Redactor

RECENZIE / Aram Simonyan (chief editor)…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

…Atlas of theArmenian Genocide, Yerevan State University, 2017

Despre primul genocid al secolului XX s-a scris și continuă să se scrie în tot mai multe feluri: istorie propriu-zisă, în tradiție anglo-americană care pune preț pe faptele nude, lăsând cititorului privilegiul concluziei, ori în tradiție franceză care îmbină prezentarea faptelor cu argumentarea unor ipoteze; memorialistică; anchete pe teren care îmbină istoria orală, atâta cât se mai poate face după 100 de ani, cu “detectivismul” jurnalistic al locurilor memoriale. Se organizează colocvii și conferințe. Dar parcă nimic nu este mai eficient decât o prezentare succintă, de până în 100 de pagini, care îmbină armonios textul, imaginea fotografică și harta. Din motive pe care nu e cazul să le discutăm aici, pare că se uită de prea multe ori faptul că istoria este nedespărțită de geografie. Iar acest lucru nu este valabil doar pentru bătălii și războaie, ci și pentru evenimentele catastrofale ale secolului al XX-lea: genocide, crime împotriva umanității. În planificarea acțiunii genocidare, teritoriul reprezintă o resursă absolut indispensabilă pentru stat, căci genocidul înseamnă deportări de populație, transporturi gândite anume pentru a duce la moarte. Totodată, genocidul înseamnă și autoexilarea forțată, încercarea supraviețuitorilor de a reveni în locurile de unde au fost excluși pentru motive care nu țineau de ei. Genocidul continuă atâta timp cât consecințele acțiunilor propriu-zis genocidare nu sunt șterse prin măsuri compensatorii, prin organizarea memoriei.

Genocidul armean reprezintă un studiu de caz pentru toate aceste considerații.Fiind un moment al istoriei în care tragedia umană este bruiată de voința politică a unor state de negare a calificării juridice de genocid, genocidul continuă, pentru a prelua formarea lui ReynaldSecher (Vandeea: de la genocid la memoricid, trad. Ana Țuțuianu Ciucan, Ed. Fundația Academia Civică, București, 2013, 518 pp.), în memoricid. În aceste condiții instrumentele de cunoaștere sunt absolut indispensabile și încă și mai mult decât atât dacă ne gândim că genocidul armean este unul din acele momente în care cunoașterea obligă la recunoaștere, iar nu invers. Cu alte cuvinte, difuzarea cunoașterii, în paralel sau chiar împotriva voinței politice, este de natură să producă continuarea unei memorii publice la capătul căreia apare și recunoașterea instituțională și legală.

Un excelent instrument de cunoaștere este chiar lucrarea pe care o discutăm aici și care, într-un fel sau altul, sper că va apărea și în limba română, la un preț accesibil, care să o facă posibilă tinerilor studioși, încă de pe băncile liceului. Atlasul genocidului armean reprezintă un proiect editorial susținut de universitatea din Erevan care propune o contextualizare a genocidului, mai precis a celor două faze ale sale (masacrele din Armenia occidentale din anii 1894-1896 și genocidul propriu-zis din 1915, desfășurat în patru etape), susținută de prezentări tematice. Acestea încep cu războiul ruso-turc din 1877-1878, soluționat cu Tratatul de la Berlin. Acest moment este important deoarece, așa cum aflăm din prefața semnată de către GerardDedeyan, chestiunea armenească s-a internaționalizat, urmarea fiind că soluționarea acesteia n-a mai fost de competența strictă a Imperiilor Rus și Otoman care-și împărțeau cele două teritorii locuite majoritar de către armeni, ci de cea a marilor puteri. Apoi, continuă cu luptele de apărare dintr-o serie de așezări cu puternică reprezentare a populației armenești: Sasun (1893 – 1894, 1904), Van și Musa Ler (1915), masacrarea armenilor din Adana și Cilicia (1909), reformarea celor 6 Vilayet-uri armenești (1895). Masacrele comise asupra armenilor de la Sasun și Cilicia au anunțat genocidul din 1915 și au dovedit vinovăția Junilor Turci și a susținătorilor lui Abdul Hamid. Așa cum despre Holocaust se spune că e posibil să nu fi existat dacă se acorda suficientă atenție Genocidului din 1915, ne putem întreba și în acest caz dacă Genocidul din 1915 ar fi avut loc în condițiile în care Marile Puteri care și-au asumat format chestiunea armenească în 1878, și-ar fi luat în serios rolul, în 1909. În ceea ce s-ar putea numi a doua parte a lucrării – nemarcată ca atare, deși ar fi trebuit dat fiind că negarea sistematică a genocidului face ca acesta să continue în rândul supraviețuitorilor și ai urmașilor acestora -, colectivul de autori condus de Aram Simonyan, procedează la investigarea consecințelor genocidului, sub aspect politic, dar mai ales social: întoarcerea armenilor occidentali și reconstrucția țării (1917), luptele eroice din mai 1918 și masacrarea armenilor răsăriteni de către armata turcă, situația din Baku (1918), constituirea diasporei armenești după Primul Război Mondial, refugiații și orfanii armeni din Republica Armeană (1919-1920), anihilarea armenilor din Cilicia și Izmir de către turci în 1919-1922, etc. Nu lipsește nici situația recunoașterii și condamnării Genocidului Armean, pe plan internațional, la data redactării atlasului. O precizare, marcată cu roșu, avertizează un lucru îmbucurător: recunoașterea și condamnarea genocidului este în curs, ceea ce înseamnă că de la un al la altul putem fi martorii felului în care cunoașterea și difuzarea largă a acesteia contribuie la schimbarea percepției și, în cele din urmă, la măsuri afirmative din partea statelor pentru admiterea unei realități istorice.

Din punct de vedere cantitativ, în cele aproape 100 de pagini, cititorul are parte de aproximativ 30 de hărți de diferite tipuri, 100 de imagini fotografice care surprind figuri istorice și mărturii ale atrocităților care, unele dintre ele, sunt insuportabil de privit. La documentarea atrocităților contribuie inclusiv ruinele unor monumente ce atestă profunzimea culturii și civilizației armenești (“genocidulpietrei”, după cum foarte plastic l-au denumitjurnaliștii Laure Marchandși Guillaume Perrier înemoționantulvolumTurcia ș fantomaarmeană, Ed. Corint, București, 2015, 288 pp.), dar și distrugerile de bunuri aparținân armenilor. Așa, de pildă, este cazul unor masacre și deportări ale populației armenești din 27-29 februarie 1988, timp de doi ani, din Azerbaidjan, ceea ce îi îndreptățește pe autorii atlasului să califice aceste întâmplări drept “Genocidularmenilor din Azerbaidjan din 1988-1990” (pp. 69 – 71). Cred căacestaeste un punctfoarte important care este de naturăsăarate, definitivșiirevocabil, felulîn care memoriadisputatăsau, mai precis, absențauneimemoriipublice, la nivel international, clarconturată, cu concluziicerte, este de naturăsăfavorizezeoricândrecrudescențaunoracțiunigenocidare.

Cred că cel mai bun mod de a încheia acestă prezentare este să fie citate cuvintele prefațatorului, Gerard Dedeyan: “Istoriografia turcă, oficială și neoficială, și unii istorici străini nu precupețesc nici un efort în negarea Genocidului Armean prin deformarea surselor și prin răspândirea propagandei antiarmenești. Publicarea Atlasului Genocidului Armeaniva reprezenta cel mai potrivit răspuns pentru aceia care tind să falsifice adevărul istoric. Atlasul își propune să aducă în fața comunității internaționale fapte, adevărate și precise. Credem cu tărie faptul că Atlasul Genocidului Armean își va aduce contribuția importantă la procesul de recunoaștere și condamnare pe plan internațional a Genocidului Armean. Acest Atlas îndeplinește toate criteriile cercetării științifice”. Așadar, formulare amemoriei publice a Genocidului Armean reflectă o luptă permanentă în care cunoașterea se află în prima linie, susținută de dorința pentru adevăr și integritate morală.

Nicolae Drăgușin