Mihai Stepan Cazazian

Prezenţa Teatrului Dramatic de Stat din Erevan la Festivalul Internaţional „Shakespeare” de la Craiova

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Julius Caesar Yerevan (1)

Din informaţiile pe care ni le-au oferit oaspeţii armeni ai celei de a IX-a ediţii a Festivalului Internaţional „Shakespeare” de la Craiova, capitala Armeniei, Erevan, deţine la ora de faţă nouăsprezece teatre in plină activitate, din care doar unul particular. Ceea ce grăieşte despre o viaţă culturală şi artistică bine şi statornic susţinută – mai ales dacă ţinem seama că acestora li se mai adaugă şi înfiriparea unor alte mici companii teatrale cu producători privaţi, ce îmbrăţişează formulele teatrului alternativ, cu spaţii de joc non-convenţionale (cum ar fi, de exemplu, printre altele, „teatrul de cafenea”).
Invitat să participe la actuala ediţie a Festivalului „Shakespeare” de către Directorul acestuia, severul selecţioner Emil Boroghină, Teatrul Dramatic de Stat din Erevan, desigur, unul din cele mai prestigioase ale Armeniei – şi ne bucurăm că l-am cunoscut „in direct”, prin spectacolul său “Iulius Cezar”, cu care s-a aflat de altfel, pentru prima oară pe teritoriul românesc. Spunem din capul locului că ar trebui să fie cunoscut pe o arie europeană mai întinsă, pentru a-şi impune reputaţia pe care se pare că şi-a câştigat-o pe merit la el acasă. Până acum, a participat la Festivaluri „Shakespeare” de la Gdansk (Polonia) şi de la Gyula (Ungaria) – festivaluri care de fapt alcătuiesc, împreună cu Festivalul craiovean – şi din iniţiativa acestuia! – principala reţea teatrală dedicată lui Shakespeare pe teritoriul european. La Gdansk  participase cu tragedia “Macbeth” – un alt spectacol de mare răsunet local al aceluiaşi teatru. În ultimii douăzeci de ani, Teatrul Dramatic de Stat din Erevan l-a înscris în repertoriul său, de şase ori, pe uriaşul dramaturg englez – patru din aceste premiere fiind datorate aceluiaşi regizor consacrat, considerat de criticii teatrali ai Armeniei ca novator în materie de viziune estetică; regizor ce semnase şi spectacolul “Iulius Cezar”: Armen Khandikyan.
Cele şase abordări shakespeariene au fost, în ordine: “Richard al III-lea” (1994), “Romeo şi Julieta” (1996), “Macbeth” (2004), “Hamlet” (2006), “Iulius Cezar” (2010), “A douăsprezecea noapte” (2013-14). Dintre ele, “Romeo şi Julieta”, “Hamlet”, “Iulius Cezar” şi “Macbeth” poartă semnătura de creaţie regizorală a lui Armen Khandikyan. (Numele celuilalt regizor al acestei scene, ce a abordat dramaturgia shakespeariană, este Arthur Sahakyan). Din 1985, reputatul regizor Khandikyan, este nu numai director de scenă (creator de regie), ci şi director artistic al Teatrului. El a fost distins cu cel mai înalt titlu artistic din ţara sa: acela de „Artist al poporului Armeniei”.
Teatrul Dramatic din Erevan poartă azi pe frontispiciu numele lui Hrachya Ghaplanyan, fondatorul său în 1967, nume de creator legat indisolibil de istoria multinaţională a teatrului de pe un areal destul de întins al teritoriilor fostei Uniuni Sovietice.
O versiune scenică mai veche a aceleiaşi tragedii “Iulius Cezar”, fusese semnată de acesta în 1992 – spectacolul de atunci fiind prezentat în 1997 şi la Tbilisi, tot în cadrul unui Festival Internaţional „Shakespeare”. Reluarea piesei de către Armen Khandikyan a produs un puternic şi fertil şoc estetic.

Cei mai mulţi cronicari, unii dintre ei nume prestigioase, doctori în estetica artei teatrale şi profesori universitari, consemnează o concepţie de abordare ce le apare ca profund înnoitoare. Ne dăm seama de aceasta, citindu-le rândurile ce fac diferenţa faţă de vechiul teatru, devenit convenţional până atunci, în reprezentarea tragicului: „În acest spectacol toate soluţiile creative devin captivante pentru reacţia psiho-facială a auditorului.” „Cea mai şocantă parte este finalul – în care, în aparenţă nu păstrează nici soluţiile din istoria teatrului istoric armean, nici punerea în scenă generalizată de până acum”. (Norayr Adalyan – Doctor în psihologie, laureat al Premiului Preşedinţiei Republicii Armene, Actor de onoare al Culturii R.A.). Afirmând că puterea spectacolului stă în creerea atmosferei, Sona Meloyan, critic teatral, observă că aceasta se însoţeşte cu succesiunea (ritmul – n.n.) derulării scenelor şi că elementele de design: „toga, cămăşile camizol, costumele, jacheta de piele, toate acestea sunt măşti prin care este acoperită autocraţia istorică şi prin care se pune în dezbatere necesitatea istorică”. Cronicara constată că regizorul descoperă în sursa literară a textului „din ce material sunt făcuţi dictatorii, cum sunt creaţi idolii şi cum este manifestată fobia colectivă”. Apercepţia critică surprinde faptul ce face diferenţa dintre maniera trecută a reprezentărilor shakespeariene – şi cea nouă, revigorantă: de data aceasta e pusă în scenă nu ştiinţa neutră despre epoca din text – ci „gândirea despre epoca respectivă”. Apare astfel, ca să zicem aşa, un raport nou de filtrare: epoca Marii Rome este receptată de filtrul înţelegerii istorice al Armeniei de azi.
Gânduri similare, privind liniile de forţă ale retrezirii la viaţă şi fior intelecto-emoţional al teatrului shakespearian, apăruseră şi după spectacolul “Macbeth”: „Valoarea principală a spectacolului – scrie criticul Natalia Gomcyan – este aceea că nu are nici stil muzeistic, nici shakespearian-academic. Autorii spectacolului au văzut în Shakespeare un însoţitor al timpului nostru, care participă la viaţa noastră de zi cu zi prin toate suferinţele şi speranţele înfăţişate în dramele lui. Aceste sentimente ale unui Shakespeare încă viu au pătruns în mod direct auditoriul spectacolului, pe nesimţite, trezindu-i sensibilitatea”. Criticul consemnează o penetrare afectivă „din mers”. „În acelaşi timp, spectatorul rămâne în epoca lui Shakespeare, credincios acesteia, spectacolul reproducând cu grijă aerul timpului”.
Alexei Barotevici – prof. dr. în arta criticii – sublinia „teatralitatea strălucitoare pur-shakespeariană /…/ Prin spectacolele sale, A.K. deschide o pagină nouă în stilul de reprezentare shakespeariană, ce trebuie să devină o bază pentru formele estetice noi şi viziunea nouă a tragediei”.
Teatrul armean „dezosifică” se pare, ceva mai târziu „clasicitatea” devenită sterilă, a academismului teatral. Dar, odată intrat pe noul făgaş prin Armen Kandikyan şi creatorii asociaţi lui, impresia noastră după ce am asistat, la Craiova, la spectacolul cu “Iulius Cezar”, e că o face regândind substanţial omenescul şi umanitatea. Spectacolul a ligamentat într-o alianţă temeinică, organică, monumentalitatea vizuală şi tensiunea tragică interioară, ce susţine conflictual relaţia dintre protagonişti şi mase – sau numai dintre protagonişti – şi care reuşeşte să capteze atât emoţional, dar în acelaşi timp şi intelectual, spectatorii. I se induce minţii omeneşti o anumită trezie reflexivă asupra jocului alunecos în istorie, dintre putere şi necesitate şi asupra capcanelor ce se nasc din confuzia acestora. E înviat în miezul epocii un timp neliniştit, nervos, în care mulţimea îşi înalţă şi îşi reneagă cu aceeaşi repeziciune idolii şi în care faptele îşi dobândesc fatal o faţă dublă a medaliei. Înţelegem de ce A. Kandikyan e considerat la el acasă un novator estetic: pentru că a înlăturat din teatru ilustrativismul şi a unit, în direcţia indicată îndrumării actoriceşti, participaţia temperamentală cu tensiunea intelectuală a ideii. Spectacolul a vizat un tragic abisal şi încordat, derivat dintr-o ecuaţie complexă a istoriei, iar figurile interpreţilor au exprimat, la modul unei trăiri individuale personalizate, această încordare – soldată apoi cu câmpul de cadavre devenite baloturi imobile. Gândind Istoria la modul trans-istoric, adică din perspectiva activă, implicată, şi ideatic-revalorizantă, a prezentului nostru, regizorul şi-a transgresat la fel de organic estetica unui realism uman viguros reconstituit epocii, prin metafora unei filozofii concluzive asupra dramaticităţii Timpului. Această metaforă e servită de apariţia fantomei lui Iulius Cezar, ce îşi recunoaşte şi strânge la piept propriul trup mort. Pentru noi, această fantomă întrupa spiritul rămas viu, conservat ca trans-istorie şi transcendentalitate, a Istoriei însăşi: Memoria ei! Desigur această memorie simbolizează „povara grea a istoriei omului” – cum ne spune criticul Norayr Adalyan. „Unde-şi cară trupul Iulius Cezar?” se întreabă acesta. „Ar fi mai bine de întrebat unde şi-l cară regizorul? Cel mai probabil spre epoca lui Cezar şi spre viitor, spre timpurile ce vor veni”. Prin metafora fantomei, Memoria Istoriei devine o a patra dimensiune a lumii! Neperisabilă.
Jeana Morărescu

Trupa Teatrului Dramatic din Erevan la Aeroportul Henry Coanda Otopeni.

ES Dl. Ambasador Hamlet Gasparian, Grigor Gabrielyan (interpretului lui Iulius Cezar) si regizorul Armen Khandikyan la Aeroportul Henry Coanda Otopeni.

  • 5
  •