Bedros Horasangian

Secvențe-le vieții lui Alexandru Tatos

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

Nu știu cît, comunitatea armenească are o imagine coerentă și exactă despre importanța și locul în cultura română a cineastului român, de veche obîrșie armenească, Alexandru Tatos. Provenit dintr-o străveche familie de armeni moldoveni, cineastul Alexadru Tatos a trăit și creat printre români. Așa i-a fost scris, Khăsmet, destinul, fatalitatea, cu un cuvînt care e folosit și înțeles pe tot conturul Mediteranei. De la Alger, Beirut și Alexandria, la Jerusalim, Istanbul sau Atena. Khăsmet, voia Celui de Sus. Așa i-o fi fost scris, așa cum ne este scris fiecăruia dintre noi. Despre opera lui s-a ocupat de el, dintre armeni, criticul de film Sergiu Selian, dar una peste alta, Tatos a trăit și creat în afara armenității lui. La polul opus, găsindu-se, să zicem, Serghei Paradjanov. Care a valorificat la nivel superior artistic, fondul și substratul său etnic. Nu e ceva neapărat de ridicat în slăvi, nici de reproșat. Așa a fost să fie. Nu despre cît de armean a fost unul sau altul vrem să deschidem aici o paranteză. Ci pentru simplul fapt că fiecare dintre noi este supus propriei biografii. Trăite individual, și atunci cînd istoria colectivă lasă urme.

Despre ce e vorba?

In zile de intensă caniculă reiau cîteva gînduri și rînduri din această iarnă pe care regizorul și omul, intelectualul și fumătorul, consecvent susținător al echipei de fotbal Rapid Bucureștim, rapidist, cum ar veni, Alexandru Tatos le merită din plin. In fond, cineastul nostru este printre puținii armeni din România care are un bust într-o piațetă din Strada Toamnei din București. Nu departe de locuința lui aflată la doi pași,care, la rîndul ei, îi imortalizează discreta eternitate printr-o placă de marmură ce consfințește trecerea unui artist printre noi. Pe Strada Silvestru, în aceeași mahala armenească, pînă mai ieri, a existat o placă comemorativă pe casa în care a locuit pictorul Abgar Baltazar. La fel de necunoscut în lăuntrul comunității armene. Placa nu mai există, casa a rămas.ca și memoria artistică a pictorului.De ce? Nu se știe. Explicația ar fi dată de Ion Luca Caragiale, nici el străin de cartier, care menționa în piesa lui O noapte furtunoasă, că la noi, miezul nopții bate la unșpe și douăzeci. Na, mai zi ceva la logica asta!

Și totuși.    

În zile de iarnă pline de geruri, viscole și intempestive demonstrații stradale se lansa o  neașteptată monografie dedicată regizorului de film Alexandru Tatos. Cîțiva dintre prietenii și colaboratorii săi au venit să fie prezenți la proiecția/revederea SECVENȚE-lor, unul dintre cele mai bune, dacă nu cumva opus magnum, al lui Tatos. La sala Eforie a Cinematecii române. S-au spus vorbe frumoase, prietenii i-au evocat talentul, dar și tabieturile. Criticii de film au depănat impresii despre filmografia lui Tatos. S-a derulat o seară caldă cu frig afară. Filmul Secvențe, revăzut după mulți ani își păstrează prospețimea. Și tăietura stilistică a regizorului. Bine prins în păienjenișul istoriei și al propriei vieți de către criticul Ioan-Pavel Azap. Care semnează o carte-monografie-album, un volum elegant editat și cu un bogat material iconografic. Ce oferă multe detalii de interes major, mai ales pentru cei din afara cinematografiei, pus sub titlul „Secvențe cu Alexandru Tatos „( Editori, Emil Stanciu, Noi Media Print, 2016, cu sprijinul Centrului Cinematografiei Române).Ca și un intelectual de talia lui Mihai Botez, fost matematician de marcă, dizident și ambasador la Washington, regizorul Alexnandru Tatos are nefericita idee – destinul, nu, sau cine? – să moară imediat după căderea comunismului în România, în ianuarie 1990. Născut în 1937, Tatos avea doar cincizeci și un pic de ani, dar și nouă filme la activ. Făcînd parte dintr-o generație de cineaști care i-a dat pe Veroiu, pe Dan Pița, pe Stere Gulea sau Dinu Tănase, dar și alții, desigur, în cartea lui Azap îi găsim pe toți la laolaltă.( În acele zile de iarnă moare și regizorul Radu Gabrea. Avea 79 de ani) Mărturisesc că nu am apucat să văd toate filmele lor și ale lui Tatos, la vremea lor, dar cîteva măcar mi-au rămas după ce au fost proiectate  la Cinematecă sau cu prilejurile unor Festivaluri de Film românesc. Cinemateca, utilă ieri, mult mai folositoare și azi, cînd lumea nu se mai înghesuie în sălile de cinematograf. Dar asta e alt subiect. Meritul principal a acestui volum –realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei – este faptul că pune accentul nu doar pe personalitatea, de excepție, a regizorului român. Reperele biografice, nu multe, dar esențiale, ca și contextul operei – primele capitole ale volumul de față, devin un bun pretext pentru înțelegerea filmelor lui Alexandru Tatos. Care sunt prezentate cu toate datele lor.Scenariști, actori – lista lor cuprinde toate marile nume ale teatrului și filmului românesc de la acea dată – echipele din preajma regizorului, dar și producătorii care, la urma urmelor, ajutau decisiv la nașterea unei noi pelicule  .9(nouă) în cazul lui Tatos, ultima peliculă , „Cine are dreptate ?” apărută postum și finalizată de colegii din echipă, în cap cu Vivi Drăgan Vasile și Florin Mihăilescu. Referințele critice sunt dintre cele mai favorabile. De la Florian Potra, Tudor Caranfil și Călin Căliman, la Alice Mănoiu, Cristina Corciovescu și Bujor T.Rîpeanu.Ce mai aflăm, citind printre rîndurile lui Azap sau apelînd la „Pagini de jurnal” ( o ediție a doua, adăugită, apărută la Editura Nemira, în 2010 )? Deslușim temerile și neliniștile unui creator, a unui artist, încercînd să-și strecoare propriile opțiuni estetice printre arcanele ideologice ale regimului, deslușim tenacitatea, răbdarea și, de ce nu, abilitatea lui Tatos de a rămîne el însuși. Poate de la acest fumat excesiv pe fond nervos i s-a tras și decesul prematur.O lume de ieri, care poate fi înțeleasă mai bine prin aceste mărturii. Nașterea unui film, o aventură. „Secvențe”-le, filmul său de căpâtăi, văzut abia acum la decenii de la realizarea lui, cu ocazia unei seri dedicate regizorului și cărții de față – mulțumiri și pe această cale lui Mihai Fulger, Directorul Cinematecii –  rămâne la fel de proaspăt și viu ca la premiera din 1982, după cum ne oferă toate datele criticul Ioan-Paul Azap. Care a făcut o bună treabă cu această monografie. Personal, abia aștept să mai văd niscaiva filme românești. Pînă atunci apelez iar la Alexandru Tatos.Pagini de jurnal( Editura Nemira, 2010, o ediție alcătuită de Liana Tatos, soția artistului). Nu am apucat să comentez cartea la vremea ei. O reeditare, cu un concis și incisiv cuvînt înainte al regizorului Stere Gulea. Care prinde esențialul, nu doar din personalitatea lui Tatos, ci din ambiguitățile și contorsionările unei epoci. Greu de fixat în realitățile ei, cu sucelile istoriei mari, cu răsucelile istoriei mici. Armenii din România pot desluși o epocă și protagoniștii ei, percepuți prin prisma unui artist. Un cineast, care și-a văzut de munca și treaba lui. Fără să facă rezistență prin cultură cum se tot bate capul astăzi, mai mult sau mai puțin aiurea, dar și fără compromisuri, jenante ieri, penibile astăzi. Jurnalul lui Tatos este o oglindă plimbată prin fața unei epoci. Din care chiar ieșim așa cum am fost. Diaristul nu e slobod la gură/gînd/note, o prudență ancestrală îl ferește pe Tatos de a face judecăți ferme. Sau critice. Putea fi viața lui mai bună? Da, putea. Putea face mai mult sau mai bine? Se pare că da. Dar a fost cum a fost, nu cum am vrut noi să fie. Cu viețile noastre, cu viețile celor din jur. Am fost plăcut impresionat de Secvențe-le revăzute după atîția ani. Am fost plăcut impresionat de paginile de jurnal revizitate în aceste luni de cînd Alexandru Tatos a fost repus pe ecranul actualității de cartea criticului Ioan-Pavel Azap. Tuturor un gînd de bine. Cu filme, cu cărți, cu ce mai rămâne după ce nu mai rămâne nimic. Și tot rămâne ceva. Măcar niște SECVENȚE.

Bedros HORASANGIAN

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *