Fumuseţea pasajului constă în faptul că cititorul are libertatea să aleagă semnificaţia potrivită nivelului său de lectură, ca în proza modernă. Bunăoară, acestea ar putea face aluzie la sacrificiile pe care le imortalizează acţiunea cărţii, victimele de armeni, înregistrate de-a lungul masacrelor fiind privite ca nişte „trunchiuri vii” pe care se pune temelia casei/ comunităţii. Aceeaşi metaforă o întâlnim în ultima parte a cărţii:picăturile de sudoare…pe fruntea rece şi umedă (a bunicului Garabet, unul din aceste trunchiuri vii) ca pe un trunchi.

Un alt tip de discurs, cu care de altfel debutează cartea, aproape eseistic, este cel al „inserţiei unui enunţ propriu – cum îl defineşte Gheorghe Crăciun – într-o canava de imagini figurate sau alegorice (…) specifice poeziei moderne.” (45)

Citească – se textul: „Părinţii mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. Ei mai rotunjesc câte puţin la umerii mei colţuroşi. Mai toarnă suflet în pieptul meu, care îşi schimbă conturul, aşa cum amforele bătrânilor greci luau forma vinului care se îngroşa înăuntru. Mai netezesc la chipul meu arămiu.” (46)

      Într-un astfel de discurs, numărul termenilor care amplifică ambiguitatea, este mult mai mare, iar posibilitatea naratorului de a prefigura raportul strămoşi – descendenţi şi tensiunea dramatică din poveştile care vor fi relatate, va fi şi ea mai ridicată. Conotaţia unor termeni trimite la înţelegerea concepţiei despre viaţă a celor două personaje memorabile ale cărţii, bunicii Garabet şi Setrak.

Se observă aşadar, promovarea unui discurs inedit, şi aş face aici aluzie la Finnegans Wake a lui James Joice, care „ nu mai face afirmaţii despre lume folosind semnificanţii pe care semnificanţii le organizează într-un anumit raport, ci devine el însuşi reprezentare a lumii, organizând, în acest scop, raporturile interne dintre semnificanţi…”(47)

Aceeaşi stare de nesiguranţă pe care o simţim atunci când discursul naratorului se referă la personaje şi la oameni, îl frapează pe cititor în discursurile în care naratorul se referă la înfiriparea, scrierea şi citirea cărţii.

Cu toate acestea, tema Cărţii şoaptelor stă departe de tema unui roman postmodern care ar fi chiar şi „obsesia găsirii unui sens dincolo de suprafaţa înşelătoare a unei concluzii”- ca bunăoară, în Dans post-modern, cu manechinul al lui Adrian Oţoiu (48) – deoarece în Cartea Şoaptelor sensul este însuşi arhetipul, iar „nevoia de ficţiune sub formă de mituri clasice sau moderne” nu devine sinonimă cu „nevoia de uitare” (49), aşa cum nici poveştile derulate cu atâta patos, nu se vor doar nişte „memorii false”(50 ), şi nici istoria „un coşmar” ca al al lui James Joice, din care naratorul „nu se mai poate trezi”.  În acest sens, istoria d- lui Vosganian s- ar putea autodepăşi nu prin încercarea de „explica prin grile metafizice totalizatoare”(51), evenimentele, ci prin fixarea lor artistică în acea aură nestricăcioasă a esteticului.

    Ultima parte a Cărţii şoaptelor, cea cu înmormântarea bunicului Garabet, „cel înţelept”, când lângă iconiţa dintre mâinile împreunate ale mortului, Sagah Seitanian aşează caietul cu coperte groase, în care se află închise „Nemesisnumele zeiţei care împarte dreptatea în cealaltă lume şi galopul căluţilor de lemn”(52), în timp ce arhimandritul rosteşte: „Hai mers-a trminat, impresionează prin încărcătura emoţinală deosebită. De fapt ce s-a terminat? Să se înţeleagă că moartea lui Garabet survenită în 1968, care anunţa răzbunarea de peste cinci ani, coincide cu finalul Cărţii şoaptelor?

Finalul, la fel de ambiguu comunică la perfectul compus, ce anume rămâne după înmormântarea lui Garabet. Substantivele: „pâclele”; „ceaţă”; „vis”; „melanciolia” inspiră o incertitudine fără margini. La fel şi calificativele altor substantive: „făpturi fantastice”; „vieţi netrăite”; „copii şi nepoţi netrăiţi” ; „morţii noi şi  nenumiţi”; „ceaţă subţire”. Aceeaşi tentă de incertitudine şi totodată de apăsare, degajată din remarcarea absenţei din cadru, a zborului şi mai ales a neputinţei de a depăşi profanul acestei vieţi nedrepte este surprinsă prin absenţa din peisaj a păsărilor: „..ca un aer prin care n-a trecut nicio pasăre.” (53)

Fiind mai mult decât o istorie despre supliciile poporului armean, aşa numitele „şapte trepte spre moarte, Cartea Şoaptelor – „o încercare de a explica faptul că lacrimile din ochii tăi nu trebuie să te împiedice să vezi lacrimile din ochii altora”, cum o defineşte însuşi autorul într-un inerviu pentru Cotidianul Azg, Erevan, devine cartea tuturor martirilor lumii. (54)

Nicolae SUCIU

prof.la Liceul Teoretic

Dumbrăveni, jud. Sibiu.

 

 BIBLIOGRAFIE:

1.ELIADE, MIRCEA, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti 1998, p. 178.

2.ECO, UMBERTO, Poeticele lui Joyce, Ed. Paralela 45, 2007, p. 95.

3. ECO, UMBERTO, ibidem.

4. ECO, UMBERTO, ibidem.

5. VOSGANIAN, VARUJAN, Cartea şoaptelor, Editura Polirom,  2009, p. 167.

6.MARQEZ, GABRIEL GARCIA, A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, Bucureşti, RAO International

Publishing Company, 2004, p. 126.

7. MANOLESCU, NICOLAE, în Caretea şoaptelor, coperta.

8. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 221.

9. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 196.

10. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 331.

11. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 311.

12. MANOLESCU, FLORIN, Litere în tranziție, Editura Cartea Românească, 1998.

13. MANOLESCU, FLORIN, idem.

14. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 196.

15. CĂRTĂRESCU, MIRCEA, p. 232.

16. INTERVIU cu Varujan Vosganian, realizat de Aghavni Harutiunian pentru cotidianul Azg,

Erevan.

17. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 331.

18. VOSGANIAN, VARUJAN, idem,  p. 131.

19.VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 30.

20.VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 273.

21. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 32.

22. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 8.

23. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 63.

24.VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 31.

25.VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 273.

26. PIAGET, JEAN, Naşterea inteligenţei la copil, Editura Didactică şi pedagogică, 1972.

27. VOSGANIAN, VARUJAN, p. 173.

28. VOSGANIAN, VARUJAN, idem,  p. 23.

29. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 14.

30 VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p.20. ?

31. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 19.

32. VOSGANIAN, VARUJAN, idem,  p. 19.

33.  VOSGANIAN, VARUJAN, idem,  p. 27.

34. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 318-319.

35. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 52.

36. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 93.

37. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 201.

38. VOSGANIAN, VARUJAN, idem,  p.201.

39. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 312.

40. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 313.

41. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 311.

42. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 202.

43. TODOROV, TZVETAN, Introducere în literatura fantastică, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, p. 57

44. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p 8.

45. CRĂCIUN, GHEORGHE, Aisbergul poeziei moderne, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009, p 62.

46. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 7.

47. ECO, UMBERTO, idem, p. 179-180.

48. ROMILĂ, G. ADRIAN despre romanul lui Adrian Oţoiu Dans post-modern, cu manechinul

                                                             decojit, în revista Luceafărul de ziuă, Nr. 18/ 21. 04. 2010.

49. LYOTARD, JEAN FR. , Cunoaşterea postmodernă, Editura Babei, 1993, p. 39.

50. LYOTARD, JEAN FR, ibidem.

51. LYOTARD, JEAN FR, ibidem p.

52. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 520.

53. VOSGANIAN, VARUJAN, idem, p. 521.

54. INTERVIU cu Varujan Vosganian, ibidem.

 

 

 

 

 

  •  
  •  

One Response to ŞOAPTELE CĂRŢII ŞI PROZA D-LUI VARUJAN VOSGANIAN

  1. gugush August 9, 2011 at 7:58 pm

    Poate nu toate, dar majoritate cronicilor la aceasta carte sunt ele insele valorease. Ed ARARAT ar trebui sa se preocupe si sa publice un volum cu aceste cronici, interviuri si alte materiale legate de aeasta carte, deoarece si aceste scrieri reprezinta o marturie despre autor si de fapt despre noi toti.