Eduard Antonian

REPORTAJ / ARMENIA ȘI INIMA EI, ARȚAKH – O REGĂSIRE MILENARĂ

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Despre Manuc Bey Mirzaian s-au spus multe legende s-au scris sute de studii de specialitate, istoricii s-au aplecat cu sarguinta asupra vietii si a faptelor sale si chiar vanatori de comori au pornit pe urmele sale. Din nefericire nu a fost atat de cunoscut in afara spatiului unde el si-a desfasurat activitatea, cu atat mai putin la poalele Araratului, locul de unde au venit in Balcani stramosii sai. Pentru a repara “aceasta nedreptate” dar si pentru aprofunda la modul cel mai academic activitatea acestui mare negustor si diplomat armean, Academia Nationala de Stiinte a Republicii Armenia, Institutul de Studii Orientale de la Erevan a organizat la cel mai inalt nivel o Conferinta Internationala Dedicata lui Manuc Bey Mirzaian intre 7-9 Iunie 2018.

Cu sprijinul Uniunii Armenilor din Romania si al Ambasadei Republicii Armenia am avut si eu, alaturi de alti doi colegi, deosebita onoare de a participa la aceasta conferinta. Ne-a onorat cu prezenta si PS Episcopul Datev Hagopian Întâistătătorul Bisericii Armene din România care a si vorbit in cadrul lucrarilor despre “Manuc Bey si legaturile sale cu Bisericile Armenesti de pe teritoriul Tarilor Romane”. Au fost prezente somități in domeniu, din Armenia, Rusia, Ucraina Franta, Turcia si Moldova. Printre ei, Patrice Djololian (nepotul marelui nostru orientalist Hagop Dj.Siruni), Ruben Safrastyan, Directorul Institutului de Studii Orientale al Academiei Nationale de Stiinte de la Erevan, Dr. Hasmik Stepanyan sau Tudor Plăcintă, Directorul Centrului Raional de Cultura “Conacul Manuc Bey” din Hâncesti, Moldova. Plus o organizare impecabila.Si noi cei din Romania, ne-am pregatit temeinic la aceasta conferinta. Andrei Paslaru a avut o prelegere interesanta despre “Hanul lui Manuc din Bucuresti” iar Dr.Andrei Timotin, Directorul Institutului de Studii Sud Est Europene ne-a captat in mod deosebit atentia vorbindu-ne despre “Biografia lui Manuc Bey – un proiect al Orientalistului H.Dj. Siruni si despre documentele nepublicate pe aceasta tema aflate in Fondul Siruni din Arhivele Nationale”. Subsemnatul a evocat destinul zbuciumat al lui Manuc Bey in 20 de minute sub titul “Manuc Bey, un armean la rascruce de vanturi” Totodata am povestit despre Filmul Documentar “Emanuel, Visul doar Vis” realizat in 1999 de catre Cadri Abibula, realizator si redactor la TVR, un adevarat profesionist si domeniu si un mare prieten al armenilor, Mihai Stepan Cazazian Redactor Sef al Publicatiilor Ararat si Nor Ghiank si de catre Eduard Antonian, istoric si redactor al Revistei Ararat. Cu aceasta ocazie a conferintei de la Erevan, prin bunavointa Drei. Armine Vosganian filmul a fost subtitrat in limba armeana si prezentat spre vizionare publicului prezent. Realizat acum 20 de ani, documentarul nostru “Emanuel, Visul doar Vis” (sponsorizat atunci de TVR International) a necesitat o munca enorma, in acea perioada internetul nu exista, am stat zeci de ore in biblioteci pentru a concepe comentariile istorice, zeci de ore de filmare de la Bucuresti la Chisinau si Hâncesti. Filmul a fost deosebit de apreciat de cei prezenti mai ales ca este o premiera a documentarelor despre Manuc Bey in intreaga Diaspora Armeana. Ca o recunoastere a memoriei acestui mare diplomat si negustor armean, in ultima zi a conferintei a fost realizata o deplasare in satul Karbi (de unde se presupune ca ar fi originara familia Mirzaian) unde a fost inaugurate o piata ce ii poarta numele si un bust al lui Manuc Bey Mirzaian. Conferinta in sine, a fost o necesitate pentru intreaga comunitate de istorici armeni si nu numai din intreaga lume, vrem nu vrem, personalitatea sa si actiunile sale au marcat destinul Europei. Iata si astazi problematica Basarabiei este o rana deschisa intre Rusia si Europa din care si Romania face parte. Este o consecinta a Pacii de la Bucuresti din 1812 al carei artisan tot armeanul nostrum Manuc a fost.

Apoi am luat Erevanul la pas. Impreuna cu bunul meu prieten, moldoveanul Tudor Plăcintă, Directorul Centrului Raional de Cultură “Manuc Bey” din Hâncesti Moldova am purces sa vedem orasul si sa luam niscaiva suvenire. Orasul s-a schimbat enorm si asta se vede la fiecare pas. Nu neaparat la constructii ci la mentalitatea oamenilor ma refer. Daca acum 3 ani cand am fost ultima oara, oamenii erau mai nervoși si mai neliniștiti (ce tepe mi-am luat atunci prin piata ori pe la terase, nu va mai povestesc) acum toata lumea parea fericita sau cu sperante. Revolutia condusa de Pașinian cu suportul intregii populatii se pare ca a dat roade, a luat masuri anticoruptie la care nimeni nu se astepta, dar nu are rost aici sa intram in detalii. Am discutat cu taximetristi, cu tineri, cu ospatari cu oamenii in piata, se vedea ca toti aveau noi asteptari si sperante, bucuria se citiea pe chipul lor, al tuturor.  Un oras curat, asa cum il stim toti, statuile vara sunt spalate aproape zilnic cu furtunul de catre masinile municipalitatii. Politie la fiecare suta de metri, camera de luat vederi pe strazi si astfel traficul rutier a devenit exemplar. Oameni politicosi si zambitori, daca ii abordam cu vreo intrebare imi raspundeau imediat in armeana “Da, Frătioare, cum sa te ajut?” Toti ma intrebau de unde sunt si cand auzeau de Romania, spuneau ori ca “si bunicul a fost refugiat in Romania” sau ca stiu de Vehapar Vasken (Catolicos si Patriarh Suprem al tuturor armenilor, nascut la Bucuresti, erou national armean). Seara, gradinile si terasele sunt pline. De oameni si de lumina, se sta pana noaptea tarziu, se asculta muzica, se bea cafea, suc natural si bere rece locala “Kilikia”,o bunatate. Si spre bucuria mea, peste tot se fumeaza !!  Se mananca inghetata in portii uriase, se rade se canta si se danseaza pe strada de parca razboiul nu ar fi la doi pasi. Se sfideaza vremurile grele, se spera si se iubeste.

Peste inca o zi am plecat spe Nagorno Karabagh, Artsakh asa cum oficial ii spunem noi acestei parti din patria Mama. Fara a exagera cred ca dintotdeauna mi-am dorit sa vad aceasta zona, inima poporului armean asa cum imi place mie sa o denumesc.  Am avut șansa să obțin un interviu cu ES Masis Maylian, Ministrul de Externe al Republicii Arțakh si o intrevedere cu ES Vahram Balayan Vicepresedintele Adunarii Nationale (Parlamentul) Republicii Arțakh. M-am urcat din Autogara intr-un microbuz si am pornit. Drumul a durat 7 ore dar nici nu am simtit cum a trecut timpul. Munti, prapastii, pante si curbe de aproape 90 de grade si stanci si biserici in varful lor. Si peste tot memoria acelor eroi binecuvantati armeni ce au luptat pentru libertatea Artsakhului.

Seara in Stepanakert…Un oras atat de linistit, cum nici nu ma asteptam. Oamenii linistiti se plimba prin parcul central de unde vegheaza de pe un soclu imens Stepan Sahumian. Si soldati in permisie peste tot. Tineri, foarte tineri, aproape imberbi, toti in uniforme de camuflaj târând dupa ei bocancii grei si lustruiti luna. Dar zambitori si veseli. Unii isi duc armele AKM pe umar, altii mai usurati glumesc cu camarazii lor, mananca inghetata si glumesc. Pe o terasa am intrat in vorba cu locotenent. Are 23 de ani si studia medicina la Erevan. Si-a interupt studiile ca sa se inroleze voluntar pe front. Mi-a spus ca e datoria lui sa faca asta, sa apere tara strabunilor lui. Este inrolat ca adjunct de Medic militar. A vazut pana la varsta asta destula suferinta, baieti tineri raniti. Nu prea vrea sa vorbeasca despre asta. Dar e mandru si zambeste. Imi spune, “Stii, asta este si tara ta. Ai auzit de Monte Melkonian?” I-am spus ca e fiu al Diasporei ca si mine. Dar ca in Diaspora, fug armenii ca sa nu faca armata sa nu lupte. Mi-a zis ca stie si a oftat . Apoi a zambit trist si a spus ca nu e nimic, ca lupta ei aici si pentru acesti armeni. M-am intristat…Macar daca cei plecati din Armenia ar fi recunoscatori. A doua zi dimineata, la o terasa, un soldat cam de varsta mea, cu barba,cu un fes negru pe cap si cu manusi de piele fara degete, imbracat in negru cu o vesta cu buzunare peste uniforma isi bea linistit cafeaua. Sprijinit de genunchi avea o arma “Dragunov” cu luneta. M-am uitat fascinate si am scos telefonul, as fi vrut sa intru in vorba sa fac o poza. M-a zarit din prima si mi-a facut semn cu degetul ca “Nu se poate” si a dat din cap negativ. Dar mi-a zambit. Apoi am inteles…

Dupa amiaza am mers intr-un sat, aproape izolat sa vad casa memoriala a lui Nikol Duman, unul dintre cei mai mari eroi armeni Dașnaci, revolutionar născut in Artsakh. Am intrat in curte unde o batrana torcea lana cu fus langa fiica sa (care raspundea de casa memorial, ghid). Si batrana spre surprinderea mea mi-a vorbit intr-o engleza curgatoare intrebandu-ma “al cui sunt si de unde vin si sa stau jos ca oi fi si eu ostenit.” M-a invitat sa iau loc si mi-a oferit apa rece, branza, fructe si rachiu de dude “Tutovka”. Am fost fascinat. Apoi mi-a deslusit misterul. Baba Rita s-a nascut dupa Genocid, refugiata si a avut norocul sa faca studiile primare la Colegiul American in limba engleza prin anii ‘20.  Apoi s-a repatriat in Armenia. Limba nu a uitat-o nici pana azi a invatat-o si pe fiica ei si cateodata, imi spunea ca vorbea singura engleza sa nu uite. Am intrebat cum au rezistat iernile aici cand au bombardat azerii, cum au rezistat ? Mi-au aratat un adapost sapat adanc in pamant in fundul curtii. Acolo stateau pana trecea. Am intrebat de ce nu s-au refugiat in Armenia. S-au uitat tare ciudat la mine si mi-au spus foarte clar “Aici e pamantul strabunilor nostri si aici murim !” Nu am mai putut adauga nimic….

A doua zi dis de dimineata, m-a asteptat Consilierul Ministrului de Externe, Dl. Artak Nersisyan, un tanar extraordinar de bine pregatit in problemele de geostrategie, si mare patriot ce intr-adevar isi slujeste Patria. Am primit si viza de Nagorno Karabagh, Artsakh si acredidarea de presa in care scria ca am voie sa ma deplasez peste tot mai putin pe linia frontului. Mi s-a atras atentia ca incepand de la acea data voi fi Persona Non Grata in Azerbaidjan. Am ras cu totii copios, spunandu-le ca toata viata mi-am dorit sa vizitez Baku. Am patruns in biroul ministerial cu un sentiment stanjenitor dar si de mare mandrie. ES Masis Maylian este un barbat impunator (un adevarat karabaghtsi) asa cum imi place mie sa spun. Nu atat prin statura cat prin atitudine. Fara urma de aroganta, cu o demnitate fenomenala, fara a fi jovial dar curtenitor si familiar, constient de inalta functie ce o ocupa si mai ales preocupat de soarta si destinul poporului pare in pemanenta conectat la orice problema a tarii. Am purtat o discutie lunga, un interviu adevarat ce-l redam alaturat. La rugamintea mea expresa mi-a daruit un drapel imens al Republicii Artsakh. Sa il am ca amintire. I-am spus ca-l voi transmite mai departe nepotilor mei. Mi-a raspuns ca nu voi face acest lucru deoarece nepotii mei vor veni sa-si ia singuri acelasi drapel de la Stepanakert. Alte cuvinte sunt de prisos…

Apoi ne-am indreptat catre cladirea Parlamentului, sau mai bine zis a Adunarii Nationale a Republicii Artsakh. M-a primit ES. Vahram Balayan, Vicepresedintele Adunarii Nationale. Om de o vasta cultura, istoric si mare activist politic al Partidului Dașnak, Domnia sa a scris si o vasta monografie istorica a orasului Sushi, vatra poporului armean simbol al rezistentei armenilor. Mi-a daruit cartea, am adus-o la Bucuresti. Rar mi-a fost dat in cariera mea de istoric si jurnalist (destul de batran, zic eu) sa ascult astfel de mentalitati, de conceptii si de mandrie patriotica nexacerbata echilibrata purtand in fiecare propozitie spusa un sentiment de apartenenta si legatura cu intreaga natie armeana oriunde s-ar afla. A venit si televiziunea locala. Reporteri tineri, profesionisti cu o engleza fluenta si impresionati ca noi armenii din Romania ne preocupam si analizam situatia din Artsakh zi de zi. Au fost uimiti placut cand le-am daruit numerele revistelor noastre Ararat si Nor Ghiank dedicate Problemei Artsahk-ului. Am acordat cateva interviuri in care am reiterat ideea că nouă în întreaga Diaspora ne pasă si că zi de zi ne gândim la ei. Ne-am imbratisat si atunci am simtit si eu si ei ca toate discutiile nu au fost vorbe în vânt.

Si am plecat înapoi spre Erevan. Călătoria mea initiatică se termina curând. Ca o scena finala, regizata parca, cu un batran armean în microbuzul ce urma să ne ducă la Erevan… Am intrat în vorba am povestit de unde sunt… La un popas, s-a apropiat de mine, a aprins o tigara, mi-a intins-o (fireste ca am luat-o) a suflat adanc si cu un gest larg mi-a aratat muntii din jurul nostru si mi-a spus – “Uita-te in jurul tău, Baiatul meu, astia sunt si muntii tai !” Batranul de fapt nu avea decat vreo 50 si ceva de ani. Luptase ca sergent cu Monte Melkonian la eliberarea Stepanakertului si a orasului Sushi. Albise in doua saptamani in transee. Dar era un invingator. Ca intreaga noastra natie.

 

Artsakh, o tara, nu un conflict, o alta lume, o lume a mandriei milenare de a fi armean, un popor ce rezista si nu va pieri niciodata. O altfel de mentalitate decat la Erevan, o alta parte a Armeniei, de fapt este Inima Armeniei…

EDUARD ANTONIAN

Nota redacției – Mulțumim corespondentei noastre Cristina Popa pentru întregul sprijin oferit pe parcursul vizitei în Arțakh.

 

 

One Response to REPORTAJ / ARMENIA ȘI INIMA EI, ARȚAKH – O REGĂSIRE MILENARĂ

  1. Babi July 25, 2018 at 7:58 am

    Frumoase randuri si ganduri. Ai inmuiat penita unde trebuie…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *