Mihai Stepan Cazazian

REGE ÎN ALTAR

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Pe 2 octombrie, în urmă cu 76 de ani, s-a născut în familia unor distinşi intelectuali armeni (tatăl profesor şi poet, mama profesoară, un unchi preot) cel care avea să devină PĂSTORUL comunităţii armene din România. A primit o educaţie mai severă, de timp germanic cu respect pentru învăţătură şi oameni.

Pe 12 aprilie (2017), la miezul nopţii, am primit un telefon în care Părintele, cu o voce sacadată şi precipitată îmi spunea că are palpitaţii, respira greu şi în timp ce îi dădeam nişte sfaturi (intuind că situaţia era gravă) a prezentat brusc un acces de tuse sufocantă după care nu a mai putut vorbi şi legătura s-a întrerupt brusc. Apreciind că nu puteam ajunge la timp şi că situaţia era presantă am chemat salvarea care s-a mobilizat exemplar dar, când a ajuns din păcate era prea târziu. Autorităţile au ajuns repede, dar din nefericire, a fost tardiv pentru inima generoasă a Părintelui care a încetat să mai bată.

Când am ajuns am remarcat că autorităţile juridice şi corpul medical sosiţi anterior au rămas în picioare, cu adânc respect pentru personalitatea celui pe care nu au mai avut posibilitatea să-l salveze.

Era un vechi hipertensiv, în ultimul timp nu respecta medicaţia luând-o la întâmplare. De-a lungul carierei asistase şi nu pasiv, la suferinţele enoriaşilor şi inima sa (fiind foarte emotiv) rezonase la neputinţele celor din spitale. în plus suferise şi un AVC şi o recentă intervenţie chirurgicală. Spunea adesea că „este panicat”, asemenea unui om care locuia singur, cu cărţile şi muzica sa preferată. A fost ultimul şi cel mai trist „RAPORT DE GARDĂ” pe care l-am dat, ca medic şi prieten în faţa comunităţii armene îndurerate. „Dorul de Dumnezeu” a fost mai puternic şi nimeni nu consideră întâmplător faptul că a plecat dintre noi în Joia Patimilor Mântuitorului, căruia aşa de frumos îi cânta cu vocea sa de bariton „Aleluia” la slujba din Joia cea Mare.

Monah modern, erudit, meloman, era nelipsit de la concertele de muzică clasică de la Ateneu şi sala Radio la festivalurile Enescu şi în sălile din străinătate. Cunoştea vieţile artiştilor, cu o memorie prodigioasă, evoca datele de naştere ale marilor artişti. Iubea muzica ardelenească, literatura română, operele şi spiritul lui Caragiale spunând adesea „sunt mai român decât voi, românii”.

Duhovnic permisiv cu anumite defecte umane, dar foarte sever cu păcatele de caracter – pe care le considera cele mai importante – ura, gelozia, invidia. Spunea mereu că „important nu este ce Ȋi cerem, ci ceea ce-i dăm noi lui Dumnezeu”.

Ţinea foarte mult la tineri, era preocupat de educaţia, buna lor creştere şi formare şi trebuie să spun că am fost impresionată de numărul mare de tineri care au umplut catedrala la funeraliile Sfinţiei Sale, dovadă că sămânţa învăţăturii sale a rodit pe pământ bun.

Ataşamentul faţă de poporul din patria adoptivă şi l-a exprimat cu curaj şi fără ezitare, atunci când, la Revoluţia Română a dat dispoziţie să sune clopotele Catedralei Armeneşti care a fost prima care a salutat sacrificiul poporului român.

Avea cultul părinţilor şi sfătuia mereu să se păstreze legătura spirituală cu ei, să nu fie uitaţi şi să se meargă mereu la mormântul lor cu o floare, rugăciune şi lumânare.

Ȋn cei 50 de ani de slujbă neobosită urmărind evoluţia portretristică, m-a frapat virajul privirii – de la seninătatea ochilor negri din chipul frumos tip icoană bizantină (cum afirma maestrul Vosganian vorbind despre cel de „neînlocuit”) a Părintelui – la ochii trişti şi obosiţi cu privire înceţoşată marcată de durerile şi bucuriile acestei lumi.

Avea darul „vederii înainte” ştiind de multe ori, ce se va întâmpla în viitor (nu uza public de acest dar ȋnsă ȋl folosea cu siguranţă în sfaturile pe care le dădea enoriaşilor din scaunul său de duhovnic).

Şi-a dorit mult să fie episcop, dar se pare că Bunul Dumnezeu are un plan mai măreţ pentru frumosul şi bunul Păstor care L–a slujit 50 de ani ca un adevărat Rege în Altar rezervându-i poate să rămână sanctificat ca primul sfânt armean pe pământ românesc căruia nu i s-ar potrivi mai bine decât numele de „Zareh cel Frumos”.

Să dea Domnul să fie aşa spre bucuria minunaţilor membri ai comunităţii armene şi a poporului român pe care i-a slujit.

Doctor  Gabriela Enache

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *