Redactor

Profesorul Chevorchian (I)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

BUCUREŞTI FAR WEST

Profesorul Chevorchian (I)

 

La începutul verii care acum se sfîrşeşte, un vechi prieten mi-a dat o veste tristă: a murit profesorul nostru Chevorchian.

Instantaneu, prin faţa ochilor mi-au trecut cei patru ani de liceu (la fostul M.F. 3, actualul „Al.I. Cuza”), în care am avut şansa de a întîlni cîţiva profesori de elită. Între ei, Anton Chevorchian strălucea.

Mi-l amintesc la prima oră a întîlnirii noastre, cu un rol esenţial în formarea mea. Eram un puşti care nu făcuse cincisprezece ani, alături de alţi băieţi cu mustaţa abia mijită şi de fete spre care trăgeam ocheade timide (ce vreţi, era în 1988, înainte de căderea comunismului şi de eliberarea moravurilor); şi aşteptam să înceapă ora de română. Eu cu mai mult interes, majoritatea colegilor cu mai puţin, dat fiind că liceul era de real şi ei veniseră să facă performanţă în ştiinţele exacte.

Pe uşă a intrat un bărbat înalt, cu părul aproape alb, cu un nas coroiat şi cu nişte sprîncene stufoase. S-a prezentat, după care şi-a luat scaunul de la catedră, l-a apropiat de primul rînd de bănci, s-a aşezat şi a început să ne vorbească.

Din acel moment a început totul. Am fost atît de uimit de lucrurile pe care ni le spunea şi de felul în care le articula, încît subiectul lecţiei mi-a dispărut complet din memorie. A rămas, intensă, lecţia în sine. Profesorul Chevorchian n-a deschis – nici atunci, nici mai tîrziu – manualul. Pur şi simplu, nu se folosea de el, după cum nu utiliza nici un fel de material auxiliar. Nu avea foi tipărite sau xeroxuri. Nu avea fişe. Nu avea nimic la îndemînă, fiindcă avea totul în cap. Discursul lui a demarat extrem de natural, de parcă i-ar fi cunoscut pe boboci de ani buni şi ar fi reluat o discuţie veche. „Monologul” era dens, perfect asamblat, cu deschideri şi paranteze seducătoare, fără pic de formalism didactic şi, în acelaşi timp, fără o notă de prozaism.

Era formidabil. Profesorul acesta ne vorbea despre lucruri înalte fără să fie emfatic şi ne livra literatura punîndu-ne pe noi, elevii săi, în interiorul cărţilor şi problemelor majore. Mai tîrziu am realizat că lecţiile lui aveau un filon existenţialist, adecvat vîrstei noastre. Aveam cîteva mari întrebări, puse şi repuse cu naivitatea celor cincisprezece ani neîmpliniţi, la care el răspundea în chipul cel mai firesc, pornind de pildă de la Ciocoii vechi şi noi al lui Filimon pentru a ajunge la scena din Război şi pace în care Andrei Bolkonski contemplă cerul înstelat. Ne făcea diferenţa între a avea şi a fi, şi noi toţi, cu mimetismul adolescentin, eram fericiţi să nu avem nimic, şi în schimb să fim: profunzi, inteligenţi, sensibili, generoşi…

Era o inadecvare stranie cu anii ceauşişti, ultimii, în care trăiam. Cu prietenul meu Sorin Bangu (care a făcut după Revoluţie două facultăţi, pentru a se stabili apoi în Canada) plecam de la liceu spre casele noastre, trecînd pe lîngă o sinistră betonieră ce umpluse cartierul cu un praf alb. Şi prin acel decor socialist-selenar, noi, sub imperiul cuvintelor lui Chevo, dezbăteam problematica împlinirii omului. Drumul era lung, autobuzul nu venea, în unele seri se oprea curentul sau era atît de frig încît preferam să mergem pe jos. Ei, şi? Citeam amîndoi pe rupte aceleaşi cărţi şi le discutam cu febrilitate.

Eu nu dădeam doi bani pe chimie, iar matematica şi fizica mi se păreau, faţă de şcoală, complet schimbate. Rapid, literatura a măturat tot şi s-a instalat într-o minte deschisă la fix şi la marea artă de profesorul Chevorchian.

Daniel CRISTEA-ENACHE

                                                                                                                                                                                              Suplimentuldecultura.ro

 

 

  •  
  •