Mihai Stepan Cazazian

RĂZBOIUL ARMEANO-TURC, din septembrie 1920

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Sfârşitul primului război mondial a prilejuit un moment de grea încercare pentru poporul armean, decimat de Genocid, sleit de război şi abandonat de presupuşii aliaţi şi prieteni declaraţi în vorbe de aproape şi de departe. Împuţinaţi la număr, armenii şi-au luat cu un curaj nebunesc soarta în mâini şi au luptat până la capăt cu preţul sacrificiului suprem, apărându-şi puţinul ce le-a mai rămas de apărat. Victoriile lor pe câmpul de bătaie au fost însă ciuntite la masa vicleană a negocierilor dinainte aranjate. Se dovedea -pentru a câta oară?- că vitejia ostaşilor trebuie dublată de forţa negociatorilor. Butada lui Khrimian Hayrik, cea cu polonicul de hârtie, pronunţată la Berlin în 1878, revenea din nou în actualitate.

Supunem atenţiei cititorilor noştri ultimul paragraf,(Războiul armeano-turc din 1920) din ultimul capitol (intitulat Renaşterea Armeniei) din volumul Histoire de l Armenie[1] scris de H.Pasdermadjian, profesor la Universitatea din Geneva care ne va prezenta analitic, sine studia et ira, acest act final al primului Război Mondial.

***

Triumful Noii Turcii la Lausanne, dacă el era rezultatul neglijenţei marilor puteri, şi a ciocnirilor unora dintre ele, era de asemenea urmarea avântului mişcării naţionaliste   turce care, continuând opera Junilor Turci, a permis Turciei, deşi învinsă în primul război mondial, să se erijeze în calitate de învingător în perioada de după război.

De la începutul lui ianuarie 1919, armata turcă, repliată la Erzerum, devenea, la impulsul şefului ei, generalul Kiazim Kara Bekir, focarul ideii de revanşă. În realitate, Kiazim Kara Bekir a reuşit să înfăptuiască pentru ţara sa un lucru care generalul von der Goltz a încercat, fără succes, să-l realizeze în folosul Germaniei, în aceiaşi perioadă, în ţările baltice. Adică, să alcătuiască, departe de Aliaţi, o armată nouă într-o ţară străină pe care nu doreau să o părăsească, şi care să devină centrul de unde să pornească lupta de eliberare a patriei.

Curând generalului Kiazim Kara Bekir i s-a alăturat Mustafa Kemal (Kemal Ataturc), care devine şeful mişcării naţionaliste. Această mişcare a găsit cadre complet pregătite din rândurile fostului personal al partidului Uniune şi Progres.

La Congresul de la Erzerum (iulie 1919), apoi de la Sivaz[2] (septembrie), mişcarea kemalistă a   stabilit doctrina  sa naţionalistă peste măsură şi de şovinism rasial, pe care Noua Turcie a moştenit-o.

Kemaliştii organizează la Angora (Ankara) primul guvern dictatorial ieşit din război, în opoziţie cu guvernul turc de la Constantinopole.

În timp ce şefii acestuia din urmă (Damad Ferid Paşa, apoi mareşalul Izzet Paşa) s-au declarat gata să recunoască regiunile Bassen şi Van alipite de Republica Armeană din Caucaz, naţionaliştii turci refuzau nu numai orice concesii teritoriale dar emiteau pretenţii de reocupare e regiunilor Kars şi Ardahan pe care tratatul de la Brest-Litovsk  le oferise Turciei, dar pe care trupele armene le recuperaseră ca urmare a victoriei aliaţilor.[3]

Ocuparea regiunii Smyrna[4] de către Grecia a contribuit, prin ridicarea sentimentului patriotic turc, la întărirea mişcării naţionaliste.  Trebuie spus că unele cercuri greceşti nutreau ideea de reconstituire a Imperiului Bizantin, de unde şi ţinteau spre Tracia Orientală şi spre partea occidentală a Asiei Mici şi chiar asupra Constantinopolului. Pretenţii asemănătoare, nu mai puţin nebuneşti, emise de  unele cercuri armeneşti privind o Armenie de la Marea Neagră la Mediterana nu puteau să nu exaspereze naţionalismul turc.

Dacă adăugăm la aceasta proiectul forfecării a ceea ce mai rămăsese din Turcia, în zone de influenţă şi protectorate, proiecte elaborate din 1916 până în 1920 de imperialismul marilor puteri, am putea spune că această reacţie a naţionalismului turc era naturală şi chiar legitimă. Era, aşa cum a notat Driault, rezistenţa disperată a omului bolnav înaintea morţii sau mai curând formidabilul efort al Turciei de a se elibera de Imperiul Otoman spre a nu muri împreună cu el.

Ceea ce, din contra,  se poate reproşa naţionalismului turc sunt atrocităţile care au marcat  această luptă şi şovinismul orb cu care a fost dusă ea. Apărându-şi patrimoniul său contra Greciei şi a marilor puteri, ea nu a ezitat să ducă o luptă paralelă de exterminare contra Armenilor şi Kurzilor din Turcia şi să sacrifice republicile transcaucaziene unor anexiuni de pur prestigiu. Diplomaţia tuturor statelor a considerat mereu ca un obiectiv principal de a nu avea ca vecini decât state mai mici şi mai slabe decât a lor. Diplomaţia şi armata turcă a condus lupta de maniera ce lăsa să pară că preferă vecinătatea Rusiei decât a celor trei republici transcaucaziene.

Dispunând de o armată turcă prevăzută cu arme şi muniţii, deoarece după cum am mai arătat, Aliaţii au neglijat să ceară, în timp ce încheiau armistiţiul, dezarmarea Turciei, aceasta a permis şefilor naţionalişti să organizeze trei fronturi de luptă, contra Franţei în Cilicia, contra Greciei în Asia Mică şi contra Armeniei în Transcaucazia.

Ei au fost ajutaţi de îndată de Italia, care resimţea ocuparea de către greci a regiunii Smyrna, unde ea însăşi avea pretenţii, de unele cercuri franceze influente care credeau că vor putea realiza viitoare investiţii financiare în Asia Mică, şi de către Rusia.[5] Întradevăr, ocuparea strâmtorilor şi a Constantinopolului de către terţi, marile puteri occidentale, a născut, între Rusia şi Turcia, o comunitate de interese, faţă de care problema armeană trecea pe ultimul plan.[6]

Având sprijinul tuturor acestora, mişcarea naţionalistă turcă a angajat o luptă nelimitată.

Războiul contra Armeniei, care îndrăznea să revendice provinciile armene turceşti, era pe primul plan al preocupărilor conducătorilor turci.

După semnarea tratatului de la Sevres ei au organizat un atac decisiv împotriva tinerei republici armene. Patru divizii turceşti au fost concentrate în regiunea Erzerum, şi au declanşat, în septembrie 1920, ofensiva pe direcţia Olti şi Sarikamiş. Guvernul armean, faţă de această agresiune, a decretat mobilizarea generală care a adus efectivul armatei armene la un număr de 35000 de oameni.

Trebuie observat că de la începutul anului 1920, au fost stabilite legături strânse între guvernul de la Angora şi Rusia sovietică. Deziluzionată de eşecul mişcărilor revoluţionare din Europa, Rusia comunistă a decis să joace cartea naţionalismelor orientale, pentru a lovi marile puteri europene într-un alt mod.[7]

Concomitent Rusia a început recucerirea Caucazului. În aprilie 1920, armata roşie ocupa, cu sprijinul moral al naţionaliştilor turci, Baku şi republica Azerbaijan. Noua republică sovietică Azerbaidan reafirma pretenţiile teritoriale ale precedentei republici Azerbaidjan, asupra regiunilor armene Karabah şi Zanghezur. În august 1920 a avut la Baku, sub conducerea lui Zinoviev, Radek şi Bela Kun, Congresul Popoarelor Orientale, cu participarea lui Enver Paşa. Acest congres a marcat începutul unei politici şi mai active de sprijinire a Turciei kemaliste din partea Rusiei. Armata armeană a fost, astfel, obligată să detaşeze o parte din forţele sale pentru apărarea frontierei sale cu Azerbaijanul sovietic, spre est, în momentul în care se declanşa ofensiva turcă în vest.

În timpul lunilor septembrie şi octombrie corpul de armată armean din nord a reuşit să oprească înaintarea turcilor. La 14 octombrie armata armeană a lansat un contraatac pe linia Nor Selim-Begli Hamed unde s-a jucat soarta campaniei. După un succes iniţial, armata armeană nu a putut obţine supremaţia. În zilele următoare armata turcă s-a apropiat de Kars şi a ocupat fortăreaţa, la 30 octombrie, printr-o mişcare de învăluire executată de aripa sa dreaptă.

Resturile armatei armene de nord au bătut în retragere spre Alexandropol (Leninagan)[8] unde turcii au pătruns la 7 noiembrie continuând ofensiva lor spre Karakilisa. Pe poziţiile pasului Djadjur, regimentul al 8-lea, a dat o ultimă bătălie care a salvat onoarea armelor noastre. Această bătălie, ca şi apărarea victorioasă a Erevanului de către corpul de armată armean din sud, a făcut să ţâşnească o ultimă flacără de eroism în mijlocul tenebrelor acestei campanii din 1920, unde se prăbuşeau cinci ani de forţă şi glorie.[9]

Rezultatul nefericit al acestui război armeano-turc din 1920, chiar dacă el umbreşte această istorie, nu dovedeşte nimic împotriva capacităţii poporului armean de a crea şi a apăra un Stat liber. Astfel de eşecuri se regăsesc în istoria statelor balcanice în primele decenii a existenţei lor, de exemplu înfrângerea Serbiei în 1876 şi a Greciei în 1897, în războaiele lor contra Turciei.

La 2 decembrie 1920, reprezentanţii Republicii Armene au trebuit să accepte la Alexandropol (Leninagan), condiţiile grele impuse de guvernul de la Angora. Turcia păstra nu numai totalitatea Armeniei turceşti, dar reocupa regiunile Kars şi Ardahan, pe care le obţinuse la Brest-Litovsk. Mai mult, ea anexa regiunea Igdir, şi pretindea constituirea regiunii Nahicevan ca un stat autonom tătar.

Dar Armenia astfel mutilată şi redusă la o suprafaţă de 30 000 kmp, nu era viabilă ca un stat total independent şi rămăsese constant la cheremul turcilor. În aceiaşi zi, adică la 2 decembrie 1920, Republica Armeană se transforma în Republica Sovietică Armeană.[10]

Renaşterea Armeniei independente la 28 mai 1918[11], nu a însemnat un moment mai puţin solemn din istoria acestui popor. Oamenii care au făcut posibil acest lucru, care au îndeplinit sarcina lor în cele mai dificile împrejurări, în aceste tenebre ale anilor 1915-1920, unde pluteau confuz victoria sau moartea, au adus un imens serviciu ţării, chiar dacă evenimentele ce au urmat au demonstrat că Armenia nu putea să subziste altfel decât în cadrul unei largi uniuni de alte popoare a fostului Imperiu rus.

În acea zi s-a făcut încă o cotitură în trecutul nostru recent, un trecut care a fost tragic dar suveran. El este cel care ne constituie în faţa lumii şi în faţa noastră înşine.

***


[1] H.Pasdermadjian, HISTOIRE DE l ARMENIE, depuis les origines jusqu au traite de Lausanne, Ed.IV, PARIS, Librairie Orientale Samuelian, 1986.pp.428-431.

[2] Sebastia (NT)

[3] Vide A. AHARONIAN  De la Sardarabad la Sevres şi Lausanne, 1942 (l.arm) (NA)

[4] Izmirul de azi (NT)

[5] Rusia Sovietică (NT).

[6] Vide A.TOYNBEE, Relations betweeen Soviet Rusia, the Transcaucazian Republics and Turkey, from 1918 to 1923. Survey of International Affairs, Londra, 1925 (NA).

[7] Se cunosc rezultatele acestei politici. Naţionaliştii orientali au folosit sprijinul Rusiei sovietice  pentru a smulge concesii puterilor occidentale, apoi au tratat cu acestea în detrimentul Rusiei. (NA).

[8] Azi Kumayri.(NT)

[9] Vide SIR HARRY LUKE , Pities and Men, London, 1953, II, p.200.

[10] Asupra evenimentelor din anii 1918-1920, a se vedea lucrarea lui S. Vratsian La Republique armenienne Paris, 2e edition, Beyrouth, şi a lui M.Hatissian, L origine et developement de la Republique armenienne, Atena.

[11] Pe timp de război, şi înainte de semnarea păcii.(NT)

  •  
  •