Mihai Stepan Cazazian

RESTITUIRI / Cotidianul „Bukowinaer Rundschau” din Cernăuţi ( Vineri, 25 septembrie 1896) – Adevărul despre situaţia din Orient

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Adevărul despre situaţia din Orient

Încă nu s-a domolit indignarea în Europa, cu privire la ultimele comploturi armeneşti din Constantinopol şi crimele în masă împotriva creştinilor armeni, prin intermediul agitatorilor turci, că vine deja vestea că există teama unei revoluţii armeneşti în Constantinopol. Desigur, după atrocităţile comise împotriva lor, armenii „coc”cu curaj, iar toate elementele revoluţionare din Turcia caută să profite de resentimentele armenilor pentru ei înşişi. Se vorbeşte despre o îndepărtare a sultanului Abdul Hamid, pentru că situaţia din Orient tinde să să transforme în anarhie, adică într-un stat fără legi şi fără guvern. Acolo, toţi creştinii orientali îi fac răspunzători pe turci pentru întreaga situaţie de plâns, în timp ce turcii aruncă toată vina pentru neliniştile create pe umerii „ghiaurilor necredincioşi” şi ar vrea să măcelărească pe fiecare armean, grec şi bulgar care locuieşte în Imperiul Otoman. Nu este deloc dificil să găsim motivele acestei situaţii crude, pe de o parte administraţia proastă otomană şi semi-barbarismul ei, pe de altă parte inconstanţa, supremaţia şi impetuozitatea armenilor, grecilor şi bulgarilor, dar adevăratul motiv este mult mai profund. Popoarele orientale, precum grecii, armenii şi bulgarii, sau „bizantinii”, după cum erau odinioară denumiţi, după capitala Bizanţ (actualul Constantinopol), nu mai sunt suficienţi de mii de ani. Imperiul Bizantin a fost un stat conglomerat, fără cultură veritabilă şi fără aspiraţii culturale puternice, asidue şi etnice ale popoarelor sale. Rezultat din Imperiul Roman de Răsărit, Bizanţul a preluat dinafară creştinismul în timpul lui Constantin cel Mare, dar în interior aceste popoare degenerate au rămas păgâne, barbare, false, viclene, leneşe, lacome şi escroace. Îndeosebi aceste lucruri erau valabile pentru reprezentanţii guvernului şi ai bisericii greco-ortodoxe, căci, în timp ce în celelalte ţări creştine, guvernul şi biserica se străduiau să creeze o cultură, care să aducă poporului binecuvântările adevăratei credinţe creştine, din inimă şi spirit, respectiv progrese sociale şi economice, asemenea lucru nu se întâmpla în Orientul condus de bizantini. Popoarele, aşa degenerate şi depravate, nu se aflau în stare a aprecia adevărurile spiritului veşnic al creştinismului şi să-l pună în practică. Un asemenea imperiu trebuia să se rănească şi să se sfinţească prin decădere. Astfel s-a întâmplat, căci turcii au cucerit Bizanţul în 1454 şi toţi orientalii demni de compasiune au căzut sub stăpânie turcească. Dar ce fel de supuşi au primit şi turcii? Mulţi dintre creştinii bizantini de odinioară, îndeosebi aceia care doresc să-şi păstreze averile şi să ducă o viaţă opulentă, au renunţat la creştinism şi au îmbrăţişat islamul, alţii au căutat să-şi salveze fiinţa avară în nou-înfiinţatul imperiu turc prin servilism imoral, dublat de viclenie şi falsitate. Desigur că nu s-a dezvoltat sub stăpânirea turcească o cultură generală, o forţă morală şi ideală pentru popoarele căzute sub jug, numai marele curaj şi caritatea Europei creştine s-au aflat în poziţia de a scoate aceste popoare de sub jugul turcesc şi de a le oferi un viitor mai bun. Totuşi, nu există un alt drum de salvare pentru orientalii care, cu excepţia grecilor, bulgarilor şi sârbilor, au arătat în repetate rânduri că sunt nerecunoscători.

traducere de Corina Derla

  •  
  •