Mihai Stepan Cazazian

SIMION TAVITIAN – Schiță de portret

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

IMGP0006

 

S-au împlinit cu câteva zile în urmă șapte ani de când Simion Tavitian – jurnalist, scriitor, om de cultură român, de origine armeană –  a plecat să scrie în altă dimensiune, lăsându-ne mai puțini și mai săraci. Cei de față – în majoritate – l-am cunoscut, căci – ca figură proeminentă a peisajului cultural dobrogean – era o prezență statornică și respectată în viața efervescentă a urbei.

În ce mă privește, am luat cunoștință de existența sa foarte devreme, într-un mod indirect și inedit: mi-amintesc cum mama mi-a luat din mână o carte, spunându-mi: „Nu-i pentru vârsta ta!”(nu mergeam încă la școală): era prima sa creație, un roman de iubire, Dragoste și destin, scris în jurul vârstei de 20 de ani, un copil aproape. Cum – la distanță de ani – am urmat aceeași facultate (filologia), drumurile noastre adesea s-au intersectat, iar imaginea acelei cărți a rămas asociată, lipită, aș zice, de autorul ei, pentru care aveam o mare admirație; asta, pentru că pe atunci aveam o încredere și un respect deosebit față de cuvântul scris, și prima carte adevărată pe care am ținut-o în mână și care mi- a fost interzisă, a fost cartea lui, a lui Simion Tavitian. Voi reveni asupra acestui fapt și voi lămuri de ce l-am evocat.

Tot ce a scris după acea carte S.Tavitian – considerat pe bună dreptate, în primul rând, jurnalist – este și opera unui scriitor autentic, este literatură beletristică de cea mai bună calitate. Personal, consider că autorul a fost un realist și un romantic, în același timp, în accepțiunea cea mai largă a termenilor, cu respect adică, pentru adevăr și rigoare, dar și iremediabil îndrăgostit de frumos. Și dacă Geo Bogza este părintele reportajului artistic, Simion Tavitian este un demn și original continuator al acestuia. De ce? Fiindcă textul său, în speță, reportajul, are o viață efemeră, trăiește deci, cât evenimentul surprins „la cald” ; prin mijloacele artistice însă, stilul abundent metaforic, speculațiile filosofice, digresiunile inspirate, amănuntul anecdotic se încadrează în sfera literaturii artistice și devine etern, ca orice operă literar-artistică. Astfel obiectivul textului, încadrat perfect într-o structură specifică jurnalismului, dar colorat de implicare prin sentiment și subiectivitate, devine și el bivalent: de informare (ca reportaj) și de agrement și educație (ca operă literară).

Am ales, spre ilustrarea acestei observații, Meridianul Phoenix (Jurnal de călătorie). Constatăm că și titlul este metaforic, probabil prin referire la Armenia, care – renăscută din propria-i cenușă – continuă să prindă viață permanent, redobândindu-și  cu fiecare ceas, cu fiecare clipă, frumusețea și gloria de odinioară. Descrierea capitalei este sobră, aproape solemnă, dar nu lipsită de personificarea până la umanizare a orașului. Înfățișarea acestuia cu edificiile, monumentele, piețele sale, divulgă o cultură solidă a autorului, ca în următorul fragment: „Erevanul își răzbună vârsta reală a edificiilor prinfantezie și grație. Arhitecții săi au readus în realitatea unui veac al vitezelor cosmice și al zgârie-norilor, coloanele și frizele sculptate ale străvechilor palate și temple de la Ecimiadzin și Ani, impunând atenției și nu mai puțin admirației contemporanilor, stilul neoarmean. Și tot aici, la Erevan, se înalță adevărate izbutiri ale neoclasicului adaptat la specificul artei armene, alături de blocuri cu liniile zvelte, dar viguros energice ale stilului mediteranean.”(S.Tavitian, Meridianul Phoenix – Jurnal de călătorie, Ed.EX PONTO, Constanța, 2005, pag.18)

                Capacitatea autorului de a vizualiza pentru cititor este uriașă, prin expresivitate, putere de sugestie, metaforizare. Îndeosebi epitetele, unele duble și triple,  au forță de sugestie. Epitetul plasticizant, dar, îndeosebi, cel revelator, fixează subtil, fără efort, în memoria cititorului, imagini pe care nu le-a văzut niciodată, dar  e stimulat să ajungă a le vedea: „. . . peisajul mirific al mării de culoarea azurului, rătăcit parcă dintr-o călătorie neizbutită în ceruri, printre piscuri severe de stânci golașe sau, dimpotrivă, răsfățate de verdele greu, metalic al codrilor. . . ”(Op.cit., pag.32)

Mi-am permis să citez două fragmente din autorul pe care-l omagiem astăzi, întrucât se cuvine – cred – să se audă , dacă nu vocea, cel puțin pasaje din textele gândite și concepute de acesta, căci scriitorul este, în fond, opera sa. „Singura biografie pe care i-o recunosc unui scriitor este opera sa” obișnuia să spună marele George Călinescu.

În ultima lucrare – masivă, grea în sens propriu și figurat, Dobrogea, tărâmul dintre ape, – dedicată părinților – autorul reconstituie istoria, cultura, culturile diferite ale Dobrogei, văzută ca „model de mozaic etnic, model de conviețuire fără prejudecăți a minorităților naționale cu populația majoritară.” Dobrogea este considerată  „leagăn al creștinismului românesc și al toleranței religioase.”

Un vechi dicton latin spune: „Finis coronat opus” („Sfârșitul încununează opera”); și într-adevăr, partea cea mai originală și dragă nouă a operei lui Simion Tavitian este cea referitoare la armenii din România, la contribuția lor – mai mare sau mai mică – la progresul material și spiritual al patriei adoptive, cărțile care vorbesc despre strădania de a scoate la lumină personalitățile de etnie armeană, care s-au remarcat în mod deosebit în domeniul lor de activitate.

În Armeni sub cupola Academiei Române (EX PONTO, Constanța, 2004) Simion Tavitian creează câteva portrete ale unor intelectuali armeni ce s-au învrednicit a deveni membrii celui mai înalt for al științei și culturii noastre: Academia Română. Autorul realizează cu informație riguroasă, dar și cu sentiment și căldură omenească profilurile unor oameni de cultură, care au fost glorii ale acestui popor, dar și ale etniei din care se trag: Ana Aslan, Dumitru Bagdasar, Nicolae Bagdasar, Spiru Haret, Garabet Ibrăileanu, Mihail Jora, Virgil Madgearu, Gheorghe Manea, Petre Missir, Matei Socor, Krikor Zambaccian.

Pentru Simion Tavitian nu doar elita intelectualității armene din România a constituit obiectul atenției, ci toți aceia care – într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică – au adus contribuții la binele comun și, implicit, la sporirea prestigiului etniei noastre. Aceștia sunt evocați în Armeni dobrogeni în istoria și civilizația românilor (EX PONTO, Constanța, 2004) și în cele trei volume Armeni din România (EX PONTO, Constanța,2005 – 2008)

Simion Tavitian, jurnalistul care avea talent și vocație autentică pentru literatură (vorbeam la început despre romanul pe care-l scrie la vreo 20 de ani!), a renunțat  la beletristică și la eventualitatea de a-și asigura o celebritate, cel puțin, postumă, ca și la tihna ultimilor ani de viață, pentru a-i promova pe alții, pentru a le face lor munca cunoscută public și n-a uitat pe nimeni, în afară de unul singur: pe sine însuși.

Ce păcat că, deși l-am apreciat în tipul vieții și știa aceasta, n-am făcut-o destul, nu i-am arătat suficient prețuirea pe care o merita, deși avem convingerea că ne-ar fi răspuns cu cuvintele lui M. Melkonian:  „Իմ կենացը մի խմեք, իմ գործը շարունակեք !” adică: „Nu-nchinați în cistea mea, continuați-mi opera!”

 Arșaluis Gurău

(Compendiu al Cuvântului din Seara Omagială dedicată lui Simion Tavitian)

 

  •  
  •