Mihai Stepan Cazazian

Presa din România despre Genocid

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În aceste zile de comemorare a 95 de ani de la declanşarea Genocidului presa din România a publicat o serie de comentarii pe această temă. Redăm mai jos cîteva articole

Dosar 1915

de Bedros Horasangian


Pe 24 aprilie, în fiecare an, armenii de pretutindeni comemorează ziua cea mai neagră din istoria lor. O zi din anul 1915, la fel de tragică pentru destinul unui popor încercat în fel şi chip de răsucirile istoriei, precum căderea Constantinopolului pentru greci, într-o altă zi, 28 mai 1453. Cînd o parte din istoria Europei creştine cade sub copitele calului sultanului Mehmet II, care a intrat călare în maiestuoasa Sf. Sofia a Împăraţilor Bizanţului, după o bătălie sîngeroasă de 52 de zile. 100.000 de ieniceri zdrobesc oastea bizantină de numai 10.000 de oşteni. Cu doar 600 de veneţieni, deja lupta fratricidă dintre „cei doi plămîni“ ai creştinătăţii dădea rezultate dintre cele mai rele. Aşa cum, în alt sens, Viena a rezistat invaziei otomane şi nu a cedat. Chiar în aceste zile a fost pomenit momentul de glorie militară şi politică datorat regelui Poloniei Jan Sobieski, cel care a oprit înaintarea otomană spre miezul Europei. Momente grave şi pline de semnificaţie pentru istoria Europei. Şi nu numai.

Cu trecerea secolelor, întîmplările lumii au devenit „mondiale“, privind şi atingînd, direct sau indirect, întreaga umanitate. Nu doar prin războaie, ci şi prin crime la scară uriaşă. Pe 24 aprilie 1915, peste 600 de notabilităţi armene din Constantinopol, membri de vază ai comunităţii, intelectuali, preoţi, oameni de afaceri, chiar şi deputaţi, toţi sînt arestaţi şi lichidaţi apoi prin proceduri sumare. În această zi, începe „Marea Deportare“, care, în termenii de astăzi, s-ar numi „purificare etnică“, conducînd la acel teribil cuvînt ce nu spune chiar totul, dar nu mai lasă loc la interpretări: Genocid. Un termen care nu exista în 1915 şi care a intrat în conştiinţa opiniei publice internaţionale datorită unui jurist evreu-polonez, Raphael Lemkin. Un simplu cuvînt aglutinează în el destinul a milioane de oameni. Crime şi atrocităţi, suferinţe şi nenorociri, responsabilităţi şi vinovăţii. Călăii şi victimele sînt laolaltă sub incidenţa unui singur cuvînt. Ca şi Holocaustul evreilor, o formă atroce prin care genocidul este marcat la o scară mai mare, pe o spirală a morţii care parcă nu a mai vrut să se oprească în secolul al XX-lea, „Marea Catastrofă“ a armenilor nu se reduce doar la o masivă operaţie de deportare în masă. Ea a fost însoţită de spolierea tuturor proprietăţilor, de masacrarea, tot în masă, a sute de mii de femei, copii şi bătrîni, scoşi din casele lor şi duşi pe drumurile de pierzanie ale Mesopotamiei.

Detaliile consemnate de numeroşi diplomaţi americani şi britanici, dar şi de meticuloşii germani, institutori şi surori de caritate din diverse ţări, care au fost martori direct la atrocităţi, sînt teribile. O uriaşă operaţie, bine organizată, pusă la punct de autorităţile otomane şi dusă la capăt cu precizie şi tenacitate germană. Faptul că Germania Imperială a fost aliata Imperiului Otoman al Junilor Turci a constituit un element-cheie în desfăşurarea operaţiunilor militare, şi nu numai. Dacă debarcarea franco-britanică de la Gallipoli reuşea şi Constantinopolul cădea în mîna aliaţilor, această mare tragedie nu ar mai fi avut loc. Dar sorţii au decis altfel. Mai precis, lordul Amiralităţii şi, totodată, comandantul-şef al onor Flotei Majestăţii Sale britanice, viitorul prim-ministru Winston Churchill. Iată cum cel care va cîştiga peste doar două decenii bătălia Angliei şi va salva Londra de invazia lui Hitler cedează o bătălie cîştigată deja. Este una – nu singura – dintre ironiile istoriei. Scăpat de sub ameninţarea ocupării capitalei de către aliaţi, cei trei lideri ai Junilor Turci care conduceau Imperiul Otoman, Enver Paşa, Djemal Paşa şi, nu în ultimul rînd, crudul Talaat Bey, decid eliminarea şi exterminarea armenilor. Scăpaţi de armeni, toată „chestiunea orientală“ devine caducă.

Se ştie bine astăzi, în amănunte dintre cele mai detaliate, tot ce s-a întîmplat. În ultimele decenii, o sumedenie de istorici din multe ţări ale lumii – şi, printre ei, numeroşi nearmeni – au dat la iveală studii peste studii. După ce multe arhive nemţeşti, austriece, americane, ruseşti şi parţial turceşti au fost accesibile. În clipa de faţă, există o lucrare de înaltă ţinută ştiinţifică şi istorică aparţinînd unui cercetător american care adună, în doar 600 de pagini, tot ce este de sintetizat. The Armenian Genocide a lui Vahakn Dadrian prezintă şi explică tot ce s-a întîmplat în ceea ce noi numim „Dosar 1915“. În clipa de faţă, la 95 de ani de la tragicele evenimente, problema nu mai este dacă a fost sau nu genocid. A fost.

Chestiunea delicată este nu de natură istorică sau juridică, ci una de natură politică. Îşi asumă actualul Stat turc, moştenitor al Imperiului Otoman, responsabilitatea genocidului armean din 1915? Sînt pregătite marile puteri de astăzi să recunoască oficial acest genocid uitat şi multă vreme ignorat? Ştim bine, şi este deja de notorietate, că anumite state, precum Franţa, Italia, Rusia sau Argentina, au recunoscut genocidul. Altele, precum SUA sau Marea Britanie, nu. Nu încă. Ştim bine că acest subiect este foarte fierbinte în diverse capitale ale lumii. Faptul că, în aceste ultime luni, Parlamentul Suediei a recunoscut genocidul, iar Comisia de Politică Externă a Congresului SUA a votat, cu doar un vot în plus, în favoarea recunoaşterii a pus pe jar autorităţile de la Ankara. Retragerea unui ambasador este o formă de protest, dar jocurile de culise nu se opresc aici. Va accepta preşedintele american Barack Obama, în discursul său din 24 aprilie, recunoaşterea genocidului? Sau va ceda presiunilor Pentagonului, Departamentului de Stat – Hillary Clinton deja a spus că nu agreează recunoaşterea genocidului, cu toate că preşedintele Armeniei, Serj Sargsian, a făcut o vizită în aceste zile la Washington – sau celor ale liderilor de la Ankara, care au ameninţat cu măsuri ce pot afecta politica geostrategică a SUA? Preşedintele Barack Obama are şansa unui gest istoric, care ar putea reconcilia nu doar două popoare, ci şi o întreagă istorie europeană cu ea însăşi. Recunoaşterea genocidului din 1915 este doar o chestiune de timp. Pînă atunci, „Dosarul 1915“ rămîne deschis.

OBSERVATORUL CULTURAL

Portret politic
Barack Paşa

de Bedros Horasangian

De preşedintele Statelor Unite depinde în mare măsură recunoaşterea Genocidului Armean din 1915. Una dintre tragediile secolului XX, care nu a dus lipsă de mari nenorociri. Au tot urmat într-o succesiune teribilă ce a ajuns până la noi. Şi continuă.

Faptele derulate, atunci, în doar câteva luni – începând cu 24 aprilie 1915, când peste 600 de notabilităţi armene din Constantinopol au fost arestate şi apoi lichidate rapid – sunt bine cunoscute şi întoarse pe toate feţele de istorici şi cercetătorii subiectului. Azi, acum, nu se mai pune problema dacă a fost sau nu a fost genocid – autorităţile turce refuză să accepte orice fel de evidenţe, există şi o lege care pedepseşte doar simple afirmaţii -, ci dacă el poate fi recunoscut ca atare. Dintr-o chestiune istorică a devenit una politică.

Interesele strategice ale SUA decid dacă un astfel de demers, de recunoaştere sau nu a Genocidului, poate fi acceptat. Comisia de Politică Externă a Congresului americn a validat recunoaşterea. Dar acest moment simbolic va fi în mod cert blocat de Congres sau de preşedintele Barack Obama. Nu ar fi pentru prima dată. Adevărul istoric nu are relevanţă. Doar pragmatismul politic. Diferite state şi organizaţii internaţionale au recunoscut deja – Franţa, Rusia, Italia, ONU etc. – Genocidul din 1915 drept crimă împotriva umanităţii.
În alte state procesul este în curs. Chiar şi în Turcia ceva mişcă, prin diferiţi intelectuali – cel mai notoriu fiind laureatul Premiului Nobel, Orhan Pamuk – şi se încearcă, timid, să se deblocheze un subiect considerat tabu de autoritaţile de la Ankara. Şi de o opinie publică intoxicată decenii în şir de ceea ce se consideră, cu totul împotriva adevărului, “ofensă adusă naţiunii”. Turcia de azi, un stat modern ce bate la uşa Uniunii Europene, după ce ani în şir a asigurat flancul sudic al NATO, care este şi un important lider regional, are de depăşit acest handicap. Un moment grav, de asumare a unui trecut istoric şi mai grav.
Dacă germanii au reuşit să depăşească chestiunea vinovăţiei – “Schuldfrage” – faţă de “soluţia finală” care a dus la moartea a peste 6 milioane de evrei, şi turcii, mai devreme sau mai târziu, vor fi obligaţi să facă acest pas. Pe 6 mai se va discuta în Knesset-ul israelian dacă Statul Israel va recunoaşte sau nu, oficial, acest Genocid. Primul în ordine cronologică din istoria secolului XX. În Statele Unite totul depinde de câtă putere va avea preşedintele Barack Obama să facă acest pas. Nu e vorba doar de cuvinte, ci de respect pentru adevăr şi memoria unui milion de victime.
Chiar dacă în România autorităţile evită acest subiect, el există pe plan internaţional. Barack Paşa poate decide. Vom vedea după 24 aprilie ce se întâmplă, fără să ne facem prea multe iluzii.

COTIDIANUL

Holocaustul armenilor: un milion de victime şi niciun călău

Între 1915 şi 1918, peste un milion de armeni au fost exterminaţi în teritoriile Imperiului Otoman. Astăzi, la 95 de ani de la ziua în care a început primul genocid din secolul trecut, în Turcia, succesorul legal al statului care a comis crimele, se vorbeşte încă în şoaptă despre acest subiect. Ankara refuză să-şi asume responsabilitatea, iar aliaţii săi occidentali evită cu obstinaţie să folosească cuvântul “genocid”.

“Nu poate fi vorba de un genocid împotriva armenilor. Genocid e un termen cu implicaţii legale. Acesta nu este un subiect de dezbatere politică, ci unul care necesită studiul istoric. Sunt milioane de documente în arhive care trebuie studiate. Şi dacă istoricii nu pot clarifica subiectul, atunci să lăsăm avocaţii, politologii şi arheologii să ia parte la efortul academic”.

Declaraţia îi aparţine premierul turc Recep Erdogan şi a fost susţinută în martie, într-un interviu acordat săptămânalului german Der Spiegel. Ele exprimă sumar o dramă: cea a relaţiei dificile dintre armeni şi turci, dar şi a relaţiei întreţinute de fiecare parte cu propria istorie.

Pentru Ankara, chestiunea continuităţii Imperiului Otoman în trupul republicii fondate de Kemal Ataturk se opreşte la momentul genocidului îndreptat împotriva armenilor începând cu 24 aprilie 1915. De fapt, turcii refuză din start această clasificare. Nu a fost vorba de crime în masă, ci de o bătălie la mijlocul căreia şi-au pierdut viaţa, laolaltă, turci şi armeni, e argumentul Semilunei.

De cealaltă parte a baricadei, diaspora armenească face presiuni constante asupra guvernelor occidentale să forţeze administraţia de la Ankara să recunoască genocidul. De fiecare dată, scenariul repetă acelaşi cerc: se adoptă rezoluţii care acceptă existența istorică a crimelor de acum 95 de ani, iar Turcia reacţionează la extreme, ameninţând cu alterarea relaţiilor diplomatice.

Suedia e ultima ţară care a recunoscut, printr-o rezoluţie parlamentară din martie 2010, genocidul armean. Pe lista statelor pentru care istoria crimelor otomane din 1915-1923 are, pe lângă victime, şi călăi se mai află Chile, Argentina, Lituania, Venezuela, Germania, Polonia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Rusia sau Cipru.

Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii au adoptat, de-a lungul anilor, mai multe rezoluţii prin care au condamnat actele de agresiune ale turcilor împotriva armenilor, cunoscute astăzi sub denumirea de Holocaustul armean.

O clarificare e necesară însă: puţine state şi-au asumat libertatea de a folosi cuvântul genocid în legătură cu crimele în masă produse pe teritoriul Turciei de astăzi acum 95 de ani. Majoritatea au preferat doar să folosească sintagma “responsabilitate istorică”, pentru a nu-şi deteriora iremediabil relaţia cu Ankara.

EVENIMENTUL ZILEI

Turcii comemorează pentru prima dată genocidul armean

Personalităţi turce se vor întâlni în piaţa Taksim, din Istanbul, pentru a ţine un moment de reculegere pentru victimele din Armenia. Manisfestaţia are loc la două zile după ce Armenia a anunţat stoparea procesului de normalizare a relaţiilor cu Turcia.

Turcii comemorează pentru prima dată sâmbătă genocidul armean, peste 60 de personalităţi fiind aşteptate în cursul serii la Istanbul, la ceremonii, relatează portalul Panorama.am.

Personalităţile – scriitori, artişti şi intelectuali – care se vor reuni începând cu ora locală 19.00 (20.00 ora României) în piaţa Taksim din Istanbul, vor condamna evenimentele din 1915. Ei vor depune flori, vor aprinde lumânări şi vor ţine un moment de reculegere în memoria victimelor.

Manifestaţia va avea loc sub sloganul “Aceasta este durerea noastră. Acesta este un doliu pentru noi toţi”.

Armenii au comemorat vineri 95 de ani de la masacrul din timpul Imperiului Otoman, pe fondul tensiunilor cu Turcia ce au dus la suspendarea eforturilor de pace.

Mii de armeni au participat vineri la Erevan la manifestaţia organizată de aripa de tineret a partidului naţionalist Dashnak-Tsutyun. Ei au ars fotografii ale liderilor turci şi au fluturat pancarte pe care scria “Cerem compensaţii din partea Turciei” şi “Momentul pentru recunoaştere acum”.

Manifestaţia a avut loc a doua zi după ce Armenia a anunţat că opreşte procesul de ratificare a unui acord istoric de reconciliere cu Turcia, care ar fi normalizat relaţiile după decenii de tensiuni provocate de masacru.

În ediţia de sâmbătă, ziarul turc Hurriyet a publicat un editorial în care recunoaşte că Ankara a făcut “greşeli” în gestionarea evenimentelor care au dus la suferinţele enorme ale armenilor din 1915. “Cred că noi, turcii, am făcut o greşeală groaznică timp de decenii, neglijând complet suferinţa enormă prin care a trecut poporul armean în 1915. Acum este momentul să fim mai cinstiţi”, a scris jurnalistul Mustafa Akyol.

În octombrie 2009, Armenia şi Turcia au semnat un acord pentru stabilirea de relaţii diplomatice şi redeschiderea graniţei comune, dar ratificarea textului a fost amânată, pe fondul acuzaţiilor reciproce de lipsă de angajament faţă de reconciliere.

Masacrul şi deportările armenilor din Imperiul Otoman sunt controversate. Potrivit armenilor, acestea au provocat 1,5 milioane de morţi, şi între 250.000 şi 500.000 potrivit Turciei, care respinge noţiunea de “genocid”, recunoscută însă de Paris, Ottawa şi Parlamentul European.

REALITATEA.NET

Genocidul Armean: o crimă absolută

Autor: Vladimir Tismăneanu

În memoria lui Arsen Santighian, prieten drag, fiul unor supravieţuitori ai Genocidului Armean

Masacrarea, acum 95 de ani, a unui milion şi jumătate de armeni (bărbaţi, femei, bătrâni, copii) a fost prima experienţă genocidară din ceea ce un istoric american, Robert Gelatelly, numeşte era catastrofelor sociale.

Pentru Hitler, masacrul armenilor (termenul de genocid nu fusese conceput încă), a fost proba că umanitatea uită repede, că nu trebuie să te încurci în reticenţe morale. În convorbirile cu acoliţii săi, Hitler spunea, atunci când explica “necesitatea” exterminării evreimii europene: “Cine-şi mai aminteşte azi de lichidarea armenilor?”
Am primit ieri volumul scriitoarei Angela Furtună intitulat La anul, la Ierusalim, o carte (Biblioteca Bucovinei “I. G. Sbiera”, Suceava, 2009). O carte răscolitoare, care ar merita cunoscută, recenzată, dezbătută. Ilustraţia copertei este datorată marelui artist Devis Grebu.

Reiau acest fragment: „În publicaţia Studia Hebraica a Centrului Goldstein Goren de Studii Ebraice a Facultăţii de Litere din Bucureşti, am găsit în numărul 6 din 2005, un studiu semnat de Felicia Waldman, intitulat „Ce a învăţat Hitler de la Genocidul Armean”. Există o anecdotă care ne este reamintită. Un evreu în vârstă, pe patul de moarte, înconjurat de o mulţime de nepoţi, îşi trăia ultimele clipe de viaţă. Înainte de a-şi da sufletul, bărbatul face semn nepoţilor să se apropie, căci are ceva foarte important să le spună. Cu o ultimă răsuflare, rosteşte: Să aveţi grijă de armeni… şi închise ochii.

Nepoţii, nedumeriţi, întreabă pe rabin ce a vrut să spună bunicul cu aceste cuvinte. Rabinul, înţelept, le explică: dacă evreii nu-i vor proteja pe armeni, după ce vor fi ei exterminaţi, va veni rândul evreilor.

Candidatul prezidenţial Barack Obama a declarat în campanie că, dacă va ajunge preşedinte, va rosti cuvântul de atâtea ori evitat: ceea ce s-a petrecut acum 95 de ani în Imperiul Otoman a fost genocid. Din păcate, în mesajul de ieri, altminteri vibrant, preşedintele Obama nu a mers până la capăt. (“Obama Marks Genocide Without Saying the Word”, New York Times, 25 aprilie 2010, p. 14).

Chiar şi aşa, cuvintele sale de condamnare a exterminării unei populaţii civile absolut nevinovată, un grup destinat anihilării exclusiv în virtutea originii etnice comune, cu toate mijloacele aparatului statal, au deranjat Ministerul de Externe al Turciei.

Cred că a sosit momentul să înţelegem că simbolurile nu sunt elemente secundare în lumea contemporană (n-au fost niciodată). A numi exterminarea armenilor genocid este o obligaţie morală. Am văzut recent un nou film britanic bazat pe Jurnalul Annei Frank. Am văzut cu ani în urmă zguduitorul film Ararat despre tragedia armenilor. Am citit şi am recenzat acum câţiva ani cartea Isabelei Fonseca Bury Me Standing despre genocidul Roma. Citesc acum cartea profesorului Steven Rosefielde, distins economist la University of North Carolina din Chapel Hill Red Holocaust, apărută la Routledge în 2010 (recomand în special capitolul “Red Holocaust Denial”).

Aceste crime impotriva umanităţii au fost genocidare. Ele trebuie numite, cunoscute, condamnate şi comemorate astfel, orice ar spune diversele cancelarii specializate în ocultarea diplomatică a adevarului. Orice ar spune auto-desemnaţii experţi în ”igienă lingvistică”.

EVENIMENTUL ZILEI

Constanţa: Au trecut 95 de ani de la genocidul armean

de Mirabela Panfil

Credincioşii armeni s-au rugat pentru sufletele celor morţi

La Biserica armeană din Constanţa, armenii dobrogeni au cinstit ieri victimele genocidului care a avut loc la data de 24 aprilie 1915.

Majoritatea credincioşilor armeni ştiu despre acest episod sumbru din viaţa strămoşilor lor, al cărui scop a fost cel de anihilare a populaţiei armeneşti.

Bunicul lui Arşaluis Gurău (68 de ani), Garabet Pilibosian, fost frizer de meserie, a rămas viu în amintirea poporului armean  şi prin balada populară Der-Zor.

„El a scris în anul 1925 un cântec popular despre exodul armenilor trimişi în surghiun în pustiul Deiz-er-Zor“, a declarat Arşaluis Gurău. Femeia ştie că bunicul ei a fost condamnat de turci şi a reuşit să se salveze. Maria Anaid Kazarian (72 de ani) îşi aminteşte şi acum de poveştile pe care i le spunea bunicul său pe vremea când era doar o puştoaică.

„Bunicul meu a fugit din refugiul în care erau ţinuţi şi a ajuns aici în anul 1921. El ne povestea că părinţii lui fuseseră omorâţi în propria lor casă şi că el a sărit pe geam pentru a se salva“, a rememorat septuagenara.

Mai târziu, a completat femeia, copilul de numai nouă ani a fost găzduit de nişte oameni cu suflet bun, iar apoi a stat la orfelinatul de la Strunga câţiva ani de zile. Şi cunoscutul jazz-man Harry Tavitian (58 de ani) a avut un unchi care a supravieţuit. Familia lui Sarchis Bogosian a fost ucisă în acel an.

„Unchiul mi-a spus că pe mulţi i-a văzut când au murit, dar el a reuşit să fugă în munţi. Ziua stătea ascuns, iar seara mergea tot mai departe. După câteva luni a ajuns în Liban, iar prin 1930 a ajuns în România, alături de alţi orfani“, a mai spus artistul.

Adevarul Constanta

File de istorie controversate: genocidul armean

de Remus Tanasa

Se împlinesc anul acesta, 95 de ani de la genocidul armean din 1915. Este un moment tragic în istoria unei naţiuni, este un punct de cotitură în destinul unui popor. Au mai fost evenimente dramatice în istoria lumii, în istoria armenilor în particular, dar un astfel de eveniment marchează, pe durata lungă a istoriei, configuraţia între­gii umanităţi. Există deja, pe lîngă nenumăratele colecţii de documente de arhivă publicate în ultima sută de ani, şi numeroase studii şi cercetări aprofundate care să decodeze întîmplările.

Guvernul turc continuă şi astăzi să nege genocidul, acesta fiind unul dintre cauzele principale a controverselor dintre Uniunea Europeana si Turcia.

Dar sa vedem ce m-a deteminat sa tratez acest subiect.

În ciuda promisiunilor electorale ale lui Barack Obama privind un nou stil în politica americană, printre care şi promisiunea răspicată de a recunoaşte genocidul armean odată ales la Casa Albă, mesajul preşedintelui american din 24 aprilie 2009 a fost o mare dezamăgire pentru armeni şi un moment al trezirii la realitate: administraţia Obama nu era cu mult mai morală decît predecesoarele sale şi cu nimic mai curajoasă în a folosi cuvîntul genocid cînd vine vorba de exterminarea armenilor din Turcia. Aşa că armenii s-au văzut nevoiţi să îşi susţină cauza la Washington la fel ca şi pînă acum: împotriva voinţei administraţiei de la Casa Albă.

Pe 4 martie 2010, rezoluţia recunoaşterii genocidului armean (cunoscută ca H.Res.252), introdusă formal pe agenda Camerei Reprezentanţilor în 2009 la iniţiativa lui Adam Schiff (democrat, California), George Radanovich (republican, California), Frank Pallone (democrat, New Jersey) şi Mark Kirk (republican, Illinois), a fost dezbătută şi adoptată de Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanţilor cu scorul limită de 23-22, după o sesiune de şase ore. În spatele acestui vot se ascunde un adevărat război al lobby-urilor, fără precedent în culisele cauzei armene de la Washington, în care s-au confruntat şi înfruntat două retorici inegale: retorica armenească, cea a restabilirii adevărului şi a apelului la morală şi dreptate istorică, şi retorica turcească, cea a intersului politic, economic şi militar, susţinută de uriaşele resurse financiare ale statului turc, un important cheltuitor de pe piaţa de lobbying din Statele Unite. Turcia a replicat prin chemarea pentru consultări a ambasadorului său de la Washington.

De asemenea, parlamentul suedez a adoptat joi 11 martie 2010, în pofida părerii Guvernului, o moţiune prin care recunoaşte genocidul armean din 1915. Ankara a denunţat votul, şi-a rechemat ambasadorul de la Stockholm pentru consultări şi a anulat vizita în Suedia a premierului, prevăzută pentru săptămâna viitoare. “Condamnăm ferm aceeastă decizie marcată de greşeli mari şi fără fond”, declară premierul turc Recep Tayyip Erdogan, într-un comunicat.

Dar ce este genocidul armean? În preajma primului razboi mondial, Imperiul Otoman era condus de guvernul Junilor turci. Aceştia se temeau că armenii ar putea să se alieze cu Rusia, rivala de secole a otomanilor pentru supremaţia în Peninsula Balcanica şi în Cauzaz. În 1915, când războiul deja începuse, câteva batalioane armeneşti ale armatei ruse au început să recruteze dintre armeni pe cei care în trecut fuseseră în armata otomană.

În acest timp, armata armeană era ajutată şi înarmată şi de Franta, care i-a îndemnat la revoltă împotriva proaspetei puteri republicane. Justificându-şi actele proprii ca reacţie la ameninţarea proaspătului stat, Junii turci au executat imediat în jur de 300 de naţionalisti armeni şi au dat ordine de deportare a unei bune părţi a populaţiei armeneşti din Anatolia, unde trăiau de milenii, spre deşerturile din Siria şi Mesopotamia.

Peste 1.200.000 de persoane au murit de foame, boli si extenuare. Numărul exact de morţi este controversat. Sursele din Turcia tind să minimalizeze cifra, în schimb sursele armeneşti o măresc (1.200.000/1.300.000 este cel mai des folosit şi în orice caz cel mai acceptat numar).

Ce s-a întîmplat la începutul anului 1915 a fost doar începutul pentru tot ce a urmat în secolul XX. Nu doar cu armenii. Nazismul şi comunismul au condus la marile crime împotriva umanităţii ce s-au derulat în următoarele decenii, cu o ferocitate şi un cinism greu de imaginat după două milenii de civilizaţie. Vrem doar să atragem atenţia că lunga serie de nenorociri şi crime împotriva umanităţii nu s-a încheiat cu procesul de la Nürenberg, nici cu condamnarea comunismului – Europa a refuzat un proces al Comunismului chiar şi în aceşti ultimi ani, aşa cum China nici nu ar îndrăzni să-şi asume uciderea a peste 40 de milioane de cetăţeni în timpul dictaturii comuniste de dupa instaurarea Republicii Populare Chineze. Genocidul armean a trecut în ultimele decenii din spaţiul de interes şi studii al istoricilor în cel al politicienilor. Problema responsabilităţii şi vinovăţiei este acum disputată la cel mai înalt nivel politic. Dintr-o dispută istorică între armeni şi turci a devenit deja o problemă majoră disputată între diverse cancelarii ale lumii. Cu reverberaţii militare şi strategice, cu efecte indirecte legate de zonele de influenţă a puterilor regionale. Dacă pînă mai ieri doar studii istorice aprofundate, precum ale lui Vahakn Dadrian sau Taner Akcam sau voci singulare ale inteligenţiei turce precum ale lui Orhan Pamuk sau Elif Shafak zgîndăreau opinia publică, în 2010 s-a produs o importantă mutaţie a centrului de greutate legat de genocidul armean şi consecinţele lui pe termen lung.

Revista National Istorica online


Adăugăm la articolele publicate în 2010 un excepţional text apărut în urmă cu nouă ani şi semnat de regretatul istoric şi critic literar  Zigu Ornea.

Genocidul armenilor din 1915
de Zigu.Ornea *

Memoriile unui om politic sînt mai totdeauna probe pentru istoriografie. Ambasadorii sînt, prin chair misiunea lor, oameni politici. Şi e o minune că memoriile ambasadorului american, Henry Morgenthau, în Turcia, în perioada 1914-1916, sînt principala mărturie amănunţită despre situaţia Turciei în preajma primului război mondial şi în timpul desfăşurării acestuia. E aici un răscolitor document, fără patetisme, despre genocidul împotriva armenilor din 1915. Dar să fixăm perioada văzută de ambasadorul american la Constantinopol. Turcia trecea printr-o grea perioadă de tranziţie. Organismul politic numit “Uniune şi Progres” răsturnase de pe tron pe sultanul Abdul Hamid şi instalase, în locul acestuia, pe Mahomed II, un om blînd şi cu un program democratic. De fapt, sultanul, om de paie, n-avea nici o putere. Aceasta era deţinută, în întregime, de triumviratul “junilor turci”, format din Talaat, Enver Paşa şi Gemal care se şi suspectau între ei, cel mai puternic fiind cel dintîi. Corupţia era generalizată, nesocotinţa şi capriciul bine instalate, mizeria economică făcînd ravagii. De fapt, cei ce mai ţineau în stare de supravieţuire economia erau armenii, grecii şi evreii. Turcia ieşise înfrîntă şi împuţinată teritorial după războaiele balcanice (cel din 1877 şi 1913) rămînînd cu un mic teritoriu în partea ei europeană. După războiul din 1877 Turcia fusese nevoită să cedeze Rusiei un teritoriu între Marea Caspică şi Marea Neagră locuit mai ales de armeni. Iar în 1912 imperiul habsburgic anexase două provincii sîrbeşti (Bosnia şi Herţegovina). Italia, la rîndul ei, anexase Tripolitania. Tentativa Comitetului “Uniune şi Progres” al junilor turci de a instaura, în Turcia, o democraţie eşuase lamentabil. În consecinţă, aceştia au apelat la ajutorul şi sprijinul Germaniei. Kaiserul practica de zor politica dislocării brutale a unor populaţii întregi din-tr-o parte a Europei, ca şi cum ar fi fost vorba de turme de vite pentru expansiunea germană. Acest tratament a fost aplicat de germani, la începutul războiului devenit mondial, în Belgia, Polonia şi Serbia. Va fi modelul adoptat, în 1915, de junii turci armenilor. Dar pînă atunci, la îndemnul Germaniei, sînt deportaţi cetăţenii greci ai Turciei din Asia Mică, pentru a-i depărta de ţărm. Apoi, cu premeditare, Germania, prin ambasadorul ei la Constantinopole, instigă Turcia, rămasă neutră, să se alieze cu Puterile Centrale, reprezentanţii Antantei, în capitala Turciei, protestînd cu vigoare. Treptat, prin măsuri adecvate şi progresive, Germania mobilizează armata turcă încă înainte de declanşarea războiului. Apoi, după asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui imperiului habsburgic, Germania, mai pornită decît, chiar, Austro-Ungaria, provoacă izbucnirea războiului, sperînd că acesta va dura numai cîteva luni, Parisul fiind condamnat. (Apoi, bătălia de pe Marna a demonstrat cît de iluzoriu a fost acest hazardat pronostic.) La 27 septembrie 1914 Germania – plasîndu-şi două mari crucişătoare germane, blochează Dardanelele, izolînd Rusia de aliaţii ei şi închizînd drumul prin care aliaţii puteau furniza Rusiei armament şi muniţie. “Aşa, comentează ambasadorul Morgenthau, a fost comis gestul cel mai arbitrar de pînă atunci al forţelor germane din Turcia. Iar eu i-am găsit pe demnitarii turci, singurii care aveau autoritate asupra limbii de apă vitale, tremurînd şi bîlbîindu-se de frică, fîţîindu-se de colo-colo ca nişte iepuri îngroziţi, stupefiaţi de enormitatea gestului german, dar parcă şi incapabili să adopte vreo măsură hotărîtă. Aveam în faţa ochilor imaginea vie a resemnării la care fuseseră supuşi conducătorii de astăzi ai Imperiului Otoman în faţa tăvălugului teutorn”. Şi, de notat, Turcia era încă neutră. Abia la sfîrşitul lui octombrie 1914 Germania forţează Turcia să intre în război. Lupta navală a Angliei pentru deblocarea Dardanelelor eşuează, deşi muniţia turco-germană era pe sfîrşite şi dacă forţele navale britanice mai stăruiau ar fi învins. De menţionat e că intrarea în război a Bulgariei, tot de partea Puterilor Centrale, a dus la posibilitatea declanşării genocidului armenilor. Imperiul Otoman era izolat de restul lumii, cu excepţia Germaniei şi a Austriei. Aşa se face că Noua Turcie, scăpată de sub tutela europenilor, şi-a putut celebra renaşterea naţională, masacrînd aproape un milion dintre propriii cetăţeni (armenii creştin-ortodocşi), consideraţi, ca şi celelalte minorităţi naţionale (millet), “ghiauri spurcaţi”.
Genocidul armenilor a început în oraşul Van, cel mai mare oraş armenesc din Turcia (aflat într-un colţ îndepărtat al Asiei Mici, învecinat cu Persia la răsărit şi la nord cu Caucazul), cu populaţia cea mai civilizată şi mai harnică din partea de răsărit a Imperiului, veche aici de trei mii de ani. Şi, de aici, s-au răspîndit în tot Imperiul, ocupînd activitatea economică a tuturor marilor oraşe. Turcii au pretins că armenii din Van (era şi o provincie cu acelaşi nume) au dezertat la ruşi. Deşi faptele n-au fost verificate, e posibil ca un număr de cîteva sute să fi procedat astfel. Autorităţile turceşti au invocat aceasta, în faţa opiniei publice, drept scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populaţii armeneşti. La intrarea Turciei în război l-a revocat pe guvernatorul împăciuitor al provinciei, înlocuindu-l cu un altul, cumnat cu unul dintre cei trei conducători ai Comitetului “Uniune şi Progres”. Cînd armatele ruseşti s-au retras de pe frontul Caucazului, trupele otomane s-au năpustit asupra propriilor cetăţeni, armenii, începînd să-i măcelărească. S-a cerut populaţiei armeneşti să pună la dispoziţia autorităţilor turceşti patru mii de soldaţi. Armenii din Van au refuzat, văzînd în asta un motiv pentru anihilarea tuturor. Guvernatorul a decis că asta e o rebeliune. S-au declanşat ostilităţi între turci înarmaţi şi armeni mai puţin înzestraţi cu arme. Aceştia din urmă au ieşit, la început, victorioşi, ajutaţi şi de armata rusă, pe neaşteptate reinstalată pe acest front, după cinci săptămîni de aşteptare. De îndată a început uciderea unei întregi naţiuni, constatată de ambasadorul american prin rapoartele consulilor săi din teritoriu. Au început masacrele, ca, de exemplu, un detaşament armenesc de două mii de oameni. Armenii erau suspectaţi că deţin arme şi erau chemaţi la poliţie să le depună. Cei care s-au prezentat au fost consideraţi răzvrătiţi, probe ale revoluţiei pe care o pregătesc armenii şi zvîrliţi în închisori. Cei ce nu au predat armele au fost aspru pedepsiţi. Ambasadorul american în Turcia apreciază că “pedepsele aplicate acestor recalcitranţi reprezintă unul dintre cele mai hidoase capitole ale istoriei moderne…, cred că nici în cele mai sumbre epoci nu au avut loc scene atît de cumplite precum cele de care te loveai la tot pasul în Turcia”. Şi aceste atrocităţi nu erau decît preludiul marei distrugeri a întregii naţiuni armene. S-a hotărît deportarea armenilor din Turcia în regiunile ei de sud şi sud-vest, acolo unde se întinde deşertul sirian şi depresiunea Mesopotamiei, deşerturi aride, pustii, fără oraşe sau sate, fără viaţă, locuite doar de cîteva triburi beduine. Se ştia bine că majoritatea dintre deportaţii armeni nu vor ajunge niciodată la destinaţie. “Scopul real, deşi nedeclarat – scrie indignat ambasadorul american – al deportării era jaful şi distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonînd deportările, autorităţile turceşti au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştienţi şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine”. În tot cursul primăverii şi verii anului 1915 au avut loc aceste deportări. Au fost cruţate doar Constantinopol, Smirna şi Alep. În rest, practic oriunde se afla măcar o familie de armeni era expediată în tragedia deportării, rare fiind cazurile cînd candidaţii la deportare căpătau autorizaţia de a avea la dispoziţie cîteva ore sau zile ca să-şi lichideze proprietăţile sau bunurile din gospodărie, vînzîndu-le turcilor la preţuri ridicole. Înainte de a porni în deportare, devenise obicei, tinerii armeni, legaţi cîte patru, erau împuşcaţi pe loc. Zilnic aveau loc spînzurări publice, fără nici o judecată. Întreaga populaţie din oraşul Angora, trimişi legaţi spre Cezareea, după cinci ore de mers, a fost toată măcelărită într-o vale. La Trabzon bărbaţii armeni, îmbarcaţi în bărci pentru ca în largul Mării Negre, jandarmii să-i ucidă pe toţi. Ambasadorul primeau zilnic rapoarte de la consulii săi despre aceste atrocităţi. Protestele sale rămîneau fără consecinţe. Alţi armeni, încolonaţi în sinistre convoaie de cîteva sute sau mii de oameni disperaţi, luau calea deşertului. “Adevărul este, notifică ambasadorul, că aproape şase luni încheiate, din aprilie pînă în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însufleţite de aceste şiruri, ajunse deja neomeneşti, de exilaţi”. Şi, adaugă, faptul că în cele şase luni, atît cît se poate ţine o socoteală, în jur de 1.200.000 de oameni au pornit pe drumurile deşertului sirian. Şi pe drum, torţionarii (inclusiv jandarmii însoţitori) jefuiau şi ucideau în chinuri cumplite. “Plutoane de jandarmi mergeau înainte, anunţînd triburile kurde că li se apropie victimele şi pe ţăranii turci că, în sfîrşit, se apropie banda pe care o aşteptau de atîta timp”. Şi începea, de îndată, măcelul. Iar cei care supravieţuiau şi îşi continuau drumul mureau cu sutele şi miile de sete şi de foame. Chiar şi atunci cînd ajungeau la un rîu, jandarmii nu-i lăsau să bea apă. Pe soarele încins înfricoşător, armenii arestaţi mureau cu sutele şi miile, neputincioşi. Şi ambasadorul menţionează acuzator: “Afirmaţia guvernului otoman că ar fi avut măcar o clipă intenţia de a-i deporta pe armeni către “o nouă zonă de reşedinţă” este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver şi Talaat a fost exterminarea armenilor. Cîţi dintre cei exilaţi către sud, care au călătorit în asemenea condiţii revoltătoare, au ajuns la destinaţie? Experienţele prin care a trecut un singur asemenea convoi ilustrează cum nu se poate mai bine trecerea de la presupusul plan de deportare la cel de anihilare. Detaliile mi-au fost furnizate direct de către consulul american de la Alep şi se află, în prezent, în arhiva Departamentului de Stat de la Washington”. Şi ambasadorul american descrie soarta cîtorva astfel de convoaie de trimişi la exterminare. Spre final mărturiseşte că “singurul motiv pentru care mi-am propus să povestesc asemenea fapte cumplite este acela că, în lipsa detaliilor, opinia publică anglofonă nu-şi poate face o imagine corectă despre adevărata faţă a Turciei… Sînt convins că nu a existat episod mai sinistru decît acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre din trecut pălesc pe lîngă suferinţele îndurate de armeni în 1915”. Ajutoarele financiare venite din America, la cererea ambasadorului, pentru a-i ajuta pe armeni au rămas inutilizabile practic. Iar Talaat, unul dintre şefii junilor turci, la protestul ambasadorului american, a primit răspunsul cinic că “politica noastră în privinţa armenilor este bătută în cuie şi că nimic nu ne poate convinge s-o schimbăm. Nu mai vrem armeni în Anatolia – nicăieri”. Iar oficialităţile germane la Constantinopol au sprijinit acest genocid. Astăzi ceea ce cer armenii este recunoaşterea de către turci a acestui genocid făptuit şi asumarea lui. Aceştia refuză încăpăţînat, socotind un ultragiu la adresa Turciei orice referire la acest abominabil genocid al armenilor din 1915.
Să adaug că acest genocid din 1915 a fost reluat, pe scară industrială, de Germania nazistă din 1942, de cînd, la Conferinţa din 1942 de la Wansee a găsit mijlocul pentru “soluţia finală” a exterminării evreilor din Europa, victime căzînd aproape şase milioane de evrei. Genocidul din 1915 e un preludiu al celui din 1942-1945, trăit, din păcate, şi de evreii români din Basarabia şi Bucovina de nord, din dispoziţia expresă a lui Ion Antonescu.

Text publicat in Romania Literara nr. 16 din 25 april- 1 mai  2001

*Zigu Ornea (n. Orenstein, 27 august 1930, Frumuşani – d. 14 noiembrie 2001) a fost un editor, critic, istoric literar, publicist şi scriitor român de origine evreiască, autorul unei bibliografii impresionante cuprinzând numeroase lucrări de specialitate şi articole, monografii, cronici literare şi cronici ale ediţiilor.

  •  
  •  

One Response to Presa din România despre Genocid

  1. Pingback: File de istorie controversta: genocidul armean | Justitie si Libertate