Mihai Stepan Cazazian

RECENZIE / TREI ROMANE CU MANUC BEY

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

În deceniul care a trecut literatura beletristică românească  s-a preocupat în mod repetat de figura reliefată a lui Manuc Bey Mirzaian oferind pagini de roman istoric care călăuzesc cititorul prin  meandrele cărților și timpurilor de odinioară.

Mai întâi  este romanul MANUC scris  de Victoria Comnea, apărut la Polirom în 2006 (400 pag.). Acțiunea se derulează în anul 1812 și se focalizează în jurul semnării tratatului de pace dintre Rusia și Turcia. Napoleon Bonaparte încearcă să împiedice semnarea acestui tratat. Iar Manuc Bey, prin  acțiunile sale diplomatice dejoacă planul împărtului. În preajma lui Manuc defilează  personaje care țes ițele istoriei din  această parte a  Europei. Consulul francez Ledoulx, Iancu și Nicolae Văcărescu, Generalul Kutuzov, domnița Ecaterina, Clucereasa Elenca, medicul Guibert, valetul Julien și chiar Napoleon.

“Manuc este un roman istoric «cinstit», de tip «tolstoian», vag înrudit cu Principele lui Eugen Barbu și Tache de catifea al lui Agopian după cum ne avertizează prefațatorul Bogdan Crețu, avînd în centru figura fabulosului prinț și negustor armean de la 1800. Reconstituire ficțională cu  în cursiuni în  întimitatea «cosmopolită» a familiilor nobiliare și în dedesubturile marilor combinații politice din  «Evropa» vremii, pictura de medii și moravuri bucureștene, dar și voluptuoasa evocare de atmosferă, roman de alcov și de  intrigărie ocultă cu picanteriile și perversitățile de rigoare, în doze homeopatice , dar și meditație asupra istoriei, Manuc nu e chiar atît de «tradițional». Autoarea pendulează mereu între empatie și distanțare ironică, între descripția minuțios-poetizantă a decorurilor/  interioarelor de epocă și privirea crudă aplicată majorității personajelor. Desfășurată tacticos, pe multiple paliere, narațiunea are și relief, nu doar carnație epică.” spune Paul Cernat în Dilematica (2007).

În 2016 apare  în editura  Eikon, ALEXANDROPOL  ORAȘUL LUI MANUC BEY, de Victoria Comnea. (258 pag.).

Iată și un crâmpei din  carte: ,, Manuc o vedea apropiindu-se. Îl emoționa felul care ea își ținea șalul, mâna așezată pe piept, o mână albă, subțire, fără  inele. Mariam nu purta bijuterii, deși îi dăruise casete întregi. Nici nu avea nevoie. Poseda un lucru rar, cu mult mai valoros: fibra naturaleței.  O privea nemișcat. Ar fi trebuit să se aproprie de ea, dar era  incapabil să mai facă un șingur pas. Îi fu recunoscător primului născut. Da, era soția lui. Da, era într-adevăr Mariam. De ce totuși nu alergase în  întâmpinarea ei? De ce fusese cuprins din tr-odată de aceasta emoție dureroasă?,,

În 2017 editura Polirom publică romanul  HANUL LUI MANUC, ( 655 pag.) de Simona Antonescu. Iată ce scrie Delia Marc în prezentarea postată pe  site-ul  filme-carti.ro :

,,Lectura acestui   roman al Simonei Antonescu a fost pentru mine plină de încântare și de emoții. Folosindu-se de biografii reale ale unor personaje istorice, care au modelat soarta Europei și și-au pus amprenta asupra mersului timpului, construind și împletindu-le psihologia și devenirea în ritmul narațiunii, cu personaje fictive încărcăte de semnificațiile și simbolistica aceluiași timp, autoarea aduce în atentia cititorului lumea complexa a începutului de secol XIX.

Finalul cărții, limpezește  intenția autoarei, momindu-l o dată în plus pe cititor, să se înțeleagă pe sine și sarcina sa în contextul vieții trăite, orișicare ar fi acel timp istoric.

Nimeni nu vine pe lume cu o singură sarcină. Nimeni nu poartă în albie un singur râu. Către sfârșitul vieții, atunci când poți pune lucrurile cap la cap, ajungi să vezi cum râul cel din  adâncuri te-a condus de fapt toată viața către împlinirea unei alte mari sarcini, formată din  micile tale împliniri cunoscute, obișnuite, cele de zi cu zi.

De-ai început să vezi deja acest fir ascuns, atunci ori faci parte dintre cei putini, aleși, ori ești pe cale să-ți îndeplinești ale tale toate. De nu vezi încă, și nu crezi, atunci cel puțin nu te teme să pleci urechea și  inima către vreo șoaptă venită din  adâncuri, uneori.                                                                                                            Acela ești tu. “

Cititorul nu trebuie să se limiteze la a încadra “Hanul lui Manuc” într-un singur gen literar. Pentru că deși eu una, aș putea să spun că este vorba despre un roman istoric – semificțional, cartea se citește pe nerăsuflate luând în conșiderație arhitectura specifică a unei structure polițiste.

Pe de altă parte, superbele pagini dedicate  psihologiei adolescentine, duc percepția și către o scriere romantică, de dragoste.

Un cumul impresionant de  în formații privind organizarea social-administrativă a timpului și a geografiei înfățișate, poate încadra romanul și în genul social. Gândirea evoluată și ideile organizate ale personajului Manuc, atât de plin  de viață și de psihologie mercantilă în paginile cărții – un bun exemplu în acest sens. Și iată căteva citate edificatoare:

Har Domnului că era de unde! Numai salinele pe care le căpătase în administrare de la Vodă Constantin  Ipsilanti îi aduceau 300 000 de piaștri într-un singur an. Ocnele Mari, Ocnele Mici, Telega ori Slănicul – căruia îi deschisese de curând două noi ocne, Baia Verde și Baia Baciului – erau suficiente pentru a plăti ridicarea hanului.”

meteahna tuturor constructorilor de a nu se zgârci la prețuirea listelor cu materialele necesare, anume pentru a mai lăsa loc și plătitorului să umble la cantități.” (valabilă și astăzi, hm)

Cincisprezece pivnițe boltite, din  căramidă roșie, pentru butoaiele cu vin ,putinile cu varză murată ori cu brânză păstrată în saramură, peste ele douazeci și trei de prăvălii cu fața la stradă, în loc deschis, care – împreună cu cele două săli mari pentru meseni – ocupau întreg parterul, o sută șapte odăi de oaspeți și cantoane la cel dintâi cat, zece magazii pentru mărfurile negustorilor poposiți la han cu carele încărcăte , șaisprezece odăițe pentru bucătari și servitorime, câteva odăi tainice și un tunel de apărare pentru vremuri de restriște, gândit în așa fel ca în el să încapă cinci sute de oameni – acestea toate erau desenate pe sulul cel mare desfășurat în fața ochilor lui Manuc.”

Și iată încă o strategie valabilă și azi:  Manuc  își dorea drumuri de piatră, în loc de lemn și “ar fi adus atunci piatră trebuitoare chiar din  munții săi, pe cheltuiala lui Vodă, întorcând astfel înapoi, în buuzunarul său, sumele plătite pentru munți.” (din  nou un exemplu de gândire mercantilă a lui Manuc, dar cu folos pentru comunitate).

Constantin  Ipsilanti se afla într-o luptă înverșunată cu tot soiul de meșteri ce promiteau, an de an, repararea trainică a drumurilor și pavarea lor cu meșteșug, ca să nu mai fie nevoie de veșnica reluare a lucrărilor. De fiecare dată însă, meșterii dezamăgeau și nădejdile puse în ei se mutau, anul următor, către alții” Aici pare că autoarea a ieșit în stradă în zilele noastre.

Dar, pot să spun că există în acest roman și  conexiunea puternică cu tot ceea ce înseamna  în formațiile etnografice, tradițiile și simbolurile populare, ceeace ne duce cu gândul șî la o lucrare de tip monografie.

De exemplu: “Frecatul picioarelor boierului, seara înainte de culcare era un obicei purtat la toate curțile marilor boieri

Sau “Păzitul usturoiului” “Noaptea Strigoilor, Santandreiul Cap-de-Iarnă, când cei născuți cu căiță își pierd firea și ies prin  păduri, ca să se joace cu lupii ori să ia laptele vacilor, singura noapte din  an ce-i era îngăduită Ruxandrei să o petreacă fără somn, la Păzitul Usturoiului. Băieții și fetele se adunau,  după lăsarea întunericului, la o bătrâna mai pricepută din  sat, care  știa  să le țină petrecerea. Fetele veneau cu  câte  trei căpățâni de usturoi, ungeau cu ele ușile și ferestrele, apoi le puneau laolaltă  în  covată, ca să fie păzite la lumina lumânării de bătrâna, iar ei porneau o petrecere de toată pomina. Toate acestea  în  vreme ce afără lumea era luată  în  stâpănire de duhurile rele. Dimineața, covata cu cu usturoiul trebuia jucată  în  mijlocul curtii de către flăcăi. (…)  în  noaptea de Santandrei, când duhurile joacă liber, viața  însăși trebuia protejată de urgiile de afără.”

Dar, “Fusese ultima sărbătoare lipsită de nenorocii. Rușii ocupaseră  întreaga țară imediat  după Santandrei, iar cele dezlănțuite  încredințară pe Ruxandra ca  în  noaptea aceea toată paza lor nu reușise să biruie, iar duhurile rele scăpaseră în  lume.” Foamete, jafuri, ticăloșii “Davai vsio

Pe de altă parte, romanul se  încadrează cu ușurință și  în  genul psihologic, pentru că trasează diferitele psihologii ale vremii, ale diferitelor personaje aparținnând claselor sociale, ocupațiilor și vâstelor specifice timpurilor disecate .

Manuc devenise cu vremea un observator  înțelept. Vedea,  înțelegea, și trăgea foloasele pentru cei ce-i erau dragi și tăcea peste restul. Uneori tăcerile îl făceau să se simtă vinovat. Alteori il făceau să se simtă puternic.”

   Vorbind despre natura psihologică a acestui roman, pot să spun că o emoție puternică am simtit citind paginile   în  care autoarea portretizează cu multă atenție și  gingășie personajele feminine din   Hanul lui Manuc. Tinere sau vârstnice,  îndrăgostite sau la apusul vieții, pe umerii lor stă toată greutatea vieții. Ruxandra este pilonul principal  al acestei  categorii,  însă cel mai emoționant portret este acela al tinerei Aisha, cadâna din  haremul sultanului Selim (născută Maria, pe țărmurile Geogiei). Aisha care visa iubire și ale cărei aripi de porumbiță albă cad stropite de sânge nevinovat. Un personaj născut parcă din  paginile  celor 1001 de nopti.

Și acum ajung la POLITICĂ, mereu politica :

Și nu  în  ultimul rând, mai pregnantă decat orice, este factura politică a timpurilor, jocurile politice europene și reflexia lor asupra teritoriilor românești, pe care autoarea le-a analizat minuțios și le-a prezentat viu, articulat și le-a simțit dureros de actuale și vremurilor pe care le trăim. Bineînțeles, la o altă scară a istoriei. Prin  urmare, cartea aceasta are și un roman politic.

De când își deschisese porțile,  în  primavară, Hanul lui Manuc devenise locul de  întâlnire al tuturor neamurilor lumii. Sub acoperișurile sale, ca  într-un turn al lui Babilon adus din  nou la viață, se auzeau toate limbile civilizate – cu glas tare,  în  sălile cele mari de masă – și cele ale Orientului – cu glas mai scăzut,  în  sălile cele mici de taină” Acest citat, ca și  întegul statut politic-strategic al Hanului, m-a dus cu gândul la statutul Hotelului Athenee Palace  în  timpul razboaielor secolului XX. Hotel despre care se spune că “parcă a fost construit pentru spionaj”.

O țară la  întersectie de drumuri, o țară bogată cu oameni gospodari și muncitori, o țară râvnită de trei mari puteri ale acelor timpuri, o țară râvnită și ciuntită, cu bucăți smulse din  trupul ei, de-a lungul istoriei.

Despre Oltenia, pe care rușii ar dori sa o dea Austriei,  în  schimbul Basarabiei.”

Împart Imperiul Otoman  între ei, pricepu Iancu Jianu. Iar pe noi, la mijloc, ne bat trei vânturi.”

Erau fapte care altădată l-ar fi umplut de mândrie pe Vlaicu. (…)  în  ultima vreme  în- să ele îl făcuseră să descopere o  întreaga lume ascunsă, ce părea că o stâpănește pe cealaltă, aflată la lumină și  înțelesese de curând că se afla  în  mijlocul unei furtuni cu atât mai perculoase, cu cât se consuma  în  umbră. Lumea se pregătea să se zguduie din  temelii, ca la facerea ei, când pământul a fost despârțit de ape, iar el se simțea ne însemnat  în  mijlocul tuturor acestor planuri.”

Se murea iute și din  nimic, ca domn fanariot al Principatelor Române.”

Un razboi dus, pe pământ românesc  însemna sfârșitul oricărui negoț aici, pentru Manuc.” “Unii venind de la răsărit, alții de la asfințit și ultimii de la miazăzi.”

Ravneau la teritoriile românesti deopotrivă Napoleaon, Rusia, Selim Sultanul.

Din   pricina că orașul avea o mulțime de ochi și mai cu seamă urechi, cele mai importante delegații de pace primite  în  Constantinopole erau găzduite adesea  în  vechea cetate a Galatei, dincolo de Cornul de Aur, departe de cuiburile de uneltitori   din  vecinătatea Palatului Topkapi și a Pieței Sultanahmet.”

Ce să fie, jupânița Ruxandra, alta decât cele ce se petrec deja, cu voia și sub ochii atâtor domni de acum, căci batem pragurile divanelor de judecată de ani buni. Au  în trat străini  între noi și ne-au luat ce este al nostru, ba  încă ne-au mai și  învrăjbit  între noi …

Boierii pământeni –  interesati de soarta țării, sunt prezentați  în  portrete minuțioase, acționând  în  timp și ținând legătura  între ei, prin metode abil elaborate. și probabil că  în  lipsa comunicațiilor moderne pe care le avem astăzi la  îndemână, gândirea lor diplomatică era mai profund analitică și mai atent elaborată și pusă  în  practică.

Citind romanul Simonei Antoenscu, am avut și revelatția faptului că această scriere se pretează la o transpunere cinematografică. și iată un fragment, pe care dac îl citiți cu ochii minții, veți avea senzatia că imaginile se derulează pe un ecran cinematografic:

Dinspre Bosfor își făcu apariția  în  golf nava amiral a flotei turce, cu toate pânzele  în  vânt, purtând la provă, sub bompres, un galion uriaș  în fățișându-l pe batal, calul arab al lui Suleiman Legiuitorul cel din  vechime, cu nările  în  vânt, aratându-și dinții prin  botul deschis. Corăbiile din golf îi deschiseră de  îndată calea, făcându-i loc chiar  în  mijlocul lor. Dinspre oraș se zăreau din când  în  când, printre clădirile sprijinite una de alta, mulțimile furioase pornite către Serai, iar  în  apele din  preajma digului pluteau bucăți de lemn arse, fumegând.”

și pentru că nimic nu este lăsat la voia  întâmplări  în  paginile cărții, autoarea cizelează nenumarate mici perle descriptive și pentru edificare, vă citez:

Conacul se oglindea  în  apă – două imagini  îngemanate, una privind către soare, cealaltă către adâncuri.”

Simona Antonescu are o simtire specială asupra timpurilor istoriei, o perspectivă pe care ne-o transmite prin   intermediul eroinei ei principale, Ruxandra Samarghiteanu, de pe moșia Mironești.

“Toate păreau vii  în  jurul ei, atunci când și le istorisea singură  în  gând. Atât de vii,  încât Ruxandra se  întreba dacă timpul de atunci chiar trecuse cu adevărat, ori numai se ridicase puțin  deasupra pământului și a oamenilor, rămănând suspendat la mica distanță deasupra crestetelor lor și continuându-și acolo curgerea,  într-un cerc repetat și din  care ea putea astăzi culege faptele lor de demult, numai ridicând mâna ca și cum ar culege un măr din  pom. Vremurile vechi nu se  în= departasera prea mult de ei. Numai ei nu se mai gândeau atât de des la ele,  întruchipand prin  aceasta o distanță care nu era reală și atunci, dacă vremurile vechi se află  încă aici, amestecate  cu ziua de astăzi,  înseamnă că și cele ce vor veni sunt tot aici?”

Și pentru că, totuși, eroul pricipal al acestui roman este Manuc, Manuc Bei, Emanuel Marzayan pe numele său real, iar personajul și parcursul său din  paginile cărții este bine documentat și romantic-misterios  întrupat de Simona Antonescu, citiți-i cu atenție cuvintele premonitorii: “Din  păcate , Vlaicule, nu se va isprăvi niciodată, îi raspunse Manuc, fără să-l priveasca”.  și nu uitati sa  întârziati cu privirea, mintea și sufletul  în  fața Hanului, atunci când vă aflați  în  centrul vechi al Bucureștiului.

 În   încheiere, trebuie să fac o remarcă  în  privința scriiturii Simonei Antonescu. Autoarea pune  în  aceste paginii, un limbaj bogat, curat, armonios și dulce, cu rotunjimi blânde uneori, cu verb precis și nervos alteori, împănat cu arhaismele timpului și tot cu ale timpului exprimări privind funcțiile, onorurile și gradele  în  ierarhii, ale personajelor. Ca orice persoană cât de cât  înstruită, trecută prin  școală serioasă și lecturi istorice la activ, nu am avut dificultăți de  înțelegere.  În  acest sens, consider că pentru generatiile tinere, contemporane, lectura Hanului lui Manuc poate fi o provocare, care merită a fi trecută cu success, rămânând  în  urma ei, un cumul de cultură. Vizitând de curand, cu un grup de tineri, Palatul Brancovenesc de la Potlogi, am observat la cei din  jur, greutăți  în   în- țelegerea și decodificarea acestor termeni specifici vremurilor istorice.

Hanul lui Manuc – Simona Antonescu, este o carte pe care o voi aseza pe raftul meu de suflet din  bibliotecă. și simt că reprezinta o fărâmă din  sufletul mare al autoarei. Pe care cu talent, cu trudă și cu dăruire, ni l-a oferit nouă, iubitorilor de carte bună.,,

În încheierea acestei prezentări ne întrebăm care sunt piedicile ce ne opresc să traducem aceste pagini  inspirate într-un produs cinematografic pl in  de savoare și parfum al epocilor care au făurit cu răbdare și speranță temeliile pe care ulterior s-a așezat țara.

ARPIAR.S.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *