Bedros Horasangian

RECENZIE / Povestirile lui William Saroyan

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

 

William Saroyan este /a fost/rămâne un scriitor american. Dincolo de ce a mai zis el, de ce pot să spună alții.Cu o expresie a lui Charles Aznavour, care mărturisea senin că el este 100 % francez și 100% armean, aș crede că formula aceasta nu prea matematică se potrivește și autorului nostru. William Saroyan.Un scriitor important? Da. Canonic? Nu prea. Cunoscut? Prețuit? Popular? Așa și așa.Dar cum?A fost și a rămas mereu de capul lui. În mod cert. A fost și a rămas el însuși o viață întreagă. Și ca om, și ca scriitor. Nu e puțin lucru, mai ales într-un secol în care s-au tot schimbat timpurile și mai ales oamenii. În bine, în rău, Dumnezeu mai știe în ce fel.Vorbe.S-a născut în 1908 la Fresno, California, USA într-o familie de armeni imigranți sărăntoci și prăpădiți, ajunși prin răsucirile vieții și dramele istoriei pe pământ american.Într-o vreme cînd America era visul salvării pentru milioane de prăpădiți ai lumii și nu era o atracție majoră pentru mințile luminate ale omenirii. Așa s-au construit uriașii zgîrie nori, așa s-au născut acele autostrăzi care au copleșit toată America.Cu multă sudoare și încrederea, visul american, că o să se trăiască mai bine. Unii au reușit, alții nu. In fine, despre America se poate vorbi mult și bine. Și de rău, of course. Micul William  Saroyan devenit un domn corpolent și ochi pătrunzători,dar și cu o și mai respectabilă mustață a murit, în 1981, tot la Fresno, în California lui mult iubită. Un scriitor cumva tipic pentru literatura americană, adică cu o biografie care nu urmează traseele cumva obișnuite ale unei cariere literare.O literatură care a asimilat toate felurile de biografii, nu doar absolvenți de filologie cu cariere didactice și literare mai mult sau mai puțin mediocre,dar care să asigure un minim de trai decent. Vorba vine, marea creație presupune multe sacrificii și suferințe, nu doar un trai decent. Marii artiști, literați ai lumii au fost în general niște damnați. Nu mai facem pomelnice de nume grele. Biografia lui Saroyan e plină de meandre, în care pînă la urmă iese invingător omul. Autorul și multiplele sale personaje. Chiar și înfrînți, nu ai cum sa nu fii de partea acestor ființe, mai mult loosers decît winners, contrar mentalității generale americane a poveștilor de succes. Nici pomeneală de așa ceva și în prozele din volumul “Tânărul neînfricat da la trapezeul zburător și alte pvestiri “ ( Editura Litera, 2017, traducerea din limba engleză de Gabriela Tănase) unde pur și  simplu se trăiește. Uneori alandala, alteori e rău de-abinelea, deseori e și copilăreală, viața de-a joaca, să nu pierdem optimismul orice ar fi.Un unchieș și nepotul lui se ambiționează să cultive rodii – ce mai e și asta, nimeni nu știe ce sunt, lumea nu le vrea etc? – într-un ținut arid din Nevada,  Livada de rodii,  proiect care evident este sortit eșecului. Memoria afectivă a unui desțărat este mai puternică decît orice fel de socoteală practică. Dar și așa, ca într-o întruchipare a unui Zorba Grecul încă nenăscut de Kazantzakis, unchiul Melik se încăpățînează să cultive șase sute optzeci de pogoane de pământ arid. De unde pînă unde să crească în Nevada aceste rodii, fruct cu mulți sîmburi și multă zeama acră – bunica mea Mariam, chiar și fără dinți, le aprecia precum acel unchi Melik mai mult pentru poezia și parfumul unei tinereți risipite într-o țară dispărută a copilăriei lor – cu totul necunoscut unor americani de extracție anglosaxonă care apreciau mai mult ceea ce se extrăgea din malț, decît sucul de rodii. Exemplară povestire, plină de poezia unui eșec și de încrederea că viața are nevoie și de puțină lipsă de logică și de poezia care ne încurcă alteori. Eroii povestirilor lui William Saroyan sunt îm marea lor majoritate fie copii, adolescenți, fie bătrâni. Se  ocupă cu de toate, chiar și  atunci cînd preocupările lor zilnice sunt nu bine definite. Avem și negustori de covoare,și agenți de asigurări, și frizeri care nu sunt frizeri, dar care vor să scape de gura nevestelor cicălitoare și mexicani și italieni, prezbiterieni, indieni Ojibway,și asirienii care seamănă cu armenii, scoțieni care și-au lăsat inima undeva departe – nostalgia e multietnică – e multă poezie, lirism disimulat deseori printre întîmplările vieții de zi cu zi.Visele ne poartă prin lume și zboară precum logodnicii lui Chagall peste un Vitebsk care este California lui Saroyan. Care la rîndul lui face parte dintr-un peisaj trăit cu intensitate.Saroyan este foarte tînăr cînd publică aceste povestiri (în 1935) ce vor atrage atenția atît a marelui public, cît și a criticii literare.Un autor prolific, care scrie despre el și lumea din jur așa cum o vede, simte și o percepe. Și va rămâne mereu tînăr și după ce va face 70 de ani, cînd nu știe cât va mai avea de trăit și duce dorul unei patrii mereu pierdute și redescoperite și nu aleargă sedus de onoruri și prețuirea de care se bucură. A fost și la București în două rînduri.Bucuria fiecărei zile care-i este dată de Cel de Sus se regăsește în tot ce a scris. Proză, teatru, publicistică.Poate sunt subiectiv în aceste aprecieri entuziaste, dar cînd privesc pe fereastă cum apare soarele peste cenușiul unui București dominat de agitație, nervi, nemulțumiri și bombăneli de tot felul aș vrea să lăsăm totul baltă – curățenie, cumpărături, pomana porcului etc. – și să ne ducem la Vara minunatului cal alb, unde doi băieței se plimbă cu un cal alb care nu e chiar al lor. Avem nevoie de aceste bucurii simple chiar dacă nu mai suntem copii și avem zilele numărate.

Crăciun Fericit, un An Nou 2018 bun și multe zile senine vă dorim. Mai ales cu povestirile lui William Saroyan în traista lui Moș Crăciun.

Bedros Horasangian

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *