Mihai Stepan Cazazian

RECENZIE / PARADOXUL  ARMENESC   culegere de texte realizată de Sergiu Selian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

                                                                                                           

 

                    

„La trecutul tău privesc mereu nedumerit,

La trecutul tău, și glorios, și  chinuit.”                                                                                                                                           

(Paruyr Sevak, Poporului meu)                                                                                                                              

 

            Există categorii a căror stringentă necesitate, recunoscută unanim, întârzie să apară și să se manifeste din varii motive, cel mai adesea, pentru că ar fi o întreprindere prea  laborioasă, dar și prea încărcată de responsabilități. Este și cazul cărții lui Sergiu SelianParadoxul armenesc, atât de trebuincioasă, dar atât de târziu venită, încât odată apărută, te întrebi unde a zăcut până acum, în ce univers virtual. Titlul este incitant: despre ce paradox o fi vorba? După primele pagini, te întrebi: „ a fi ori a nu fi un paradox?”, de vreme ce totul este explicabil; și, brusc, înțelegi că trebuie să parcurgi atent și integral toate cele 47 de texte ale celor 26 de autori, să te informezi, să reflectezi, să compari, să-ți reevaluezi opiniile – dacă le-ai avut! – cu privire la toate aspectele și domeniile de existență ale armenilor. Nu-i tocmai ușor; dar scriitorul a trudit mult pentru cititor: mai întâi, printr-o selecție riguroasă a autorilor celor mai cunoscuți și prestigioși, precum  și a textelor celor mai reprezentative din punct de vedere istoric și documentar ale acestora și, desigur, literar și filologic, adunându-le într-o crestomație ce n-ar trebui să lipsească din casa niciunui armean, dar și a niciunui om de cultură; mai mult, Sergiu Selian a prefațat cartea cu un studiu rezultat din analiza tuturor acestor texte, realizând o sinteză remarcabilă printr-o reprezentare de ansamblu a celor mai importante opinii – interesante, chiar inedite, similare ori contradictorii -, disociind esențialul de amănunt, printr-o excepțională capacitate de decantare și organizare, ca și printr-o îmbinare inteligentă, după criteriul juxtapunerii, al armoniei ori al antitezei.

            Sigur, aceste texte – specii scurte sau fragmente de opere – tratează aspecte diferite ale aceleiași problematici: destinul armenesc, căci există un destin și al colectivităților, al neamurilor, așa cum există un destin al individului; din toate aceste texte – dar absolut din toate – se insinuează timid, se strecoară discret ori răzbate tumultuos – când direct, când mai voalat, când mai dur, când mai subtil, aceeași întrebare: de ce? de ce acest popor atât de înzestrat cu multe calități, aflate nu numai la indivizi izolați, ci în masă, de ce a avut de-a lungul istoriei și continuă să aibă în mod nedrept și în prezent un destin atât de potrivnic, atât de zbuciumat și nemeritat de tragic?

            Astfel, în studiul introductiv care prefațează volumul, S.Selian concentrează concluziile care se desprind din textele care alcătuiesc ediția, surprinzând esența, prin conciziune și, îndeosebi, printr-o obiectivitate absolută în demersul de extragere, ierarhizare și realcătuire logică a celor mai importante idei referitoare la categorii pe care le distinge ca paradoxale, cum ar fi: istoria, geografia, diaspora, aspectele sociale, politice, culturale, religioase, chiar lingvistice sau legate de genocid și independență. 

            Este uimitor cum autorul, urmărind să nu influențeze prin propria subiectivitate, a reușit să nu intervină într-o temă  la care ar fi avut multe de spus; a reușit să se mențină neutru, obiectiv, ca o instanță „din afară”, deși prin apartenența la neamul armenesc căruia – se știe – i-a jertfit o carieră și s-a consacrat alteia tocmai spre a-l servi și  cu propria-i biografie, se află cu totul „înăuntru”.

            Armenia, cândva a IV-a mare putere a antichității, s-a divizat treptat și  și-a pierdut aproape tot teritoriul, ajungând astăzi la o mică parte din ceea ce fusese odinioară. Așa se și explică, parțial, de ce, în prezent,  țara este locuită de mai puțin dintr-o treime a armenilor existenți la ora actuală pe glob, cea mai mare parte a lor fiind răspândită în lumea largă. (cca. 3 milioane în Armenia, cca. 10 milioane în diaspora) Citind cartea lui Sergiu Selian, ai brusc revelația existenței unor cauze obiective, care au dus la această situație și încetezi să mai crezi că armenii au fost supuși ilogic și imprevizibil unui destin damnat. Cel puțin, nu în totalitate. Sigur că invaziile, masacrele, represaliile au constituit cauze reale ale micșorării suprafeței țării și restrângerii hotarelor acesteia, însă conflictele din interior și-au avut rolul lor, mult mai important decât s-ar crede ori ne-ar plăcea să recunoaștem. Ele au măcinat puterea statului, divizat în ținuturi administrative relativ indepedente, și au dus la disoluția autorității centrale, având ca rezultat distrugerea  unității, forței și capacităților de apărare ale acestuia.

            În mod paradoxal, aceste circumstanțe, desigur, nefavorabile, au avut și o consecință pozitivă: dezbinarea interioară și divizarea în regate și principate, au făcut ca pierderea independenței unora să nu afecteze supraviețuirea celorlalte și astfel a rămas întotdeauna o parte independentă și autonomă a Armeniei, din care ulterior s-a putut dezvolta și reface țara. Așa se și explică de ce și cum popoare contemporane cu armenii au pierit fără urmă, în timp ce aceștia au rămas, asigurând astfel continuitatea neamului, chiar și în condițiile dispariției statului, căci vreme de peste cinci secole, armenii au existat fără a avea un stat propriu, al lor.

            Armenia, o pasăre Pheonix mereu rănită și mereu renăscând din propria-i cenușă, nu o dată a revenit la viață prin forța, și dragostea, și credința fiilor săi. Mcrtici Khrimian (Hrimian Hayrig; 1820 – 1907), cleric, cărturar, activist social și politic, adresează în Întoarcerea în Armenia a armenilor emigrați, un patetic apel la revenirea în țară a armenilor răspândiți pe toate meridianele globului, întru reconstruirea și reînvierea patriei. Autentic poem în proză, scrierea este o amplă invocație, cu puternice accente lirice și elegiace pe alocuri, apelând la toate argumentele și mijloacele stilistice, spre a-i convinge pe armenii emigrați să revină în patrie. În cuvinte mișcătoare evocă figuri de mari patrioți, precum Vartan Mamigonian ori  Regele Hetum, care, „ . . . punându-se pe ei în primejdie și-au apărat patria, iar temelia Bisericii Armene s-a întărit cu sângele lor sfânt”(Op.cit.), a căror viață, dar și moarte, poate servi ca model tinerilor armeni, seduși de libertatea, bunăstarea și huzurul diasporei.” Autorul evocă personalități virtuoase pentru care dragostea de patrie însemna mult mai mult decât binele lor propriu, pentru care, în raport cu Patria, toate celelalte erau detalii nesemnificative; puteau și ei fugi din Armenia, dar n-au dezertat de la ceea ce considerau că este sfânta lor datorie.

            Tristețea autorului devine disperare când prevede cu durere sfârșitul neamului armenesc; și cu atât mai tragic va fi acest sfârșit, căci cauza cauzelor vor fi neînțelegerile dintre frați ori, cum le numește el, „șarpele veninos al dezbinării”. Deplânge soarta Armeniei, pradă și jertfă luptelor fratricide pentru putere. Exemplificarea prin cei doi regi Arșacizi armeni, Arșac și Khosrov, este impresionantă: „Dacă o împărăție este dezbinată împotriva ei însăși, împărăția aceea nu poate dăinui.” Sunt vorbele lui Hristos, nu ale unui om, dar vorba asta dreaptă, dumnezeiască, n-a ajuns la urechile a doi regi, adică Arșac și Khosrov. În loc să ciulească urechile lor surde la povața sfântă a Domnului, ei l-au ascultat pe șarpele dezbinării. Principi fără minte, cu sufletul înstrăinat, au apucat-o fiecare pe alt drum, neștiind că viitorul patriei era primejduit. Cei doi regi de același sânge au ridicat arma fiecare împotriva celuilalt și s-au bătut cu încrâncenare; armeanul a vărsat sânge de armean, dușmanii înverșunați, greci și perși, au bătut din palme, au chiuit de bucurie și au intrat țopăind în Armenia.” (Op. cit.)

            Raffi, scriitor clasic armean, pe numele lui real Hacob Melik Hacobian (1835 – 1888), abordează o atitudine critică dură față de „chestiunea armeană”, atitudine ce izvorăște din dragoste, nu din dispreț, din dezamăgirea că poporul armean se manifestă inert, inactiv și nu este răzbătător ca poporul evreu, stând și așteptând o minune care să-l repună în drepturi, să-l consoleze pentru pierderile suferite de-a lungul timpului și să-i recunoască meritele. (Ne păcălim cu speranțe deșarte). „Uimitor lucru e speranța!” se minunează autorul, dar precizează mai departe „Speranța e un abis în al cărei gol nesfârșit omul se consolează cu lucruri pe care, în realitate nu le posedă.” Într-adevăr, din ceea ce cunoaștem cu toții, noi ne adunăm la aniversări istorice, la comemorări, cinstim memoria eroilor căzuți pentru patrie, ne revoltăm împotriva vitregiilor istoriei, ne plângem morții și continuăm să sperăm, precum speră să câștige la loterie cel care nu joacă ori să fie premiat cel care n-a participat la concurs. E o speranță deșartă, fără nicio șansă, pentru că este lipsită de orice fundament real. Asta facem noi: ne-am învățat să ne consolăm cu lucruri mărunte: vorbim, scriem, plângem, ne indignăm, dar nu facem nimic notabil, folositor: „Ne consolăm că europeanul a găsit de cuviință să vorbească despre armeanul desconsiderat. Ne consolăm când în vreun oraș european se ridică problema armeană . Vedeți, se spune, își îndreaptă atenția asupra noastră, problema e rezolvată. . .” Raffi notează: „Săteanul zice: „Au semănat speranță și n-a crescut nimic în loc.”, și poate sugerează ceva când observă că „ei (armenii), dacă n-au ridicat sabia, să ridice barem vocea” Din păcate, după  „o istorie de 850 de ani de cum s-a purtat turcul cu noi”, mai continuăm să sperăm că lucrurile se vor îndrepta.”Poate oare fiara de ieri să devină azi un înger? Până să devină înger, în Turcia va fi rămas doar numele de armean. Firavele proteste armenești, Raffi le compară cu un „bâzâit de muște”, „ care nu poate să stârnească decât râsul, nu compasiunea. Și ce însemnătate poate avea bâzâitul nostru în fața politicii europene egoiste, lipsite de umanism ? . . .” De aceea „trebuie să depunem toate eforturile pentru a profita de circumstanțele actuale (1878), iar dacă nu vom izbuti, cel puțin fiii noștri vor spune – părinții noștri s-au străduit . . . ”

            Desigur, dacă armenii noștri ar fi abordat problema independenței și a păstrării hotarelor în limitele lor inițiale cu mai multă duritate, adică dacă ar fi vorbit pe limba invadatorilor, în loc să se poarte „cu duhul blândeții”, situația țării și poporului armean ar fi fost cu totul alta: „O, părinți! o, străbuni! – Se adresează el retoric înaintașilor – Beau acest pahar, dar nu ca pe un toast închinat vouă. Dacă ați fi clădit fortărețe în loc de mănăstiri de care e plină țara noastră, dacă ați fi cumpărat arme și muniții în loc să fi umplut cu averile voastre urnele sfinte, dacă ați fi aprins praful de pușcă în locul tămâii pe altarele sfinte, atunci țara noastră ar fi fost mai norocoasă decât este astăzi . . .” Și asta o spunea pe la 1870 (?)

            Într-o scrisoare adresată de  Stepanos Șahumian (1702 – 1782) –  militant pentru eliberarea națională a armenilor – lui Davit Bec – conducător al mișcării de eliberare a populației din provincia Syunik împotriva invadatorilor otomani și hanilor perși – adresantul remarcă un paradox interesant, dar și dureros, fără a-l numi, însă astfel, și anume că „Parcă apasă un blestem pe soarta acestui popor. Un popor care dă naștere unor oameni mari, unor talente deosebite, dar numai în scopul de a-i sluji pe străini. Încă din străfundurle istoriei tuturor neamurilor, Armenia a oferit mereu, atât vecinilor ei, cât și unor țări mai depărtate, pe cei mai aleși dintre fiii săi.” Exact în aceasta identifică autorul cel puțin una din cauzele decăderii Armeniei: „Iată, în asta stă cea mai  mare slăbiciune a noastră: nu știm să ne slujim pe noi înșine.”

             Dacă ar fi să comentăm această afirmație  – căreia îi putem da, din păcate, valoare de aserțiune -, constatăm că este într-adevăr așa. Oameni de valoare nu sunt apreciați ca atare în țara lor, în Armenia, sau în colectivitatea unde trăiesc, și atunci aceștia găsesc o cale de afirmare și recunoaștere la străini. Ce altceva ar putea să facă? Este asta încă una din tristele asemănări între români și armeni: oameni plini de calități și care ar putea să facă ceva pentru țara lor – cu vorba, cu fapta, cu propria valoare profesională, etc. – sunt respinși de invidia, egoismul, ura, trădarea conaționalilor lor și își găsesc refugiu la străini. Abia după ce își afirmă valoarea dincolo de hotarele patriei ori în afara colectivității proprii, armenii (și românii!) catadicsesc să-i recunoască și să se laude cu ei. Primul în istorie care a înțeles această stare de fapt a fost Iisus. „Nimeni nu e profet în țara lui.” a spus El.

Hovannes Tumanian

            Același lucru îl recunoaște Hovannes Tumanian (1869 -1923), poet și scritor clasic armean. În articolul Popor amărât, el observă că „Cei care s-au ocupat îndelung și cu seriozitate de poporul nostru, de oamenii noștri, au ajuns mereu la concluzia tristă că în sufletul noastru există multă răutate. Așa spun ei și o spun cu adâncă durere cu care aș spune că în pieptul meu există bacili de tuberculoză.” Țărani, negustori, clerici, intelectuali, toți au mereu o dispută între ei, dispută care se încheie cu distrugerea unuia, dar cel mai adesea, a amândurora. Chiar și dascălii – învățători, profesori – care, cel puțin, teoretic sunt destinați prin natura profesiei,  să-i pregătească pe învățăcei în direcția binelui, adevărului, frumosului, cinstei și principialității, mai mult decât de lecții sunt interesați să se sape între ei. Vorba românească „Să moară și capra  vecinului” ilustrează perfect aceasta. Scriitorul conchide că „. . . sinele nostru este deteriorat ( . . . ), sufletul nostru e plin e amăreală” și că „Nu există altă cale: mântuirea sigură trebuie să vină dinăuntru, pentru că pe dinăuntru suntem vătămați.”  (dar cum să fii altfel, când tot neamul tău a trecut prin atâtea suferințe? Trebuie să conștientizezi – câți pot? că trebuie să te scuturi de ură, de furie și să o iei de la început (?!)

            Un portret complex și complet, contradictoriu, dar obiectiv,  creionează Derenic Demircian (prozator, eseist și publicist) armeanului tipic, reprezentativ pentru întregul său neam: „smerit, ca Sasunți David (?) , se ridică eroic și se zburlește ca un balaur(armeanul n.n.) (…); are talentul să provoace dușmănie față de el(…); e invidios pe succesul altuia; e răzbunător ca o cămilă (…). Este confuz și anarhic. Fiecare armean are un alt armean cu care se dușmănește până la moarte. Ăsta e imperativul lui”. Dar armeanul spune totodată: „Dacă voi iubiți viața, eu iubesc ceva mult mai prețios decât viața – LIBERTATEA. . . ” 

            Și, în aceste condiții se pune întrebarea: de ce mai existăm? Cum de am dăinuit? La această întrebare, răspunsul este: prin spirit. Neamul armenesc nu și-a pierdut niciodată individualitatea etnică, fiindcă – și am mai spus-o la început – neamurile se pot compara cu individualitățile; colectivitățile au nu doar un destin comun, ci și trăsături ale personalității comune; aceste trăsături sunt suma caracteristicilor individuale ale componenților acelei colectivități și trebuie să recunoaștem, poate, că invidia ura, disprețul față de categoriile sociale inferioare, veleitățile de orice fel, nerecunoașterea valorii  – la altul – și dorința de afirmare cu orice preț – la sine – sunt însușiri de care nu suntem mândri, dar ele n-au dispărut de-a lungul veacurilor; ele încă există. Și, în ciuda acestui fapt și împotriva lui, nefericitul nostru neam armean nu și-a pierdut personalitatea etnică, bună sau rea, așa cum este, profilul distinct și specific, adică spiritual, ori , mai pe înțeles, valoarea proprie, intrinsecă. (la fel cum se întâmplă cu indivizii), căci ce înseamnă A fi ?  există oameni care sunt ceea ce sunt prin avere, funcție, rang și sunt oameni care sunt ceea ce sunt prin propria lor valoare! Ia-le celor din prima categorie averea, funcția, rangul și nu le va rămâne nimic, vor fi nimeni sau zero, în timp ce ceilalți vor rămâne egali cu ei înșiși, aceiași. Așa și armenii: au pierdut de-a lungul istoriei multe – teritorii, elemente de civilizație, de cultură, dar în ciuda acestor nenorociri, au dăinuit, pentru că ei își au valoarea în interior, prin ei înșiși, nedependentă și nesubordonată unor criterii exterioare. Poate că această situație dilematică – măcar,  aparent – dintotdeauna a Armeniei explică și titlul cărții, iar paradoxul general devine marca de excepție a întregii nații.

            Privind în urmă în adâncul istoriei, se poate constata că toate marile imperii, care au dominat cândva o parte remarcabilă din lume, s-au dezvoltat, au atins apogeul, după care au intrat în declin și au sfârșit prăbușindu-se în ruină. Unde sunt azi: Imperiul Roman, Imperiul Otoman, Bizanțul, etc? Unde mai este gloria și măreția lor? Au pierit ca și când n-ar fi fost. Este povestea dăltuită simbolic în piatră și exprimată laconic de Constantin Brâncuș prin Coloana Infinitului. Mă întreb: oare ne paște și pe noi degenerescența? Să fie aceasta boala colectivităților care au atins apogeul? Ruben Sevac (Ruben Cilinghirian, scriitor și medic armean, victimă a genocidului din 1915) ne avertizează: „Vă spun cu certitudine: primejdia e mare, foarte mare, mai mare decât putem presupune. Este timpul să reacționăm, așadar să reacționăm! (La momentul acestor cuvinte rostite la Lausanne, era anul 1911! . . .) Avem nevoie de o nouă Epocă de aur, de o nouă Epocă de aur. Degenerescență? Nu. Renaștere . . . ”

            Ne întrebăm, însă: cum vom face aceasta?, „ în ce chip vom putea împlini destinul nostru istoric?” (Costan  Zarian – 1885 – 1969; scriitor armean, emigrat în străinătate și revenit în patrie). „Țara armenilor, acea țară tragică a sângelui și a morții, este de-acum plină de posibilități. (…) și se apropie clipa în care poporul armean se va regăsi în sfârșit pe sine.” Scriitorul crede  că, mai ales cultura este calea, pe care o și definește ca pe „o aventură spirituală: o nebunie măreață, prin care universul își găsește sensul. Cultura pretinde un mare efort, credință și sacrificiu, virtuți cu care poporul armean este pe deplin înzestrat.” Autorul reflectează: „Ce geniu liniștit e poporul armean! Echilibrat, luminos, simplu, sobru.”

            Ce înfloritoare ar fi putut fi țara noastră, situată la confluența a două mari lumi: Orientul cultural și Occidentul civilizat! dar au existat prea multe condiții neprielnice (Coincidențe? Cine mai crede astăzi în coincidențe?) a căror concurență a dus la situația dramatică de azi. Care vor fi fost acestea? „Cronicile răspund – notează scriitorul și ziaristul Șahan Natali (1884 – 1983) – activist revoluționar – . Au fost prea multe „cauze externe care au jucat un mare rol în istoria noastră. Rusul ne-a trădat. – A vrut să aibă acces la Marea Mediterană fără prezența armenilor și și-a urmărit planul pe de o parte încurajându-ne, pe de alta , – punându-l pe turc să ne nimicească. Englezul ne-a vândut în folosul politicii sale orientale și al intereselor sale economice. Francezul, după ce a ocupat Cilicia cu sângele nostru și cu armele noastre, ca să câștige amiciția turcului, ne-a lăsat dezarmați în fața iataganului turcesc. Italianul, socotind că Izmirul îi aparținea, i-a dat arme turcului ca să-i alunge pe greci și, în cursul incendiului, ne-a ars și pe noi. Americanul ne-a legănat cu discursuri frumoase și a incendiat cauza noastră pe rugul câtorva puțuri de petrol.” Neamțul, mai vechi aliat cu turcul, i-a cântat în strună acestuia, bucurându-se sadic, atunci când Talaat, imediat după genocid, a spus cu satisfacție: „Chestiunea armeană nu mai există!” (Să fie acesta paradoxul geografic?) Însă prima și fatala cauză se află în noi.” Pentru că, „din prima zi a luptei, noi, armenii nu am făcut decât să copiem ceea ce făptuiseră popoarele din Balcani (greci, sârbi, bulgari, români)” Pe scurt, autorul, în  articolul Turcii și noi, distinge doi factori specifici care diferențiau lupta noastră de a celorlalți: armenitatea, adică totalitatea trăsăturilor caracteristice deosebite ale noastre de ale celorlalți combatanți pt. eliberare, precum și faptul că ei se aflau în Europa, iar noi ne aflam în Asia (alt front, altă strategie!). „Aceste două diferențe esențiale, împreună cu subdiviziunile lor au fost ignorate.”(art. cit.) În plus, pe când turcul nimicea fără discriminae pe armeni (chiar și pruncul din leagăn), noi ne-am găsit să fim umani! Politica lui Hamid era nu să-i pedepsească pe rebelii armeni (cum s-a declarat), ci să extermine neamul armenesc; și, în aceste condiții, „am fost înfrânți, pentru că trebuia să fim înfrânți” (Op.cit.)

