Mihai Stepan Cazazian

RECENZIE / COPIII RĂZBOIULUI de VARUJAN VOSGANIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

                                                                                                 

 

            Un război nu se încheie niciodată prin încetarea ostilităților dintre părțile beligerante; el continuă într-o formă sau alta prin consecințe și repecusiuni. Nici învingătorii nu se bucură de un triumf absolut, căci și-au avut și ei pierderile lor, prețul înverșunării de a câștiga, după cum spune poetul: „Victoria-i totuși tristă, deși e câștigată” (Arghezi, 1907 – Peizaje).

            Războiul, din această cea mai recentă apariție editorială a scriitorului Varujan Vosganian, nu s-a terminat nici el o dată cu ultimul glonț; a continuat mult după aceea, căci acțiunea romanului se întâmplă – în timp real –  după șase- șapte decenii, dar – prin amintirile – prilejuite de fluxul liber al memoriei ori prin asociația de idei ale protagonistului – chiar în anii 40 – 45 ai celei de-a doua conflagrații mondiale.

            Memoria neintenționată este cea care-l poartă pe eroul central prin infernul războiului, a cărui terifiantă amintire nu poate fi uitată. Autorul alternează , ca în Război și Pace de Lev Tolstoi, scene de pe front (mai rare) cu cele din spatele frontului. Astfel, i se reactivează în conștiință momente esențiale, semnificative, pe care le reevaluează și le restaurează ca pe canavaua unei vechi tapiserii. Fluxul memoriei este din când în când întrerupt de scrisorile pe care le adresează tatălui său tată pe care nu-l cunoaște, nici nu-l recunoaște, ca unui interlocutor imaginar, scrisori pe care nicicând nu le va expedia, iar adresantul, desigur, niciodată nu le va citi.

            Totuși cronologia evenimentelor  e lesne de urmărit, deoarece conține o logică interioară  a sucesiunii întâmplărilor, care se cheamă firesc una pe alta ori rezultă natural una din cealaltă.

            Conținutul material al romanului este de o mare densitate atât din punct de vedere faptic, cât și simbolic–sugestiv, având o remarcabilă forță de generalizare, prin declanșarea unei explozii de reflecții, meditații, întrebări îndeosebi, unele cu răspunsul implicat, altele rămase deschise, precum – citând din însuși autorul – cele despre „uitare, răzbunare, iertare – „opțiuni fundamentale ale condiției umane”- (din interviul de la Timișoara)

            Având o structură compozițională unitară, cartea permite totuși ochiului atent al criticului să identifice o seamă de nuclee epice, interconectate, alcătuind împreună       o frescă a societății românești în timpul – evocat – al războiului, cât, mai ales, după câteva decenii, surprinsă prin imaginea unui grup social reprezentativ (pt. acele vremuri): brigada antifraudă a miliției, condusă de Matei Visarion, acum general în retragere.

            Acțiunea începe abrupt, printr-un moment semnificativ din desfășurare și care devine motivul literar fundamental , relativ, frecvent în literatura universală: cel al găsirii unei scrisori, motiv ce -devenind însăși intriga – declanșează acțiunea.

            Raportul dintre elementele imaginar și real este în favoarea celui din urmă. Textul este beletristic fără doar și poate, însă documentarul se poate ușor desprinde și izola pentru cel interesat. Chiar și pasajele exclusiv ficționale autorul știe să le facă verosimile, astfel încât țesătura textului este caracterizată prin unitate și coeziune.

            Personajul principal, Matei Visarion, este fiul unui ofițer al armatei germane de ocupație și al unei tinere localnice. Despre Margareta, fata din Craiova în casa căreia fusese cantonat până la ofensiva „victorioasă” spre Uniunea Sovietică, autorul, alias Matei, nu ne comunică decât ceea ce trebuie să cunoaștem: are o relație cu acest ofițer fără chip și nume, pentru a-i procura fratelui ei, tuberculos, antibioticul necesar – penicilina. Ea este una din zecile sau sutele de mii de astfel de victime ale războiului din toată Europa, după cum fiul ei este unul din sutele de mii de copii bastarzi ai războiului. „Noi suntem fiii mamelor noastre – va afirma mai târziu, prea târziu găsitul  frate, Eugen –  noi suntem fiii mamelor noastre; tatăl nostru este Războiul.”

            Autorul speculează, oarecum derutant pentru cititorul neavizat, novice al lecturii,prilejul de a strecura, prin impresia  particulară a unui individ, percepții și reflecții generale despre război. Face asta, aplelând la metonime și sinecdocă, mai exact, la singularul în care se include pluralul, adică toată categoria acelui singular. Aici, prin „soldatul” se subînțelege „armata”, „toți soldații”. Procedeul este însă mai sugestiv, fiind semnificativ tocmai prin simplificare,căci apropie mai mult (de cititor) un singur ins, cu o biografie, cu o viață personală și un destin, decât o armată din componenți anonimi. Este uimitor cum autorul s-a gândit(?), a intuit (?)să însuflețească monumentul Soldatului Necunoscut, pe care-l omagiem în fiecare an la 9 Mai (?) cu coroane de flori și discursuri (cred, sincere!) prin acest procedeu. Chiar este impresionant! Treptat, însă, acestui soldat, înaintând încrezător spre inima Rusiei „elanul de început lasă loc unui sentiment de zădărnicie”. Automatismul mișcărilor repetate la nesfârșit devine alienant: „ În fiecare dimineață . . ” (pag. 21). Sentimentul inutilității acestui război, al oricărui război, este intensificat  de senzația – vagă, la început, tot mai acută treptat – că nu mai sunt învingătorii care stârneau panică pe oriunde treceau, mărșăluind trufași și importanți prin orașe. „Aici – remarcă autorul – în stepa rusească nu există învinși care să-i ajute să se simtă învingători. (. . . ) Pășeau pe un tărâm al nimănui, prea mare ca să poată fi ocupat, prea nefolositor ca să merite să fie cucerit.” Înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, o întindere imensă cât vezi cu ochii,  până la orizont și, bineînțeles, dincolo de el. Asta amintește de secvența din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul lui Camil Petrescu, unde, ca și aici, soldații – români de data aceasta – aflându-se pe un teren neted, ca-n palmă, nu găsesc nimic, nicio ridicătură, nicio gropiță, niciun fir de iarbă la adăpostul căruia să se poată ascunde. Inamicul  îi ia liniștit la ochi, ca și când s-ar afla la exerciții de tragere la țintă.

            Soldatul – soldatul universal, ori soldatul necunoscut – anonimul care va rosti „Glorios am știut să murim, apărându-ne țara”, are capul gol de idei, din cauza mecanicii nesfârșite ale acelorași gesturi, al vederii aceluiași peisaj, de parcă nu s-ar mișca din loc. Doar succesiunea anotimpurilor îl mai înviorează, îi mai nutrește speranța. Și ar fi comic dacă n-ar fi tragic că soldatul, permanent nemulțumit de anotimpul prezent, așteaptă venirea următorului. De fiecare dată este dezamăgit cumplit, căci ceea ce urmează este mult mai rău decât ceea ce este: i se pare neverosimil că primăvara putea  fi atât de lungă, așteaptă nerăbdător vara, dar praful înecăcios al acesteia cu toatele efectele ei, îl determină să se roage să vină toamna; acum însă, noroiul clisos – capcană pentru picioare – l-ar da pe iarnă. Iarna însă îi dă lovitura de grație. Celelalte l-au sleit, l-au învins; iarna îl ucide. Vântul tăios îi sfredelește trupul oricâte zdrențe ar pune pe el. Gerul îi mușcă din carne,  E sfârșitul. (pag .26 . . .) Nu poți să nu te gândești la campania lui Napoleon în Rusia, unde nu armata, ci iarna rusească i-a răpus pe soldați. Se repetă istoria? Poate . . . Dacă nu învățăm nimic din ce-am trăit, o să se tot repete. . . . Și e valabil nu doar în cazul războaielor. Nu știu de ce, am sentimentul că, fără a o spune, scriitorul ne trimite cu gândul și la un alt eveniment istoric.

            Brusc, autorul, de fapt, personajul a cărui identitate o împrumută, întrerupe șirul narațiunii, ca în stilul indirect liber, angajându-se într-un dialog cu ipostaza lui de copil și astfel este reluată regresia în trecut.

            Personajele sunt viabile, autentice, trăiesc și se mișcă dezinvolt, ca-n viața reală, astfel încât cititorului, obișnuindu-se cu ele, i se pare la un moment dat că-i sunt cunoștințe vechi. Mai mult, fiecare se poate regăsi și recunoaște printre acestea, dacă nu chiar identificându-se cu unul, măcar admițând că, parțial, se aseamănă.

            Personajul central, Matei, general în retragere, poate fi considerat tip reprezentativ dintr-o galerie tipologică consistentă –( există sute de mii în

Europa, care au avut de suferit de pe urma războiului )- ale cărui sentimente de ură și dorințe de răzbunare timpul nu le-a putut reprima, nici diminua. Poreclit „nemțălăul”, fiindcă „purta pe chip (. . . )sfidător, stigmatul obraznic al unei nașteri nelegiuite”, batjocorit și umilit de colegii de școală, el găsește refugiu într-o profesiune, prin excelență, represivă, cum ar fi instituția miliției. Se iluzionează cu ideea că uniforma îl va impune și-l va scăpa de stigmatul originii sale; că se va folosi de puterea ce i-o dă aceasta. Cum viața, în general, se amuză întinzându-ne tot felul de  capcane, se trezește aservit puterii: crezând că este stăpânul acesteia, ajunge, în realitate, sclavul ei; dar are nevoie de o viață ca să priceapă asta. Bătrânețea e o bună școală: ajungi să afli multe de care nu mai ai nicio nevoie. Uniforma continuă,însă, să-i fie un prieten și un simbol de care va rămâne atașat. Mai mult, uniforma este un fel de alter-ego al său (un alt eu-însumi) pe care-l respectă și căruia îi este recunoscător. Astfel, uniforma este și ea un personaj: îl ajută să urască mai mult; îi procură tot și-i deschide toate ușile într-o vreme de inimaginabile privațiuni. Îi datorează mult. Uniforma amintește de obiectele „cu suflet” și din literatura noastră: la Călinescu, de ex.(„Trăiesc nedespărțit de cinci fotolii . . .”)ori la Macedonski(„Ah, lucrurile cum vorbesc/ Și-n pace nu vor să te lase./ Lemn, catifea, bronz sau mătase/ au glas aproape omenesc.”)Nu este singura circumstanță în care autorul se deconspiră că are, fundamental, structură de poet.

            Scriitorul analizează minuțios, ca un veritabil fizionomist, trăsăturile fizice ale componenților echipei antifraudă, trăsături ce divulgă particularități morale. Ironic, dar și detașat de subiectul descrierii, obiectiv până la cruzime, detectează tipuri, precum fals vulgarul, filosoful de ocazie, prostul deștept, tăcutul precaut. Autorul urmărește, poate, reabilitarea tipului general de milițian, demonstrând că și aceștia sunt oameni ca toți oamenii, cu necazurile și grijile lor, dincolo de răutatea, malițiozitatea și veninul aparent, de care se leapădă ca de o coajă străină, când sunt împreună. Aceștia sunt nu doar colegi,  ci și prieteni, care se întâlnesc și petrec timp laolaltă.Uneori discută cu oarecare profunzime despre abstracțiuni, cum ar fi fericirea și dreptul la fericire, de pildă, și chiar emit opinii personale, exprimate cam rudimentar, desigur. Nu te-ai aștepta! Totuși se pare că George Călinescu avea dreptate, când, vorbind despre Ion (Rebreanu), considera că țăranul și Kant gândesc la fel, dar se exprimă altfel.

            Marie, soția personajului central, Marie cea cu nume franțuzesc, este și ea o victimă a întâmplării nefaste, care-o lasă văduvă și, fiind și gravidă, e nevoită să se căsătorească cu cel care, indirect și neintenționat a provocat moartea – în misiune – a soțului ei. Ea încearcă să uite – dând unul din răspunsurile posibile întrebării pe care și-o pune autorul despre uitare. Pentru ea uitarea este voluntară, la început, este un soi de mecanism de autoapărare pe care și l-a construit singură, de adaptare la realitatea insuportabilă. Treptat, uitarea va deveni patologică și va eșua într-un alzheimer incurabil.

            Matilda, bucătăreasa lor și femeie la toate în casă, este un personaj mai original, dar nu foarte rar întâlnibil. A fost chimistă –cu Școală Tehnică – , șefă de laborator, dar cum viața „te ridică, te coboară”, a ajuns din laborator la bucătărie; oricum, nu e singura care a trebuit să se „re- și poli-califice” pt. a supraviețui: soțul ei, inginer, a devenit taximetrist; Paltin, ginerele posibil al lui Matei, din arhitect a ajuns instrumentist într-o trupă obscură. Toți sunt „multilateral” pregătiți (de nevoie), ca o ilustrare a „societății socialiste multilateral dezvoltate” – visul suav al „marelui conducător”.

            Matilda cea trupeșă și voluntară  este o romantică, în fond: în pomelnicul ei pentru adormiții din familie, Matei găsește uimit, printre morți, numele unor mari fabrici și uzine românești neantizate prin distrugere fizică sau pomană: Republica, Vulcan, 23 August, Semănătoarea, Tractorul Brașov, Aro Câmpulung, Țevi Sudate Colentina și altele defuncte. „Au avut și fabricile  un suflet” –îl lămurește ea pe Matei, „Au murit o dată cu noi.” Moartea ei este simbolică: aflată în fabrica Republica pt. a uda floarea, instalată de ea acolo spre a însufleți clădirea părăsită, ea își pierde viața în implozia care pune la pământ construcția, împletindu-se pe veci cu locul de muncă ce i-a fost atât de drag.

            Prin acest animism, Matilda se întâlnește spiritual cu Matei, deși aparent, par a nu avea nicio legătură.

            Există în carte și unele personaje pitorești, deloc comice, ba chiar ilustrând diferența ce poate exista uneori între aparență și esență, precum profesorul Grămescu, mort de tristețe că altcineva (Lucian Blaga) i-o luase înainte și tradusese deja Faust(ul ) lui Goethe, paznicul cimitirului catolic din Craiova – un veritabil Qasimodo oltean – Bulibașa cu porecla Francezul, în investigația căruia Prodan are mai multă încredere decât în cercetările poliției.

            Sânziana, tipul tinerei de azi: frumușică, isteață, superficială, ușor insolentă, cam la granița dintre buna cuviință și tupeu.

            Paltin, fostul arhitect și revoluționar, cândva ocupant al Pieței Universității, este din când în când, un fel de raisoneur al cărții, un fel de cor antic, dar mult mai puțin grav; el emite judecăți de valoare și trage concluzii, ca un bețiv ce este, perfect armonizate cu realitatea cotidiană.

            Obervația pertinentă și analiza migăloasă până la pedanterie – dar care nu se lasă văzute de ochiul profan – fac adesea din amănuntul, în aparență, nesemnificativ, o poartă de penetrare în esențial, în semnificativ, ca în comparația camioanelor cazone în marș spre URSS, cu niște„cărăbuși cafenii, cărora mersul în coloană le dădea un aer absent. . .”; se pregătește astfel, prin anticipare, toată disertația despre absurdul războiului acestuia și, prin extensie, al tuturor războaielor.” Rostul unor amănunte ce par superflue este să dea întregului impresia de autenticitate, de realitate în care nu se petrec doar lucruri memorabile, importante, care atrag schimbări radicale; acestea sunt rare; viața este alcătuită, mai ales, din „lucruri mici”, probleme mărunte, fapte banale.

            Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în această carte. Chiar faptul că protagonistul, Matei, e stângaci, ceea ce în aparență n-ar însemna nimic. Aici, poate sugera stângăcia, nehotărârea care-l însoțește permanent, toată viața: a intrat în viață cu stângul – prin naștere – , se simte stângaci la școală, ca un „nemțălău”: ironia, umilința, disprețul la care-l supun colegii vor dezvolta nevindecabile traume ale copilăriei. Ura lui se naște și crește tocmai pentru că nu-și găsește locul într-o societate care-l respinge și pe care ar vrea s-o urască și o urăște , ca și pe tatăl său necunoscut.

            Din atenția cu care scriitorul privește existența obiectivă apar unele concluzii atribuite personajelor, în formulări ce ies din context, dobândesc viață proprie și pot deveni aserțiuni: „Cine te-a născut nu moare de tot decât o dată cu tine”; „Întâi a fost omul, după aia uniforma ”; Diferența dintre dictatură și democrație este că  dacă în dictatură gândești mult și vorbești puțin, în democrație gândești puțin și vorbești mult”; „Ura e monolog, iubirea e dialog”; ”Bătrânețea e boala lipsei de speranță”; „Bărbații sunt de trei categorii: foarte tânăr, tânăr și Ce bine arăți!”

            Impresia de viață adevărată,  nefalsificată se vădește, îndeosebi, din unele dezvăluiri pe care le face autorul, oricum presupuse mai mult sau mai puțin, dar nu certificate de fapte cunoscute direct. Așa de exemplu, metodele de lucru ale poliției stârnesc dacă nu mirare, indignare și revoltă, dar oarecum moderate, pentru că și autorul pare a avea o atitudine destul de tolerantă față de acestea, de înțelegere și acceptare a ceea ce, dacă nu poți schimba, n-ai încotro, trebuie să acceți cu înțelepciune: Haralamb organizează o descindere inopinată la gardul suspect de a putea fi escaladat al unei fabrici de porțelanuri. Îi prinde pe hoți, îi bagă în sperieți, mai ales că abia ce scăpaseră din pușcărie și îi îngrozea gândul revenirii. Îi pune să-și etaleze „marfa” și, după ce le îndeasă câteva cu bulanu din dotare, însoțite de înjurăturile asoratate – concurându-i în pitorescul vocabularului, chiar pe împricinați – cercetează prada, alege o vază superbă, pe care o reține, apoi le dă drumul. Uimirea lui Matei – simulată sau nu – (e greu de crezut că n-ar fi fost la curent cu procedeele subalternilor săi, de când fusese în activitate!) nu-l deranjează vizibil pe bunul polițist provenit din milițian, care își pune la curent superiorul cu o teorie a lui foarte personală, rezultând dintr-o teorie foarte generală, a aplicării optimului economic, după care „trebuie să faci în așa fel, încât să iasă pe plus  și cât mai multă lume să fie mulțumită”. „Această teorie – explică el în continuare –  e de când cu economia funcțională de piață, adică, după  ‘89, nu s-a schimbat nimic în fond, doar că se numea altfel, și anume „Legea lui Ohm”, adică,mai explicit, „dacă ești om cu mine, sunt om cu tine”. „O să ajungi departe!” îi prezice șefu, drept concluzie. Vaza o primește în dar soția sa, a cărei aniversare era, ca din partea grupului, a „băieților”: „Vai! se entuziasmă ea, trebuie să fi costat o grămadă de bani!”

            „Confiscările” de acest gen se cunoșteau prin forurile lor superioare și de aceea se pusese la punct un sistem de ascultare nu doar a „civililor” suspecți de orice sau pentru orice eventualitate, ci chiar a oganelor de la toate nivelurile. Ca urmare, aceste interceptări – unele cu mijloace mai sofisticate, altele cu mai rudimentare ajung să fie cunoscute de toți; deci pe la petrecerile lor au grijă să ascundă telefoanele, să închidă televizorul – ori să-l dea mai tare(?) – , până și tableta este dosită, fiindcă, vorba căpitanului Lucian: „Cu ăștia nu poți să știi niciodată” (Trasul apei la baie încă nu se inventase!)Se discută despre cele mai recente metode de ascultare: cu plasturele lipit pe geam sau înregistrarea ambientală.

            Sistemele de ascultare ale polițiștilor de către securitate erau destul de complexe, uneori însă, cei trimiși să le monteze erau tare neglijenți. La „restaurantul Internelor”, povestește cineva răzând, vin să repare gazele și le cad microfoanele din buzunare”.

            E pomenit și Radio Erevan cu ocazia tăierilor de salarii cu 25%  la bugetari, inclusiv, polițiști, asta după ce li se promisese că vor crește cu 25%, adică nu li se va da, li se va lua . . . Asistăm la protestul surprinzător al polițiștilor, la aruncarea chipielor, la scandarea sloganurilor de tipul „Ieși afară . . .”

            Nici mișcarea transcendentală nu este ignorată. Tolerată, la început, aderenții sunt vânați apoi cu înverșunare.

            Sărbătoarea Soldatului Necunoscut, în parcul Carol, este încă un prilej de a trece în revistă oameni și fapte specifice perioadei, de a dezvălui aspecte , în mod obișnuit, inaccesibile marelui public.

            Cititorul are prilejul să vadă limpede, cu ochii minții, din descrierile magistrale (ca și cele despre anotimpurile taigalei rusești, amintite mai înainte) , efectuate cu talent și iubire, imagini ale Bucureștilor vechi, cu Bâlciul Moșilor, Strada Armenească, Oborul, ceea ce mai există azi în vechile litografii.

            Copiii războiului, deși un roman pe care, dacă ținem neapărat să-l încadrăm tipologic – cu toate că fiecare operă de artă este propriul său gen și propria sa specie și este neîncadrabilă – dar dacă ținem totuși- l-am numi un roman realist obiectiv de observație și analiză (căci conține și realitate obiectivă, și ficțiune verosimilă, și observație imparțială,  și analiză psihologică explicită sau implicită). Romanul abundă în sugestii, aluzii, simboluri, încât uneori nu ai siguranța că autorul face uz doar de sensul propriu al cuvintelor – crede în ce spune – ori îți încearcă abilitățile de înțelegere subtextuală și de interpretare. Așa de exemplu motivele literare de circulație universală suscită un interes special din partea lectorului. Romanul chiar începe cu motivul oglinzii în care Marie privește sau, mai bine zis, – zis de către autor – se confruntă -, măcar că o confruntare reclamă o comparație, care, la rândul ei, solicită operațiile logice ale gândirii, de care ea nu mai este capabilă. De aici decurge însă un alt motiv: cel al dedublării personalității(Ea, Maria –cum îi place soțului ei să-i spună – nu se recunoaște în femeia din oglindă, pe care o consideră o prietenă, o rudă, o confidentă. El, Matei, în incursiunile sale regresive străbate propriul labirint al existenței, spre a ajunge la Sinele său, Eu-l său, pe care Mircea Eliade l-ar num ATMAN, spre a se regăsi pe sine însuși, spre a se cunoaște și spre a se învinge așa cum și Tezeu a învins Minotaurul. Am numit acum Mitul – motivul – lui Tezeu sau al cunoașterii de sine.

În acest scop el se angajează într-un dialog cu ipostaza sa de copil.) Se identifică motivul scrisorii găsite, care este , la început, echivalent cu intriga, și declanșează acțiunea, precum și motivul scrisorii neexpediate, în scopul confesiunii protagonistului, al mărturisii unor categorii pe care din diverse motive nu le-a putut spune nimănui, De fapt, nici acum nu le spune căci scrisorile au un destinatar fără chip, fără nume, fără adresă. Sunt doar pretextul de a fixa instantanee pentru el sau pentru nimeni.

            Spre sfârșit, ca într-o poză de final, se încheagă un tablou neașteptat: icoana tuturor sfinților, în care cei adormiți ne privesc – precum sfinții – cu îngăduință și aparentă indiferență, de pe malul celălalt, despărțiți printr-un Styx imaginar   de cei vii. Se află acolo, pe tărâmul unde adevărul nu poate fi mistificat. În violent contrast cu această imagine e lumea de pe malul celălalt, al viilor, lume artificială, falsă, ipocrită, zbătându-se absurd și inutil.

            Încercăm un răspuns la cele trei întrebări – provocare, lansate de scriitor, un răspuns ultraconcis: uitarea poate fi un refugiu, dar în niciun caz o soluție. Și, la urma urmei, de ce să uiți, de ce să renunți la o parte din propria viață? Doar pentru confortul psihic? Poate că pt. un timp limitat ignorarea voluntară ar fi acceptabilă, dar memoria – cu bunele, cu relele pe care le-am trăit -, este tot ce avem, ce ne rămâne până la uitarea cea de pe urmă.

            Iertarea, înțelegând prin ea, renunțarea la răzbunare o găsesc acceptabilă. Totuși, uneori iertarea este o răzbunare mascată. Ierți spre a te considera superior în sinea ta, în fața  adversarului sau din caritate creștină ori pentru a-ți umili vrăjmașul. Dar aceasta ar fi tot o  răzbunare deghizată și ipocrită și s-ar anula de la sine. De altfel, iertare pură nici nu există. Cum să-l absolvi de vină pe făptuitor? N-ar însemna aceasta că îi justifici fapta și asta nu te-ar face complice?

            Mai mult decât atât, consider că, în plan metafizic, nedreptatea făptuită și neasumată este un atentat la armonia și echilibrul universului, că provoacă un dezechilibru cosmic. (de explicat!) Pentru a restaura echilibrul și stabilitatea universului este necesară nu iertarea, ci ispășirea; nici căința nu ajunge; este necesară penitența. Doar așa se poate ajunge la expiere.

            În concluzie, recomand „Copiii războiului” această veritabilă operă,  cu toată căldura și sinceritatea întregii generații contemporane; îmi voi lua cutezanța să afirm că, prin ea, scriitorul Varujan Vosganian a atins o culme atât de înaltă, încât domnia sa însuși nu cred că mai are cum s-o depășească: și-a atins culmea propriei desăvârșiri.

 

 Arșaluis GURĂU