Mihai Stepan Cazazian

Ș’norhagalem, Jeni Acterian! (Mulțumesc, Jeni Acterian!)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
alexandru-skultety

Alexandru (Sándor) Skultéty

Puțin despre ediție

Spațiul cultural românesc a beneficiat, în anii ‘90 ai veacului trecut, de editarea unei opere cu adevărat excepționale: Jurnalul lui Jeni Acterian[1] (jurnal intitulat de Arșavir Acterian, fratele autoarei – la pregătirea pentru publicare, în anii ‘80, a variantei „revăzute“[2] de el –,Jurnalul unei fete greu de mulțumit). Salvată de la uitare (și, inițial, chiar de la pieirea fizică) de „ștafeta“ Arșavir Acterian–Fabian Anton, Jurnalul intim (1932–1953) – cu excepția corespondenței, unica operă rămasă de la autoare, dar care s-a dovedit cu atât mai prețioasă sub aspect valoric – al acestei importante voci a lumii intelectuale interbelice se înscrie cu prisosință, sincronic și diacronic, în categoria marilor opere diaristice ale literaturii române.

În anul 2015, a văzut lumina tiparului, la Editura Humanitas, textul integral al acestui Jurnal, pe baza celor 1300 de pagini de manuscris (reunite în cele 28 de „unități de manuscris“ [caiete, agende, blocnotesuri] păstrate).

Vedere spre interior

 

Opera lui Jeni Acterian este guvernată de propria regulă individuală, aflată oarecum – la ea, în lipsa oricărui proiect – sub semnul aventurii. De aici, importante caracteristici care o definesc:

1) autoarea nu şi-a gândit niciodată textul ca să placă ochiului străin (28 iunie 1936: „O să scriu când îmi vine – ca acum – şi ceea ce-mi va veni în minte, chiar prostii. Ce-ar putea să mi se-ntâmple? Toate astea sunt şi-aşa atât de sigur hărăzite purificării prin foc!“), necum să fi avut vreodată în vedere pregătirea lui în vederea publicării (9 aprilie 1935: „Sunt mulţumită să scriu uneori. Da, foarte mulţumită. Pentru că pot să scriu tot ce vreau. Tot ce-mi trece prin cap, tot ce-mi vine în minte, fără să cumpănesc, fără să cizelez. Pot scrie totul, căci scriu pentru mine. Pentru că nimeni, niciodată nu va citi aceste caiete“);

2) manuscrisul ca atare este trilingv: autoarea și-a așternut gândurile în limbile română (900 de pagini), franceză (o treime din manuscris, adică 400 de pagini) și, o parte mai mică, în engleză, fapt care îi conferă un statut aparte în ce privește traducerea.

Ubi phantasia

Orice traducere este inițial un spațiu al latențelor, al incertitudinilor și ofertelor provizorii ce pulsează mai întâi în încercări, străduințe „în așteptare“, imaginând multiple posibilități de decodare care încep să prindă contur, să capete coerență prin variația și concurența interpretărilor.

E foarte limpede că, în cazul tălmăcirii integrale a unor opere complexe (sunt de amintit, bunăoară, excepționalele traduceri în limba română – contemporane nouă – ale lui Cervantes și Shakespeare), multitudinea punctelor de vedere ale traducătorului și varietatea aspectelor operei se cheamă reciproc, se întâlnesc și își răspund. Desigur că mulțimea și diversitatea traducerilor nu compromite prin nimic identitatea și caracterul neschimbător al operei. Traducerea e însă reușită atunci când punctele de vedere asumate de interpret și aspectele revelatoare ale operei s-au întâlnit (cum s-a întâmplat cu operele aminte mai sus), realizându-se unitatea dintre abordarea personală și individualitatea operei.

În cazul traducerii celor 400 de pagini de manuscris ale Jurnalului lui Jeni Acterian însă, situația mi s-a părut că trebuie abordată într-un registru diferit. Prin structura sa trilingvă, în care partea cea mai amplă e scrisă în română, mi s-a părut firesc ca traducerea părților elaborate în franceză (și engleză) ale Jurnalului unei fete greu de mulțumit să urmeze îndeaproape, în indivizibila lor unitate, tocmai spiritul vectorilor săi „românești“, iar traducătorul să rămână – benedictin – într-un spațiu interpretativ secund (ars celandi artem), el însuși „estompat“ de vocea prudenței laborioase, migălind la „integrarea cromatică“ a panoramei (con)textuale, cu grija păstrării și garantării pulsului vital al întregului (regăsind chiar și – de ce nu? – prețioasa patină a timpului, cu tot ce are ea peren); o traducere care să stea sub semnul unei amănunțite reconstituiri lingvistice și, desigur, istorice, care să evite deopotrivă falsul interpretativ și – în siajul dialogului cu ea însăși inițiat de Jeni Acterian – amprenta personală prea marcată a traducătorului. A fost, de fapt, o împrejurare favorabilă să pot urmări registrul semantic acterian,[3] ritmica românească a frazei sale, melodica specifică a construcțiilor, cu ampla lor încărcătură psiho-analitică; am admirat și mi-a fost de mare ajutor să urmăresc mecanismul modulațiilor armonice ale textului său, criticismul fără greș prezent în concepția despre lume a marii stilisticiene. Au fost – toate – instrumente de preț în străduința mea de a reconstitui contextul lingvistic,[4] istoric și temporal al părții traduse.

Interpretarea traductologică pe care am ales-o nu e subiectivă, închisă în sine, ci personală, deschisă; m-am străduit ca ea să nu compromită întru nimic opera – mereu și peste tot aceeași –, ci să-i păstreze independența, individualitatea. „Partea franceză“ a operei ca atare se relevă în ritmul acestei tălmăciri dependente de libera inițiativă, mereu înnoitoare, dar totdeauna „bine temperată“ de logica „restaurării“. De fapt, nu este o opțiune dintre mai multe, ci – aici – una care decurge din însăși natura lucrurilor de pus pe făgașul lor cel adevărat.

 

citește mai mult pe http://www.filialatradlit-buc-usr.ro

 

__________________________

[1] Jeni Acterian (1916, Constanţa–1958, Bucureşti), soră a lui Haig şi Arşavir. După absolvirea școlii Notre-Dame de Sion, în Bucureşti, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, pe care o absolvă în 1940, cu o teză de licenţă pe o temă de logică matematică: Raţionamentul prin recurenţă. La terminarea facultăţii, este ajutată de Mircea Vulcănescu – subsecretar de stat la Finanţe – să se angajeze pe un post de referent la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare). Se înscrie, după o vreme, la Conservatorul de Artă Dramatică (1947), Secţia regie. Totodată, face asistenţă de regie pe lângă Marieta Sadova şi Liviu Ciulei la Teatrele „Odeon“, Municipal şi Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnotă. Traduce piese din franceză şi engleză. După ce-şi ia diploma de regizor, se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese şi în teatre de provincie. Se căsătoreşte cu tânărul actor Adrian Georgescu, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură, încât se cufundă în ceea ce azi s‑ar numi depresie severă: timp de o lună şi jumătate, se închide în casă şi, rămânând într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă. În ultimii patru ani de viaţă, este îngrijită, cu dragoste, de Arşavir. Moare în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani.
[2] Arşavir Acterian a pregătit, în anii 1980, pentru Editura „Eminescu“ o dactilogramă cu texte „judicios alese“ din caietele-manuscris ale surorii sale, pe care le-a prevăzut cu note explicative de natură biografică. Cenzura fratelui stătea sub semnul redimensionării aspectelor cu trimiteri politice (bunăoară, admiraţia autoarei-studente faţă de profesorul Nae Ionescu) şi de atenuare a impactului unor tuşe socotite de el prea severe în descrierea anumitor persoane / personalităţi „încondeiate“ de autoare. Jurnalul a văzut lumina tiparului abia în 1996, dar cu textul „aranjat“ din perspectiva cerințelor anilor ‘80. În cursul pregătirii ediției integrale, apărute în 2015, s-a renunțat, desigur, la toate anterioarele eliminări și reformulări de text, prilej cu care s-a putut constata cu exactitate proporția și natura intervențiilor lui Arșavir. Iată un singur exemplu: alineatul al doilea al consemnării de la data de 13 februarie 1941 („De fapt, M[arieta] e îngrozitor de furioasă, probabil, pe mine, pentru că începe să-şi dea seama că am avut dreptate în tot ce spuneam despre fanatismul lor legionar. Faptul că nu m-a ascultat îl plăteşte acum destul de scump. Lucrul acesta nu l-ar recunoaşte însă odată cu capul şi, din cauza asta, e furioasă pe mine. O enervează că am stat şi continui să stau întotdeauna departe de toate absurdele lor frământări politice. În fond, ceea ce ar vrea este să mă compromit şi eu şi să trăiesc şi eu împreună cu ea stupida şi sociala lor transă. Cum i-ar fi oare posibil să înţeleagă că există şi astfel de transe, infinit ori mai chinuitoare, din otrava cărora se nasc singurătăţile şi amărăciunile. Cum aş mai putea suferi eu pe motive sociale şi politice, când sunt imunizată împotriva lor [de copil] de imensa mea tristeţe şi blestemata asta de luciditate?! Nu m-a interesat nicicând istoria. Trecutul şi viitorul – ca şi prezentul – unei omeniri formate, în marea majoritate, din indivizi făcând mai mult parte din speţa bestiilor decât a oamenilor constituie pentru mine o preocupare egală cu aceea pe care o constituie nu ştiu care mamifere din era terţiară. Nu mă interesează. […]“) devine, în textul „rearanjat“ de Arșavir, alineatul al cincilea, cu următorul conținut: „Sunt evenimente și frământări care nu mă interesează. Dacă n-ar fi H[aig] la mijloc, m-ar durea în coate. Față de frământările pe care le socot sterile, există altfel de transe infinit mai chinuitoare din otrava cărora se nasc singurătățile și amărăciunile. Sunt zvârcoleli împotriva cărora sunt imunizată [de copil] de imensa mea tristețe și blestemata asta de luciditate.“
[3] Un singur exemplu dintr-o multitudine: am utilizat, în traducere, pentru culoare personală, în context local și temporal, termenul „a flana“ (< fr. flaner „a hoinări, a colinda, a cutreiera, a se plimba“), prezent în epocă, dar care nu s-a dovedit viabil în timp (fiind simțit actualmente, limpede, drept franțuzism; l-am mai întâlnit, relativ recent, părând tot o „relicvă interbelică“, la Samuil Rosei, Jurnal întârziat. Simțiri din afara sistemului, Fundația Anastasia, București, 2009, carptim.
[4] Am parcurs cu admirație – și folos – textele acteriene „românești“, în vederea realizării – pe baza aspectelor contrastive româno-franceze – a necesarelor simetrii, a coerenței și continuității stilistice, a compatibilităților semantice.

 

  •  
  •