Mihai Stepan Cazazian

REVISTA 22 / Datoria memoriei – faza turcă

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

coperta corint

 de Codrut Constantinescu

Războaiele memoriale sunt cel puțin la fel de disputate şi aprinse ca războaiele clasice (e drept, mai puţin sângeroase), iar atunci când este vorba despre conflictele care implică memoria în interiorul unei societăţi, situaţia este cu atât mai delicată şi complicată.

 

Laure Marchand şi Guillaume Perrier, co­res­pondenţi ai prestigioaselor pu­blicaţii franceze Le Figaro şi Le Monde, realizează într-un volum alert, bine scris, cu un titlu sugestiv (Turcia şi fantoma armeană) o combinaţie fe­ricită de reportaje jur­na­lis­tice şi analize istorice, care se axează pe spinoasa pro­ble­matică a genociului ar­menesc perpetuat şi în­con­tinuu negat de Turcia. Vo­lumul celor doi oferă o vi­ziune unitară, în ciuda fap­tului că cele două publicații franceze au orientări di­fe­rite, una de centru-dreapta (Le Figaro) şi cealaltă, de centru-stânga (Le Monde).

Ceea ce ulterior va fi cunoscut ca genocidul armenesc a început cu arestarea, în noaptea de 24-25 aprilie 1915, a 250 de intelectuali din Constantinopol, care au fost deportaţi în două lagăre de concentrare din Anatolia, ulterior fiind ucişi. Însă eve­nimentul nu poate fi înţeles fără a fi plasat în contextul complicat al primului război mondial. Imperiul Otoman s-a aliat cu Ger­mania, sperând să recupereze întinsele posesiuni (faţă de care oricum nu avea ni­ciun drept istoric şi, în multe cazuri, nici măcar demografic) pe care le pierduse pâ­nă în 1914, intrând în conflict cu Rusia. Ce­le două puteri s-au confruntat pe fron­tul caucazian din estul Anatoliei, o zonă greu accesibilă, muntoasă. În rândul tru­pelor ţariste se aflau şi câteva mii de vo­luntari armeni, din Armenia ţaristă, ac­tualul stat independent Armenia. Până în 1915, ruşii reuşiseră să-i împingă pe oto­manii debusolaţi şi prost echipaţi înspre vest. Atunci când frontul a ajuns în zona lacului şi a oraşului Van, la 20 aprilie 1915, guvernatorul otoman a ordonat ma­sa­cra­rea importantei comunităţi armene, pre­tex­tând că ar furniza informaţii duş­ma­nului rus. 1.500 de combatanţi armeni au hotărât să-i protejeze pe cei 30.000 de civili, chiar dacă echipamentul lor militar era modest (300 de puşti şi 1.000 pistoale vechi). La 24 aprilie, ministrul de Interne Talaat Pașa a escaladat situaţia, semnând un decret de deportare, aruncând ana­te­ma unei presupuse trădări asupra unui în­treg popor. Din acest punct de vedere, gu­vernul Tinerilor Turci a produs un pre­ce­dent care va fi multiplicat de prea multe ori în secolul al XX-lea. Armenii au fost scoşi din oraşe sau sate, încolonaţi în ve­derea relocării în deşertul sirian, departe de frontul ruso-otoman din nord-estul Ana­toliei, unde nu îi aştepta nimic altceva decât moartea. De multe ori bărbaţii au fost împuşcaţi imediat, copiii aruncaţi în Eu­frat, civili arşi de vii în grotele unde se ascundeau. Paleta masacrelor a fost amplă şi teribilă, iar istoricii au estimat pier­de­rile umane la 1.500.000 de persoane. Alte zeci de mii de armeni au avut de ales: fie erau asasinaţi, iar avutul le era confiscat, fie treceau la Islam. Aceşti apostaţi care au supravieţuit fizic au fost mutilaţi spi­ri­tual, răpindu-li-se conştiinţa, căci, după trecerea furtunii, ei nu au putut reveni la armenitate – doar, recent, descendenţi cu­rioşi află originea bunicilor şi încearcă să reînnoade legăturile cu vechile rădăcini. Ei reprezintă un neajuns şi pentru diaspora armeană, care nu poate concepe că un ar­mean ar putea avea o altă religie decât cea creştină. „Unii dintre convertiţi s-au străduit din răsputeri să facă uitat faptul că sunt armeni, ca să se sustragă pre­siunii sociale sau, pur şi simplu, ca să nu rişte să fie ucişi, aşa că au sfârşit prin a fi asimilaţi. A de­veni mai turc decât turcul, iată cel mai bun mijloc de a rămâne în viaţă.“Puţin cunoscută este Ope­ra­ţiu­nea Nemesis, organizată de co­munitatea armeană supra­vieţuitoare, şi care a dus la asasinarea între 1920-1922 a opt demnitari ai Comitetului Uniune şi Progres, refugiaţi în străinătate, mai ales în Germania.

„De-a lungul întregului secol XX, non­musulmanii care scăpaseră de masacre şi nu se exilaseră au trebuit să-şi în­doaie şira spinării în faţă ostilităţii Re­publicii turce, oficial laică.“ O metodă fo­losită şi în alte părţi a fost aceea de a im­pune minorităţilor nonmusulmane im­po­zi­te foarte mari pe proprietate sau afaceri, forţându-le să vândă şi, de preferat, să ple­ce. De altfel, procesul spolierii a de­ma­rat imediat ce armenii au fost încolonaţi şi alungaţi din oraşe. Au existat în 1915 co­misii de turcizare, similare cu comisiile de românizare ale legionarilor, al căror prin­cipal scop era confiscarea bunurilor armenilor şi încurajarea apariţiei unei burghezii turce, ştiut fiind faptul că pe la 1915 turcii erau fie funcţionari sau mi­li­tari, fie ţărani. Izbitoare asemănări cu Ro­mânia interbelică, atinsă de flagelul le­gio­nar! Şi, în mod sigur, mizele nega­ţio­nis­mului oficial şi agresiv al statului turc re­zidă şi din această perspectivă economică deloc de neglijat. Căci, odată recunoscută tragedia, Turcia ar trebui să plătească şi des­păgubiri însemnate (zeci de mii de ca­se, hambare, terenuri, palate, magazine au fost confiscate etc.). Au existat şi turci drepţi, pentru că nu toţi funcţionarii au fost entuziaşti să execute ordinele cri­mi­na­le primite, un subprefect otoman din Ana­tolia profundă şi kurdă care încercase să în­târzie punerea în aplicare a ordinului prefectului a fost chemat la ordine şi, pe drum, asasinat. Sau Mehmet Djelal Bey, guvernator otoman al Alepului şi, mai apoi, al oraşului Konya, guvernatorul An­karei, care pe atunci era doar un obscur târg de provincie, şi care ar fi tras de timp atunci când a primit ordinele scrise de la Is­tan­bul. Când un reprezentant în persoană al Ministerului de Interne s-a prezentat la el pentru a-l obliga să respecte decretele, i-ar fi spus franc: „Nu, Atif Bey, sunt gu­vernator, nu bandit, nu pot face asta; pre­fer să-mi părăsesc postul“. Din ne­fe­ri­cire, regimul instaurat de Mustafa Kemal a preluat mulţi demnitari ai Junilor Turci şi a ratat cu cinism oportunitatea de a se de­li­mita de politica genocidară a fostului re­gim. Mai mult, a continuat războiul îm­po­triva minorităţilor, mai ales a celor creştine.

Turcia continuă să ducă un război propagandistic nemilos împotriva genocidului armean la mai bine de un secol de la consumarea ma­sacrelor, neprecupeţind nici ener­gii şi nici sume de bani pentru a con­tra­ca­ra oriunde în lume adevărul istoric. Şi as­ta în ciuda faptului că autorităţile de la An­kara îşi dau seama că nu pot falsifica per­cepţia internaţională la nesfârşit, în ciu­da disproporţiei între puterea sa mi­li­tară şi politică, apartenenţa la NATO (de unde şi interesul SUA pentru a-i menaja susceptibilităţile) şi insignifianta Armenie. Mai degrabă minoritatea armeană este un factor care este luat în seamă în de­mo­cra­ţiile occidentale (mai ales Franţa şi Statele Unite). Autorii francezi constată sec că în Turcia istoria nu este doar o disciplină uma­nistă, ci un adevărat câmp de luptă. Asasinarea ziaristului armean Hrant Dink, un militant al reconcilierii istorice între turci şi armeni, în 19 ianuarie 2007, omo­rât în faţa redacţiei ziarului armean Agos (Brazdă) de către un puşti ultranaţionalist turc, o dovedește din plin. Mulţi inte­lec­tuali turci s-au solidarizat cu ziaristul ar­mean, la funeralii luând parte zeci de mii de oameni, eveniment care a luat forma unei manifestaţii. La 24 aprilie 2011, o altă crimă monstruoasă a avut loc şi a în­spăi­mântat suplimentar lumea armeană, do­vedind faptul că nu poţi propaga nonstop ura, fie prin şcoală sau prin mass-media oficiale, fără ca aceasta să nu-şi arate roa­dele. Sevag Şahin Balıkçı, soldat în jan­dar­meria turcă, de origine armeană, a fost asa­si­nat cu sânge rece de un camarad turc în timp ce-şi satisfăcea serviciul militar obligatoriu în plină zona kurdă, în re­giu­nea Batman. A avut loc un proces, la care asasinul, un simpatizant al unui partid de extremă-dreapta, a pledat că a fost doar un accident. Autorităţile au muşamalizat cazul, au intimidat martorii, au falsificat probe etc. Însă modesta minoritate ar­mea­nă a încercat şi să lupte împotriva acestor abuzuri ale autorităţilor turceşti, sus­ţi­nând în zona kurdă insurecţia PKK, având în vedere şi relaţiile istorice destul de ciu­date între armeni şi kurzi (în timpul ge­nocidului, bandele kurde au luat parte în mod activ atât la spolierea şi asasinarea armenilor, dar, în unele cazuri, punctual, şi la salvarea lor).

 Ziariştii francezi oferă la final şi o imagine mai optimistă a evoluţiei dezbaterii na­ţio­nale interne din Turcia faţă de genocidul armean şi trezirea conştiinţei unui seg­ment important din opinia publică şi so­cietate, care, ambele, sunt interesate de depăşirea momentului, asumarea vinilor şi, în fond, o evoluţie proeuropeană. Un me­cena miliardar turc, Osman Kavala, sus­ţine financiar sectorul societăţii civile din Turcia, precum şi dialogul armeano-turc sau greco-turc. Iar Hasan Cemal, unul dintre cei mai influenţi ziarişti turci (scrie şi pentru Milliyet), dar şi nepotul lui Djemal Pașa, a publicat la sfârşitul anu­lui 2012 o carte care a şocat Turcia ­­– 1915, genocidul armean. Chiar şi în interiorul Turciei profunde şi zonei kurde există spe­ranţe şi semnale de schimbare a percepţiei asupra genocidului armean, primari care militează pentru diversitate lingvistică, în­cercând să repare măcar parţial trau­ma­tica dramă. Dar semnalul ar trebui să vină de la cele mai înalte instanţe în stat, care, în schimb, nu fac altceva decât să hăr­ţu­iască şi împiedice procesul. Această în­mu­gurire din societatea turcă s-ar fi putut trans­forma într-o primăvară, dacă gu­ver­nul i s-ar fi alăturat, însă nu a fost cazul, iar procesul asasinului de 17 ani ai lui Dink s-a transformat într-o farsă ju­di­cia­ră. În ciuda faptului că toate firele duceau către serviciul de securitate turc şi jan­dar­meria din Trabzon. Pentru a conştientiza nevoia de reconciliere cu trecutul, o so­cietate are nevoie de un anumit grad de ma­turitate.

Volumul corespondenţilor fran­cezi oferă nu numai o ra­dio­grafie amplă, de natură is­to­rică, dar oferă soluţii, care sunt cele mai simple. Dar, pentru aceasta, Turcia ar avea nevoie disperată de alţi lideri politici care să aibă curajul de a o apuca pe alte căi decât pe cele atât de bă­tătorite şi pline de sângele armenilor. „Po­porul turc are în faţă un drum foarte lung de parcurs pentru a-şi însuşi res­pon­sa­bi­litatea istorică şi a-şi lua asupra da­toria memoriei.“ Din neferirire, con­tex­tul geo­politic în care este situată în mo­mentul de faţă Turcia nu este cel mai favorabil, iar apa­renta încercuire cu duş­mani mai de­gra­bă favorabilă menţinerii statu-quo-ului. Rămâne de mirare cum ostilitatea cu care este privit, pe bună drep­tate, regimul Er­doğan de aproape toţi vecinii săi (de la greci, armeni, kurzi până la israelieni şi ruşi) pare a nu-l afecta de­loc.

 

http://revista22.ro

  •  
  •