Mihai Stepan Cazazian

România Literară / „DESPRE  PARADOXUL   ARMENESC”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

            Astăzi, armenii se mândresc cu istoria lor multimilenară, fiind consideraţi ca aparţinând unuia dintre popoarele cele mai vechi din lume. Ţara lor, Armenia, a fost cea de-a patra putere din antichitate, după imperiile roman, persan şi bizantin, ultimele două reuşind s-o divizeze, după ce animozităţile interne dintre principii ei au dus la slăbirea şi la declinul regatului, ca stat suveran, către sfârşitul secolului al IV-lea d. Hr., până la căderea din 1375 a regatului Cilician al Armeniei Mici. Acest stat a fost ultima formă de statalitate medievală armeană. Dintre principatele independente până la sfârşitul secolului al XIX-lea, au rămas doar cinci melikate cu autonomie locală în Karabaghul de Munte (Arţakh), atribuit vremelnic Azerbaijanului de către comunişti şi care şi-a proclamat independenţa ca Republică, după un conflict armat îngheţat în 1994, dar care mai sângerează şi în prezent.

            Contemporani şi vecini în antichitate cu hitiţii, mezii şi urarţii, care au dispărut din istorie, armenii s-au putut salva, căci deşi au suferit în urma unor invazii succesive (asirieni, sasanizi, perşi, mongoli, tătari, romani, bizantini, selgiucizi, otomani şi ruşi) o parte din ţara lor a rămas mereu autonomă sau independentă şi naţiunea armeană a continuat să dăinuie până în zilele noastre.

            Iată unul dintre paradoxurile continuităţii naţiunii armene care, fără să aibă un stat propriu, şi-a restaurat statalitatea naţională în ultimul secol, începând cu efemera Republică Armeană din 1918, continuată vreme de şapte decenii ca Republică Sovietică şi, în sfârşit, Republica Armenia, devenită independentă în 1991, drept continuatoare, pe un teritoriu restrâns, a Armeniei din trecutul îndepărtat.

            Aşadar, iată paradoxul istoric, care face tema unei foarte interesante lucrări – „PARADOXUL ARMENESC” – publicată recent de editura „Ararat” din Bucureşti, lucrare întocmită de Sergiu Selian, publicist, scriitor şi traducător prolific, care până acum două decenii a trăit şi a activat în România, după care s-a instalat în Australia, ceea ce nu l-a împiedicat să ofere cititorilor săi din ţară lucrări de real interes, aşa cum este şi cea actuală.

            „PARADOXUL ARMENESC” este complectat, pe lângă cel istoric, de cele geografice, sociale, politice, lingvistice, culturale, religioase, de cel al Diasporei, al Genocidului şi al independenţei. Fiecare dintre aceste paradoxuri sunt explicate în vastul său studiu de către autor, astfel încât cititorul să înţeleagă că situarea geografică a Armeniei a fost, pe de o parte, benefică, fiind într-o zonă de confluenţă a Orientului şi a Occidentului, prin schimbul reciproc avantajos de valori materiale şi spirituale ale omenirii, dar pe de altă parte, neprielnică – aflându-se în calea invaziilor unor hoarde asiatice, pornite spre Europa.

            Pe Platoul Armean, leagănul naţiunii armene, oamenii au fost, cum era şi firesc, cultivatori şi păstori, ulterior coborând spre oraşe, meşteşugari iscusiţi şi negustori abili, foarte curând dovedind aptitudini intelectuale, ceea ce i-a ajutat să se afirme în ştiinţe, cultură, arte, aşadar o mare varietate socială, stratificarea şi diversificarea producându-se, în secolul al XIX-lea, atât în Armenia Occidentală, cât şi în cea Orientală, într-un amestec între tradiţie şi modernitate.

            Lectura studiului, de aproape 40 de pagini, semnat de Sergiu Selian, îi va ajuta pe cititori să desluşească şi celelalte paradoxuri enumerate mai sus.