            „Evenimentele care au avut loc în Rusia și Turcia și care în curînd aveau să fie validate prin noi dezastre s-au dovedit fatale pentru poporul armean” notează Winston Churchill, prim ministru al Marii Britanii, care sintetizează într-o formă explicită și concisă dramaticele lor consecințe pentru Armenia. Pe scurt, prin Tratatul de la Sevre, Turcia a fost constrânsă să înapoieze Armeniei vilayetele Erzurum, Trapezunt, Van și Bitlis. Turcia a acceptat Tratatul, dar nu l-a respectat. Monumentele de la Sardarabad(clopotele care,acționate electronic, cântă ritmic un marș, Zeytunțineru yerk și păsările cu trup de leu, care simbolizează vilayetele furate – de fapt, erau cinci! – amintesc de încleștarea de la Sardarabad, unde armenii au dobândit un triumf aproape miraculos, precum  și de obligația turcilor de  a le înapoia vilayetele respective.

            Uimitor ,câtă asemănare este între destinul poporului armean și al celui român, dar nu numai. Primul care a observat aceste asemănări a fost savantul Nicolae Iorga, figură enciclopedică și mare prieten al armenilor. A ajuns la concluzia că armenii și românii sunt rude din punct de vedere etnic, ambele neamuri având la origine și o ramură comună, tracă. Limbile, deși foarte diferite, cel puțin aparent, își au izvorul în aceeași limbă veche, ancestrală, numită convențional limba indo-europeană. Credința religioasă este aceeași: creștin ortodoxă; ca să nu mai pomenim de dușmanul istoric comun. Iorga este un admirator fervent al armenilor, pentru calitățile lor înnăscute și plin de compasiune față de soarta lor tragică nemeritată. El este de părere că „Față de Armenia, împărțită în bucăți, cum am fost și noi atâta vreme, și cu perspectivele de viitor pentru mult timp închise, omenirea întreagă are o datorie de plătit. Întâi pentru lunga suferință a unui popor martir.”(…)și, mai departe, vorbește despre arta arhitecturală, despre stereotomia, picturile și frescele vechilor lăcașuri armenești de cult, vinignetele colorate de pe marginea manuscriselor, cântecele de luptă, glorificând eroii legendari; pentru că  multe, foarte multe din acestea au fost distruse și au pierit sub copitele cailor și ascuțișul sabiei barabarilor, năvăliți din Răsărit în căutarea prăzii și jertfei. (Extras din textul unei conferințe ținute cu prilejul concertului dat de corul catedralei armeneși din Gherla, în sala Ateneului Român, la 4 iunie 1928)

            La acestea se pot adăuga și trăsături de psihologie socială, comune, căci cu adevărat, parafrazând o mai veche aserțiune referitor la victorii, nu neapărat în războaie, nu neapărat doar atunci, se poate spune că acestea sunt în strânsă legătură cu cinstea, corectitudinea, principialitatea, umanismul, în genere; dacă nu ai aceste calități, succesul îți este asigurat. . .

            Cu privire la existența diasporei armene (în prezent fiind de peste trei ori mai numeroasă decât populația Armeniei) Nicolae Iorga  observă, încă din vremea lui,  un lucru care părea paradoxal: el consideră că „este bine că există  această „diasporă”, aceste elemente risipite dintr-un popor inteligent, muncitor și care își sprijină viața pe o moralitate tradițională, care e, desigur,  una din marile puteri ale poporului armenesc.” E bine, evident, pentru că armenii din străinătate, unii foarte bogați, pot fi de ajutor patriei lor, ceea ce și fac, prin donații, în scopul reconstrucției țării, iar acum  – de când Arțakhul (Nagorno Kharabagh) și-a căpătat autonomia – pentru restaurarea acelor obiective civile distruse în timpul războiului recent și, în genere, pentru ameliorarea vieții armenilor trăitori atât în Armenia, cât și în această zonă; cu atât mai mult în prezent, când lucrurile sunt mai clare, este imperios necesar să ajutăm și noi, după puteri, căci aceia duc greul, ei ne țin țara, câtă a mai rămas, „pe hartă, abia cât o picătură de lacrimă”,

(Hovannes Krikorian, Armenia  –  Hayasdan -)

            Dintre scriitorii contemporani români, Gabriel Liiceanu se ocupă cu toată deferența, chiar dacă fără deosebită profunzime, de limba și cultura ameană. Întrebându-se sincer interesat „ce face un popor din  darul natural al unei limbi?”, limba sa, scriitorul remarcă vechimea respectabilă a alfabetului armean, invenția și tortura gingașă a învățatului Mesrob Maștoț, căruia i-a revenit sarcina de a crea  sistemul grafic al limbii armene. Se întâmpla aceasta în anul lui Cristos 406, pe timpul regelui Vramșabuh și la îndemnul catolicosului Sahak,în vreme ce alte popoare nici nu se gândeau să-și constriască o scriere proprie, decât după vreo mie de ani. „Odată isprava alfabetului încheiată ne informează Gabriel Liiceanu, Mesrop a adunat în preajma sa cam la o sută de discipoli și, dintre ei, a ales pe cei care mai târziu au fost numiți „marii traducători”. Trimiși la studii (atenție: în  anul 4oo și ceva la Edessa, Atena, Alexandria, Constantinopol, acești tineri s-au întors în țară creând cu vremea, faimoasa „școală armeană de interpreți și traducători”, care, în mai puțin de un secol, a tradus tot ce era mai de seamă din cultura clasică greacă.” Ce performanță uimitoare! Deci cultura scrisului și a creației literare este foarte veche la noi și astfel se explică existența unei literaturi populare, și, evident, culte, de mare forță și calitate.

            Interesul pentru consemnarea faptelor de istorie, de credință, iar mai târziu, de beletristică, n-a scăzut în timp, ci dimpotrivă, s-a amplificat, căci armeanul, oriunde s-ar afla simte nevoia imperioasă de a înregistra realitatea, spre cunoașterea urmașilor săi, dar și spre nemurirea sa.  În aceeași ordine de idei, constatăm că William Saroyan, scriitor american de origine armeană este prezent în această Culegere cu trei texte: Antranik al Armeniei, Armeanul și armeanul și Șoarecele armean. Primul text cuprinde povestea generalului erou Antranik, a cărui venire în California a lăsat o puternică impresie asupra scriitorului copil. Expresia chipului acestuia,în același timp feroce și blândă, îl contrariază. Este momentul când Will rămâne pe gânduri și, probabil,  declicul care-l va face scriitor acum se produce.Întrebarea „de partea cui este dreptatea?” îl frământă permanent. În Armeanul și armeanul, Saroyan ajunge la concluzia că limba maternă este mai importantă, decât teritoriul, care, pierdut, poate fi recuperat, dar limba, odată pierdută, ar atrage dispariția neamului: Mergând spre patria din suflet, pe care n-o  văzuse încă, el fiind născut în America din părinți emigrați din Bitlis, Saroyan gândește: „Neamul nostru e un neam uimitor, iar eu mă aflam în drum spre Armenia. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar de fapt Armenia nu există nicăieri; există numai armeni. Mă întristează că Armenia nu există.” (New York, august 1935). Armenia a reînviat, și-a dobândit și independența, dar aceasta este numai o parte din Armenia istorică și cine știe ce avataruri o mai așteaptă în viitor.

            Poetul și eseistul Paruyr Sevac este și el unul dintre cei nedumeriți și confuzi („La trecutul tău privesc mereu nedumerit,/ La trecutul tău, și glorios, și chinuit.”- Poporului meu) când se gândește la soarta Armeniei, de-a lungul istoriei: cum este posibil ca o țară, un imperiu care a condus odinioară o bună parte din lume, să decadă într-atât, încât nici măcar istoria antică n-o pomenește. Chiar că este inexplicabil, paradoxal; pare un complot fără sens, fără noimă, ilogic, împotriva Armeniei. De ce? De ce? De ce? Explicațile subiective, încâlcite, rău intenționate nu ne interesează. Nu ne putem consola cu ele. Nu ne resemnăm.Același Sevak în Suntem puțini, dar suntem armeni  (Menk kichi enk, sagayn menk hay enk – Suntem puțini, dar suntem armeniînalță un autentic elogiu acestui neam atât de dăruit de Dumnezeu cu haruri, dar atât de urgisit. Este fără doar și poate un paradox aici și încă sub multiple aspecte. Poetul enumeră calitățile armenilor și care nu apar ici, colo, doar în mod excepțional, ci constituie fenomen de masă. „Armenii sunt toți intelecuali – notează Franz Werfel în Patruzeci de zile și nopți pe Musa Dag -, nu atât prin diplome și profesii, ci prin preocupări și nivel de gândire.” Poetul se simte obligat să recunoască cu toată modestia, că deși „Noi nu ne socotim superiori nimănui,/ Pur și simplu trebuie să acceptăm  și noi/ Că noi, numai noi avem un Ararat/ Și că aici, în Sevanul aflat la înălțime,/ Cerul își scoate copia identică,/ Pur și simplu aici a luptat David,/ Pur și simplu aici a fost scris Narecul./ Pur și simplu știm să făurim o mănăstire din stâncă, / să făurim un pește din piatră,/ Un om din lut,/ Ca să învățăm ucenicind/ La cel frumos,/ La cel bun,/ La cel nobil,/ La cel cumsecade . . .” Din odă, poezia alunecă în altă specie: devine o cronică lirică , simplă și concisă a veacurilor de istorie când „…am vărsat mult sânge; (…) Când am fost mulți și am fost neclintiți,/Tot n-am oprimat vreun alt neam.” „Dacă am înrobit,/ doar cu ochii noștri; / Dacă am stăpânit, /Doar cu cărțile noastre;/ Dacă am dominat,/ doar cu harurile noastre;/ Iar dacă am apăsat,/ doar cu rănile noastre… Autorul descifrează, măcar parțial, secretul dăinuirii neamului armenesc: „Am lăsat pretutindeni urme de neșters,/ am trudit întotdeauna pentru toți. . .  / Am clădit poduri,/ am înălțat bolți,/ Am arat peste tot,/ am cules recolte,/ Am dat tuturor/ Înțelepciune,/Zicale,/ Cântece,/I-am apărat de gerul sufletesc.” Concluzia este că, în ciuda tuturor vicisitidinilor, stând drepți în fața istoriei, depășind vâltorile conflictelor, „Noi nu ne socotom superiori nimănui,/ Dar ne știm și pe noi;/  Ni se spune armeni./  Și de ce nu ne-am mândri? . . . / Suntem./ Vom fi. / Și încă vom spori.”

            Selecția pe care am efectuat-o în această recenzie nu poate fi – inevitabil – decât parțială și incompletă, și desigur subiectvă, Strădania de a extrage esențialul și semnificatvul e posibil să fi eșuat uneori. Deci contactul direct cu textul este imperios necesar, căci – așa cum afirmam la început – , această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui armean. Este o carte fascinantă. Este provocatoare. Nu poți să rămâi pasiv față de conținutul ei, nu poți să nu iei atitudine, să fii sau nu de acord cu fiecare din cei douăzeci și șase de autori. Ea stimulează atenția postvoluntară, adică transformă concentrarea inițială din act de voință în act de  interes involuntar; lectura studiu devine lectură de agrement. De aceea parcurgerea celor 360 de pagini ale cărții este seducătoare. Lectura informează, te absoarbe și un vag sentiment de jenă se insinuează ( cum de n-ai știut toate acestea până acum?), dar și aviditatea de a recupeera cât nu e prea târziu propriul certificat de naștere și  neam.

Arșaluis GURĂU

  • 13
  •  

One Response to RECENZIE / PARADOXUL  ARMENESC   culegere de texte realizată de Sergiu Selian