Redactor

Sarian—Omul

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Autoportret 1942

Din nou e an aniversar când calendarul artelor plastice armene va consemna  numele lui Martiros Sarian. Revista noastră a scris în mai multe rânduri despre arta lui ardentă şi paleta sa năvalnică, prezenţele sale bucureştene sau în alte capitale ale lumii, culorile sale vii rupte din cerul şi plaiurile Armeniei însorite, portretele sale viguroase şi pătrunzătoare, mărturii ale epocii sale—lumea lui Sarian. O faţetă a rămas în umbră şi de ea vom încerca să ne apropiem astăzi: fragmentele înnorate ale vieţii sale, acelea în care pensula lui nu a aşternut culorile care îi serveau drept limbaj pe pânza ce aştepta să păstreze mesajul său pentru mai târziu. Sarian a traversat vicisitudinile veacului său retrăgându-se în tăcere şi meditaţie. Au fost perioadele în care el nu a pictat.

Căsătoria lui cu Lusik a coincis cu teribilul an 1916. El nu vorbea decât de soarta tragică a refugiaţilor, de indiferenţa lumii civilizate. Şi nu a mai pictat deloc. Apoi când stalinismul s-a dezlănţuit ca un tăvălug împotriva intelectualilor declanşând celebrele epurări-execuţii în anul de tristă memorie 1937 el nu s-a atins de culorile sale. Mai târziu jdanovismul din 1948  l-a etichetat – alături de Şostacovici, Haciaturian, Prokofiev şi alţii – ca formalist, el iarăşi a lăsat paleta de o parte. Apoi, în 1962 s-a oprit din nou din pictat. De data asta pentru că moartea îi răpise fiul cel mare. I-a trebuit ani să revină în faţa şevaletului. Marile tragedii făceau paleta lui să tacă. De fiecare dată însă, după o astfel de perioadă de tăcere, culorile sale reveneau vulcanic pe pânză. Arta l-a susţinut prin pasiunea şi dăruirea cu care i se consacrase din tinereţe şi astfel la 92 de ani, când a părăsit această lume a fost martorul recunoaşterii meritelor sale şi a înfiinţării muzeului ce-i poartă numele, acum un punct de obligată trecere pentru turistul ce poposeşte astăzi la Erevan.

Şi totuşi, să notăm: primul album care i s-a consacrat a apărut abia când maestru avea 90 de ani…Dar din el lipseau tablourile din tinereţe considerate de critica sovietică formaliste. Apoi pictura lui Sarian a căpătat o mai mare răspândire. Expoziţiile de la centrul Pompidou – Paris, apoi Italia, Germania, Grecia, Ungaria , România etc. au făcut cunoscută lumii pictura lui Sarian.

Strada.Amiaza.Istanbul. 1910

Orfan de la vîrsta de 7 ani, el urmează şcoala armeană din localitate şi cântă împreună cu sora sa mai mică la corul bisericii de unde i-a rămas dragostea pentru cântecele bisericeşti armene pentru tot restul vieţii. Aşa se face că, de câte ori începea un tablou. el cînta fragmente din liturghie… Jurnalul pe care l-a ţinut când şi-a făcut studiile la Moscova era în rusă, cu excepţia primei pagini unde scrisese o rugăciune în limba armeană. Sensibilitatea lui, iubirea ardentă pentru Patrie – pe care o redescoperă în 1903 – ,spiritul lui pios îl introduc lesne spre simbolismul care era dominant în epocă. Apoi, când regăseşte propria cale el nu mai pictează cu linii şi culori, pictura lui aşază direct lumina pe pânzele sale. Impresionismul nu-i devine străin, Sarian însă rămânând el însuşi mergând pe drumul ce şi l-a ales.

1915. Anul negru al tragediei naţionale. Sarian închide atelierul din Moscova şi vine la Ecimiadzin să dea o mână de ajutor refugiaţilor. Oamenii mureau de foame şi boli. Aici drumul lui se încrucişează cu un băieţaş de 11 ani care urma să devină apoi unul din marii pictori armeni. El venea din satul Horgom, de lângă lacul Van, şi numele lui era Vostanik Adoian. El a devenit celebru sub numele de Arshile Gorki. Ei de fapt nu s-au întâlnit niciodată dar dragostea de patrie era locul lor comun. Versurile lui Ciarenţ erau pe buzele amândurora.

E greu de ghicit ce soartă ar fi avut Sarian dacă nu avea norocul să i se propună să execute un panou uriaş de cinci metrii pentru Expoziţia Mondială de la Paris din 1936. Pentru această lucrare el a fost invitat la Moscva. Un an după aceasta el lua Grand Prix pentru monumentala  lucrare. Concomitent la Erevan, unde Sarian încă nu se întorsese, tablourile pictorilor victime ale represiunii dezlănţuite erau scoase din galerii şi arse în curtea muzeului. Ca şi

Avedik Isahakian numele lui Sarian figura pe lista suspecţilor. Din fericire, şi din întâmplare, Harutiunian , prim secretarul PC din Armenia la vremea aceea, era iubitor de artă şi a spus: «Lăsaţi-i pe aceşti bătrîni în pace». Un an mai târziu Sarian era premiat pentru scenografia la opera Almast.

Întrebat Ce mai pictezi Maestre? El răspundea invariabil: Nu ştiu, dar orice aş picta, pictez Armenia.

Pictura lui Sarian a învins vicisitudinile vieţii. Ea este unul din simbolurile Armeniei.

BARS

Autograf Sarian cu prilejul expozitiei sale de la Bucuresti, sala Orizont, din oct. 1965


  •  
  •