            În complectarea ideilor expuse, autorul oferă, în traducere românască, un florilegiu din cele mai grăitoare texte semnate în ultimul secol şi jumătate de personalităţi armene din lumea clerului, filologiei, literaturii clasice şi contemporane, oameni politici, dar şi personalităţi mondale, cum ar fi fostul premier britanic Winston Churchill, renumitul scriitor brazilian Paulo Coelho sau faimosul scriitor armeano-american William Saroyan. De reţinut pitoreasca sa evocare a întâlnirii cu legendarul general Antranik, erou al luptei de eliberare naţională a armenilor, emigrat în SUA după sovietizarea Armeniei şi stabilit la Fresno, aşul natal au autorului.

            Nu puteau lipsi şi două nume de rezonanţă din România –  Nicolae Iorga şi Gabriel Liiceanu. Autorul volumului reproduce câteva cuvântări rostite, între anii 1928 şi 1935, de către savantul şi omul politic român Nicolae Iorga, cuvântări în care şi-a exprimat, pe de o parte, compasiunea faţă de „lunga suferinţă a unui popor martir”, pe de altă parte, amintind că armenii din oraşele moldoveneşti „sunt mai vechi adesea decât principatul însuşi”, sau că, participând în sala Ateneului Român (1935) la manifestările prilejuite de comemorarea a 1.500 de ani de la traducerea Bibliei în armeană, ilustrul savant a remarcat că aceasta „a fost o piatră de temelie a culturii dvs.”, exprimându-şi respectul faţă de cei care „au sfnţit patria lor milenară  cu muncă, suferinţă şi cultură.”

            Iar cunoscutul filozof şi editor Gabriel Liiceanu este prezent în volumul de faţă prin reproducerea articolului „Parabola alfabetului armean”, apărut în 1980 în prestigioasa revistă „Secolul 20” şi reluat apoi în volumul său „Încercare în politropia omului şi a culturii” (1981). Pornind de la consemnarea faptului că, în anul 405, Mesrop Maştoţ a alcătuit alfabetul armean, autorul îşi exprimă admiraţia , scriind că „întrega literatură a acestui neam s-a născut şi s-a făcut, vreme de şaisprezece secole, cu cele 36 de litere ale lui Mesrop”, subliniind că „limba este zestrea naturală cu care un popor intră în istorie, pentru a-şi încerca şansa de a exista.”

            Structura paradoxală a rezistenţei armeanului este ilustrată şi de faptul că, supravieţuind Genocidului Armean, început în 1915 în Imperiul Otoman, primul Genocid din secolul al XX-lea, soldat cu un milion şi jumătate de victime, azi canonizate, acest popor izgonit de pe pământurile sale istorice, a reuşit să reziste şi că astăzi Republica Armenia numără mai puţin de 3 milioane de locuitori, dar în Diaspora de pe toate continentele există 10 milioane de armeni. Această Diaspora, după cea evreiască, fiind comparabilă cu aceasta, este cea mai numeroasă şi răspândită, istoria acesteia începând încă din secolul al IV-lea şi perpetuându-se, iată, până în zilele noastre. Paradoxul acestui armean din Diaspora este că – subliniază Sergiu Selian – „plecat pentru totdeauna din ţara sa, din căminul său naţional (…), el este confruntat cu copleşitoarea îndatorire patriotică de a contribui la conservarea moştenirii naţionale a neamului său acolo unde se află, cu capul întors spre meridianul patriei părăsite.” Tot S. Selian conchide: „Hotărât lucru, armenii se simt pretutindeni la ei acasă, dar nu şi în patrie. Pentru ei, patria trebuie să rămână o realitate virtuală, la care să râvnească întruna, fără a parveni la ea. Este preţul plătit pentru o istorie nedreaptă, care vreme îndelungată i-a privat de noţiunile acasă, patrie…”

            Poate că cea mai frumoasă concluzie a tras-o, încă din 1878, Raffi, autorul armean al unor romane istorice, care scria că limba, patria, biserica, specificul naţional sunt „fundamentele de căpătâi prin care suntem încredinţaţi – va dăinui naţia noastră.”

Madeleine KARACAŞIAN

”Romania literara” nr.29 din 7 iulie 

                       

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *