Mihai Stepan Cazazian

REVISTA BAABEL / Nomen …omen

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

desen

Când eram în aşteptarea naşterii fiului nostru nu cunoşteam acest dicton latin, însă am acordat o mare atenţie alegerii numelui. Doream foarte mult să dialogăm cu cel mic – încă nenăscut, dar considerat deja parte a familiei – şi cum să ne fi adresat copilului nostru, fără a-i spune pe nume?! Atunci nu exista încă posibilitatea de a afla sexul fătului pe calea ecografiei – cel puţin la noi în România – astfel încât în alegerea timpurie a numelui aveam un singur criteriu: una dintre formele masculine să coincidă cu una dintre cele feminine. Am achiziţionat dicţionarul de onomastică – apărut parcă la ţanc – şi după ce l-am citit din doască, în doască, aflând o mulţime de lucruri despre diversele nume de sorginte felurită, am conchis că doar câteva se potriveau criteriului nostru, iar dintre acestea am optat pentru Valentin/Valentina – Vali, pentru că însemna sănătos, deci era de bun augur pentru viitorul copilului nostru. Un alt lucru pe care-l decisesem din start era să-i dăm un singur prenume. Atât soţul meu, cât şi eu aveam câte două şi ne-am dat seama că ori al doilea prenume este total ignorat, ca în cazul lui, ori conduce la…schizofrenie onomastică (am scris despre asta în http://acum.tv/articol/34547/).

Abia mai târziu aveam să aflu despre obiceiul unor popoare – printre care şi evreii est-europeni – de a schimba numele copilului, atunci când acesta se îmbolnăvea grav, pentru a… păcăli soarta. Un filolog mi-a spus că de aici şi-ar avea sorgintea numele slav Răzvan (rebotezat). La evrei copilul bolnav era „vândut” unei cunoştinţe şi apoi „răscumpărat” sub un alt nume. Acest lucru se petrecuse şi în familia mea. Atât mama mea, cât şi bunica avuseseră câte un al doilea prenume, primit la… răscumpărare.

 

Nomen est omen [Destinul stă în nume]…Un dicton care te duce la gândul că numele modelează soarta celui care-l poartă, însă am început să-l tâlcuiesc şi altfel, de curând, traducând un nou volum din opera lui Kristóf Szongott, monograful armenilor din Gherla.

Cartea scrisă în limba maghiară şi publicată în 1898, în Oraşul Armenesc (Gherla), la tipografia lui Endre Todorán, sub un titlu lung şi lămuritor: A magyarhoni őrmény családok genealógiája, tekintettel ezeknek egymás között levő rokonságára, és a vezeték és keresztnevek etymológiai értelmére [Genealogia familiilor armene autohtone, luând în considerare înrudirea dintre ele şi etimologia numelor de familie şi a celor de botez] este un demers original, datorat setei de cunoaştere şi strădaniei unui profesor de liceu, erudit şi poliglot , care la momentul respectiv avea la dispoziţie o bibliografie cuprinzătoare: „Dacă eu n-aş fi scris această muncă importantă şi necesară, mă îndoiesc că vreun altul din generaţiile viitoare ar fi putut s-o facă, negăsindu-se în situaţia prielnică pe care o am eu. Eu am reuşit pentru că, pe lângă o serie de conjuncturi favorabile, am beneficiat şi de faptul că inestimabilele arhive ale oraşului se află depozitate în curtea mea”.

La demolarea vechii Case a Sfatului din Gherla (1893) întreaga arhivă municipală – şase căruţe cu platformă, pline ochi cu documente vechi – a fost depozitată în curtea locuinţei profesorului Szongott. Casa în care locuia autorul mai există în Gherla zilelor noastre. Din păcate, însă, placa memorială amplasată mai demult pe peretele dinspre curte, nu poate fi văzută din stradă, aşa că tot mai puţină lume află despre vestitul său locatar de odinioară. Adevărul este că strada pe care se află această casă ar trebui să poarte numele lui Kristóf Szongott, cel care a imortalizat Gherla în monografia sa.

Andrea Magyarhoni ormeny csaladok gen

„Râvna mea în această trudă obositoare a fost stimulată şi de conştiinţa că această lucrare nu se adresează doar etnografilor, ci tuturor familiilor armeneşti din Transilvania. După cum nu există om să nu-şi iubească familia, nu cred că se vor găsi armeni care să nu dorească să obţină lucrarea unde pot găsi tot ceea ce s-a păstrat despre familia lor atât în documente, cât şi în tradiţie” – mai scrie Kristóf Szongott în prefaţa Genealogiei.

Trudind la traducerea Genealogiei mă fascinează numele întâlnite care reflectă destinul purtătorilor, originea şi pribegia lor. Numele şi, mai ales, metamorfozele acestuia oglindesc soarta generaţiilor de armeni.

Siguranţa relativă a popasurilor mai lungi i-a îndemnat pe armeni să-şi lepede numele anterioare şi să-şi ia altele, autohtone, pe care aveau să le dezbrace atunci când prigoana şi vitregia sorţii îi vor fi silit să ia din nou drumul bejeniei. Numele armenilor ardeleni au urmat calea destinului lor: din străvechea şi strălucitoare capitală Ani, spulberată de invadatori, pe meleagurile aflate sub stăpânire turcească, apoi în Polonia, Bucovina şi Moldova, iar de acolo în Transilvania. Am să dau doar un singur exemplu edificator, mai ales că purtătorul acestui nume trăieşte astăzi la Gherla.

Esztegár este traducerea în română – ortografiată în maghiară – a unui nume armenesc străvechi. Strămoşul familiei făcea parte din familia de vază Troşarghikh, care adusese servicii militare regelui Arşak al II-lea, pe vremea lui Nerses cel Mare (veacul IV e.n.). Familia şi-a păstrat numele de-a lungul bejeniei, însă la fiecare popas al istoriei l-a tradus în limba poporului în mijlocul căruia armenii nădăjduiau să-şi găsească un cămin permanent şi tihnit şi s-au străduit să contribuie la acest lucru cu toată priceperea lor. Pe meleagurile turceşti s-au numit Barchodar, în Moldova, Stegar, în Transilvania, Esztegár, o ramură a familiei făcând un pas mai departe şi traducându-şi numele în maghiară: Zászlóffy.

Asemănarea destinului armenilor cu cel al evreilor este izbitoare şi pe tărâmul numelor. Şi evreii şi-au schimbat numele de-a lungul mileniilor de peregrinare, încercând şi în acest mod să se apropie, să se facă înţeleşi şi acceptaţi, să se integreze în mijlocul vremelnicelor popoare gazdă. Răstimpurile istorice amăgitoare de pace erau urmate de lovituri ale sorţii, din ce în ce mai crunte, ca în cele din urmă exodul să fie înlocuit cu exterminarea.

Şi tot în mod asemănător armenii şi evreii – reveniţi peste veacuri în patria veche-nouă – şi-au schimbat numele pentru a marca regăsirea identităţii originale, deşi în tot acest timp îndelungat şi frământat, atât armenii, cât şi evreii purtaseră şi câte un nume tainic înscris cu litere armeneşti în registrele bisericeşti şi cu litere ebraice în registrele sinagogale. Un miez lăuntric moştenit de la înaintaşi menit să-şi ancoreze identitatea de-a lungul veacurilor de pribegie.

Nomen est omen…în diferitele sisteme de referinţă în care ne-am arătat sau am fost priviţi. Numele, pseudonimul, numele tainic de botez, numele de alint sau porecla reflectă câte o faţetă a sorţii noastre individuale, dar şi destinul neamului din care ne tragem. Numele cu care suntem înscrişi, apelaţi, lăudaţi sau ponegriţi, citiţi, citaţi sau pomeniţi, este ca un marker, ca un identificator cu care putem fi găsiţi şi descoperiţi. Însemnul speranţei că nu ne risipim de tot şi definitiv.

Andrea Ghiţă

baabel.suprapus.ro

  • 8
  •