Eduard Antonian

Rafael de Nogales – Patru Ani Sub Semilună – “Uneori destinul avertizează”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Au existat vremuri în care onoarea se putea menține doar prin vărsare de sânge, vremuri în care oamenii luptau pentru un ideal o viață întreagă, vremuri în care o viață de om era foarte ieftină, vremuri în care Imperiile erau muribunde, iar națiunile renășteau și vremuri în care oamenii  mureau pentru cauze care nu le aparțineau. În acele vremuri în 1877 se năștea în Venezuela Rafael Ramon Mendez Intxauspe. Tatăl său, un nobil colonel basc a intuit că viitorul fiului său nu va străluci decât dacă primogenitura va urma calea armelor. Astfel Rafael este trimis la studii înGermaniași apoi în Belgia, unde a absolvit meritoriu Academia Militară Regală. Și-a însușit cunoștințe militare temeinice si vorbea fluent șapte limbi străine.

Un destin aparte, o sete de aventură specifică epocii îl îndeamnă să caute evenimente “fierbinți”. Se înrolează în armata spaniolă, adoptă numele deNogales(treducerea din bască în spaniolă a numelui său) și luptă împotriva americanilor înCuba. Avea doar douăzeci de ani. După înfrângerea spaniolilor fuge înHaiti, de acolo călătorește în Africa, apoi înIndia, Afganistan și Indonezia. În 1902 revine în Venezueala, unde se implică în comploturi împotriva regimului lui Cipriano Castro. Este urmărit de armată și de vânătorii de recompense. Fuge prin America Centrală, unde învață ceea cela Academia Militarănici nu visase – Războiul de Guerilla. Ajunge în SUA apoi înAlaska, unde este implicat în “goana după aur” și în fondarea orașuluiFairbanks. Pleacă în Orientul Îndepărtat, înChinaunde “pătrunde” în cercurile diplomatice. Este recrutat de japonezi pentru care spionează. Se pare că nu a fost îndeajuns de discret pentru că într-o noapte un glonț rusesc îl nimerește. Scapă, dar asta îl determină să renunțe la această activitate și să se întoarcă acasă. Când izbucnește Marele Război în 1914 se hotărăște să plece în Europa. Desigur era convins că războiul nu se putea desfășura în toată amplitudinea sa dacă el personal nu se implica. Se perindă prin marele capitale europene încercând să se înroleze corespunzător gradului său într-o armată a Antantei fără însă a renunța la cetățenia sa venezueleană. Este refuzat elegant și privit cu suspiciune dat fiind trecutul său. În cele din urmă nemții îl îndrumă elegant și discret către Armata aliaților lor turci. Patru ani va lupta cot la cot cu fiii Profetului. Experiența sa din Imperiul Otoman o va așterne pe hârtie în cartea sa “Patru Ani Sub Semilună”.

Volumul a apărut de curând și la editura noastră Ararat , tradus impecabil (ca de altfel toate cărțile sale) din limba engleză de către neobositul Sergiu Selian. Domnia sa a avut lăudabila inițiativă de a propune apariția acestei cărți după ce în ziarul nostru, într-o rubrică “Părerea lui Nor Berd” se sugera publicarea imperios necesară a traducerii volumului în română. Apărută în germană în 1925, apoi în 1926 în engleză, volumul lui Nogales pare, după lecturarea primelor pagini, un roman de aventuri tipic vremurilor în care a fost scris. Nimic mai fals. Cartea este de fapt o relatare a unui martor ocular, obiectiv și neinfluențat.Nogales își expune părerile într-un mod elegant chiar dacă ele nu sunt uneori cele mai juste. Autorul este implicat în firul evenimentelor atunci când Genocidul era în plină desfășurare. Camaraderia sa, prieteniile legate cu ofițerii turci, propaganda turcă și intoxicațiile oficiale îl fac uneori să tragă concluzii pripite, dar el nu face altceva decât să reproducă ceea ce a văzut și auzit în fiecare zi. Asediul Van-ului la care participă și pe care îl comandă îl face să vadă și altfel situația. Deși mercenar,Nogales îi numește în câteva pasaje pe armeni ca fiind lași și cruzi (în timp ce aceștia nu luptau de fapt decât pentru a supraviețui). Latura religioasă îi iese la iveală deseori, atunci cînd se referă la masacrarea armenilor, creștini ca și el. Este la început mirat apoi revoltat, iar în cele din urmă dezgustat. Când are ocazia nu pregetă să salveze câțiva armeni în ciuda autorităților locale sau militare turce, forțând nota cu aceștia și făcând uz de funcția și gradul său, Bey în Armata Otomană. Realizează că masacrarea armenilor face parte dintr-un plan minuțios de exterminare în masă și asistă uneori neputiincios la scene tragice și terifiante pe care le povestește realist. Renunță să mai asedieze Van-ul și cere să fie mutat pe alt front, unde va lupta contra rușilor. Se teme pentru viața sa, dejoacă chiar câteva tentative de asasinat împotriva sa și își dă seama că a devenit un martor incomod al crimelor turcești, un om care știa prea multe și care s-ar putea să vorbească mai mult decât trebuie despre aceste atrocități. Ceea ce a și făcut prin publicarea acestei cărți. Întors acasă dupa război se dedică scrisului, publică mai multe volume care îl consacră, dar îl și marginalizează. Va muri la 57 de ani bolnav și relativ sărac. Rafael de Nogales, decorat de Kaizer cu Crucea de Fier cls I și de turci cu Marea Stea a lui Medjid, va fi înmormântat fără onoruri militare din cauza regimului politic venezuelean pe care l-a sfidat deseori.

Cartea în sine este un document, este o mărturie directă a Războiului, a celor petrecute în Imperiul Otoman, a Genocidului. Deși imparțial (pe alocuri părtinitor la adresa armenilor) volumul nu este altceva decât o altă probă, un alt act de acuzare în controversatul Dosar al Genocidului alături de Memoriile Ambasadorului Morgenthau,de Clarence Ussher, Medicul American sau de Mărturiile lui Grace Knapp. Oamenii au uimitoarea capacitate de a-și aminti și  așa cum spunea președintele American W. Wilson:”Sometimes fate’s warning…” adică Uneori destinul te avertizează

EDUARD ANTONIAN

  • 9
  •