Mihai Stepan Cazazian

PREFAȚA / Ronald Grigor Suny, „They Can Live in the Desert but Nowhere Else.” A History of the Armenian Genocide ( Princeton University Press, 2015 )

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Această carte descrie motivele, perioada și felul în care s-a desfășurat genocidul armenilor din Imperiul Otoman. Atunci când se vorbește despre uciderile în masă și despre război, simplificarea conduce la verdicte de vinovoție date cu ușurință și la prezumții de nevinovăție. Punerea în valoare a complexității prin investigarea tuturor cotloanelor sale pentru a găsi aspecte esențiale conduce la înțelegere. Istoria relatată aici este cea a unui moment de prefacere istorică, atunci când imperiile au încercat să se adapteze la o lume care se transforma, în care națiunile și statele naționale au pus sub semnul întrebării izvoarele puterii și ale legitimității. Cu toate acestea, acele imperii nu erau pregătite să dea ori să se predea; nu erau gata să cedeze în fața a ceea ce mai târziu va părea ca fiind presiunea de neocolit a naționalismului, a autonomiei sociale și a regimurilor fundamentate mai degrabă pe egalitate și pe merit decât pe ierarhie și pe privilegiu moștenit. Privind în urmă, prăbușirea Imperiului Otoman și apariția națiunilor apare să fie inevitabilă din punct de vedere istoric. Dar pentru actorii din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și primul din veacul următor, existau mai multe variante care puteau fi încercate. Această carte investighează acele momente de cumpănă în care actorii politici ar fi putut acționa în mod diferit, dar au decis în schimb să apuce pe un drum care a dus la pustiire și la ruină.

            Restabilirea unui trecut dificil reprezintă o provocare pentru „asasinii memoriei,” pentru cei care, prin sofistică deformatoare, ar nega și ar relativiza enormitatea unei tragedii umane. Națiunile și statele se ocupă de mult timp cu producerea, uneori mai sincer decât în alte momente, de mituri și povestiri despre origini, epoci de aur, fapte eroice, victorii și izbânzi, eliminând în același timp stigmatele înfrângerilor și ale eșecurilor, chiar uciderile în masă. Ceea ce pare să fie nou în epoca noastră este caracterul necuviincios a ceea ce se afirmă, cinismul țipător al făptașilor și posibila lor influență grație comunicării în masă prin tipărituri, media, film și internet. Istoricii au fost atrași inevitabil în acest război al imaginilor și al cuvintelor. Singura armă împotriva istoriei proaste folosită în apărarea personală ori politică este cercetarea minuțioasă care se concretizează într-o narațiune bazată pe dovezi și analiza a ceea ce este posibil să fie știut. Proliferarea trecuturilor utilizabile și a realităților dorite reprezintă o provocare pentru istorici. Ei se pot întrucâtva consola cu gândul că pericolele stau la pândă atunci când constructele intelectuale se abat prea mult de la considerarea atentă și precisă a lumii. Realitatea are acel urât obicei de a riposta atunci când e atacată.

            Revizuirea istoriei este un fapt neîntrerupt, chiar necesar, dar în unele cazuri, așa cum este soarta armenilor din ultimii ani ai Imperiului Otoman, a condus la crearea a două narațiuni independente, contradictorii, care lasă impresia că sfidează împăcarea. Chiar dacă literatura produsă de istoricii care favorizează perspectiva „armenească” și cei care creditează versiunea „turcească” cade de acord în multe dintre faptele elementare, diferiți autori au accentuat, decenii la rând, aspecte divergente și, în general, fie au ocolit explicațiile cauzelor ce au stat la baza evenimentelor, fie au sugerat o explicație, chiar și atunci când nu lucreau în mod sistematic sau explicit la una. Statul turc și acei puțini istorici care au respins noțiunea de genocid au susținut că tragedia a fost rezultatul unui răspuns rezonabil și inteligibil al unui guvern la o populație obraznică și predispusă la răzvrătire pe timp de război și în contextul unor riscuri maxime pentru supraviețuirea statului. Raison dʼétat a justificat înăbușirea răzvrătirii, iar campania de ucidere în masă a fost explicată ca un nefericit efect secundar („pierderi colaterale”) este actualmente exprimarea la modă) a eforturilor legitime de a restabili ordinea din spatele liniilor frontului. Această poziție pe care cei care recunoscut genocidul din 1915 o numesc negaționistă poate fi rezumată după cum urmează. Nu a existat genocid, iar armenii se fac vinovați. Aceștia erau rebeli, persoane sedițioase care prezentau un risc pentru imperiuși     au primit ceea ce meritau. Pacea relativă și armonia dintre stat și minoritățile sale religioase sunt lucruri care existaseră în Imperiul Otoman până când agitatorii din afară, de obicei din Imperiul Rus, au deșteptat pasiunile naționaliste și separatiste ale armenilor. Chiar și așa – pretind negaționiștii – în ciuda primejdiei existențiale prezentată de armeni și de aliații lor ruși față de supraviețuirea imperiului, nu a existat nicio intenție sau efort din partea regimului Junilor Turci să-i elimine pe armeni ca popor.

            Pe de altă parte, mulți istorici care manifestă înțelegere față de armeni s-au ferit de explicații care pot pune vreo responsabilitate în seama victimelor acțiunilor întreprinse de statul turc. Scriitorii armeni și majoritatea cercetătorilor au susținut că deportările masive și masacrele au fost poruncite și executate de autoritățile Tinerilor Turci și că aceste evenimente constituie primul mare genocid din secolul al XX-lea. Deoarece o relatare nuanțată a contextului și a cauzelor putea lăsa impresia că dă apă la moară negaționiștilor, îndeosebi cercetătorii armeni au ezitat să vadă vreo rațiune în faptele Junilor Turci. Explicația, s-a spus, reprezintă raționalizare, iar aceasta, la rândul ei, conduce la poziția negaționistă a justificării. Atunci când s-a oferit vreo explicație, reprezenta fie un argument esențialist – Turcii sunt tipul de popor care recurg la masacru și la ucidere sistematică pentru a-și menține puterea imperială -, fie un argument înrudit potrivit căruia religia și/sau etnia au fost cauzele aflate la baza uciderilor. La baza multor interpretări sau caracteristici culturale profunde, de neșters.

            Argumentul cel mai înșelător a pus în discuție existența a două mișcări naționaliste, turce și armene, aflate în conflict cu privire la un teritoriu unic, contestat: Anatolia răsăriteană. „Pentru turci,” așa cum susține Bernard Lewis, eminentul istoric al islamului, „mișcarea armenească era cea mai periculoasă dintre toate amenințările. Din teritoriile cucerite ale sârbilor, bulgarilor, albanezilor și grecilor, ei putea, oricât de greu, să se retragă, abandonând provincii îndepărtate și mutând granița imperială mai aproape de casă. Dar armenii, întinzându-se în partea asiatică a Turciei, de la frontiera caucaziană la coasta mediteraneană, se află în chiar inima ținutului turcesc – iar a renunța la aceste teritorii ar fi însemnat nu ciuntirea statului turc, ci dizolvarea acestuia. Satele turcești și armenești, inextricabil amestecate, trăiseră secole la rândul într-o legătură de bună vecinătate. Acum a început o luptă disperată între ele – o bătălie purtată între două națiuni pentru stăpânirea unui singur pământ natal, care s-a încheiat cu înfiorătorul holocaust din 1915, anul când un milion și jumătate de armeni au pierit.”

            În ceea ce părea să fie o receptare rece și echilibrată a motivelor pentru care conducătorii otomani s-ar fi folosit de instrumentele violenței în masă împotriva unui pericol perceput, Lewis i-a situat pe armeni „mai aproape de casa [turcă]” și „în chiar inima patriei turcești,” adoptând un limbaj care deja asuma legitimitatea și realitatea statului-națiune turc. În acest fragment străveziu, Lewis a rescris în mod subtil istoria Anatoliei, de la ținutul în care armenii și kurzii au fost primii locuitori, la unul în care aceștia au devenit obstacole în calea aspirațiilor naționale ale turcilor, cei care acum puteau revendica mai degrabă Anatolia decât Asia centrală în calitate de leagăn național. Limbajul său a angajat logica naționalistă ca și cum avea o relevanță universală chiar și în structurile politice care s-au născut din logica imperială, continuând să funcționeze după acest tipar.

            În 1915, Imperiul Otoman evolua într-un stat turco-musulman mai omogen, în mare parte datorită pierderii teritoriilor cu populație creștină din Balcani. A rămas, totuși, un stat imperial multinațional, având pe teritoriul său importante comunități arabe, kurde, evreiești și creștine. Existând deja de mai mult timp într-un sistem internațional format din puternice state-națiune în care se contura convingerea occidentală, tot mai dominantă, că națiunea, oricât de definită, era principala sursă de legitimitate politică, otomanii căutau cu disperare o cale de scăpare. Dar lectura pe care Lewis o face noțiunii de omogenitate etnică ca bază pentru o republică națională de tip kemalist, care se situează în viitor, în momentul anihilării armenilor, este anistorică și anacronistă.

            Teza pe care o dezvolt în această carte este diferită: indiferent care le-a fost natura, Junii Turci, cei care au dus la îndeplinire genocidul, nu au fost niciodată etnonaționaliști turci puri, fanatici religioși, ci au rămas, prin felul în care s-au definit, moderniști otomani. Întâi de toate, aceștia au fost imperialiști statali, păstrători ai imperiului, mai mult decât fondatorii unui stat-națiune, definit pe criteriu etnic. Nici nu se punea problema renunțării la ținuturile arabe pe care ei le controlau sau a eliminării totale a subiecților creștini și evrei, iar când s-a ivit ocazia în 1918, Junii Turci erau pregătiți să meargă către nord și către est în Caucaz pentru a crea state-tampon, folosind alte popoare musulmane și creștine. Pe de altă parte, în timp Junii Turci au început să-și formeze convingerea că musulmanii, îndeosebi turcii, erau poporul cel mai potrivit pentru a conduce imperiul, că musulmanii, mai ales turcii, erau cei mai de încredere susținători ai statului otoman și s-au consolidat tot mai mult în convingerea că otomanismul egalitar reprezenta o fantezie politică. Mai mult, îndepărtarea armenilor, iar ulterior a grecilor, a pus bazele statului kemalist, actuala republică turcă, iar mulți dintre supraviețuitorii Junilor Turci s-au numărat printre fondatorii republicii. Etnonaționalismul lui Kemal a urmărit să creeze o națiune turcă, omogenă din punct de vedere etnic, chiar dacă, în cele din urmă, acea ambiție a fost zădărnicită de milioanele de kurzi care trăiseră în Anatolia răsăriteană cu mult timp înainte ca Turcii să-și facă apariția și care după 1915 s-au răspândit în ținuturile stăpânite anterior de armeni.

            Teoretic vorbind, națiunea și imperiul se află la extremele spectrului politic, dar în realitatea istorică aceste forme s-au influențat, și-au oferit sprijin reciproc și s-au subminat unul pe celălalt în decursul timpului, sub diferite modalități. statele liberale de secol XIX erau capabile să facă compromis și să colaboreze cu imperialismul. Chiar dacă pe plan intern Marea Britanie, Franța, Belgia și Olanda se bucurau de instituții reprezentative și se individualizau ca democrații, aceste țări puteau fi (și au fost) puteri imperiale eficiente (și de multe ori brutale) în imperiile lor. „Civilizația” din patria natală a strălucit în paralel cu exploatarea crudă și represivă a indigenilor din Africa, Asia și din Caraibe. Atât Imperiul Rus, cât și cel Otoman, erau pilde vii ale unor tentative determinate, întâmplătoare și, în cele din urmă, zadarnice de a moderniza și de a naționaliza imperiul, de a-l face în unele privințe mai unit civilmente și mai coerent, mai Rossiiskii (inclusiv toți subiecții Țarului) sau Osmanlı (otoman, mai curând decât etnic turc) și în alte privințe mai omogen sub aspect etnic, adică mai Russkii (etnic rus) sau Türk (etnic turc). În niciunul din cazuri nu a existat un program clar sau chiar fezabil de a crea un stat etnonațional de tipul Franței sau al Republicii turce kemaliste; proiectele acestora sunt mai potrivit caracterizate drept crearea unor „națiuni imperiale” înlăuntrul propriilor imperii. Imperiul era menit să continue, dar într-o nou formă, adecvată epocii moderne, care a fost numită vârsta naționalismului și a statelor-națiune, însă ar fi mai potrivit să se numească epoca imperiilor. O înlănțuire de eforturi modernizatoare – statul otoman occidental a înfăptuit o serie de reforme cunoscute ca Tanzimat, coaliția islamo-hamidică, și constituționalismul inițial al Junilor Turci care a degenerat apoi în absolutism – s-au succedat, iar neturcii s-au luptat să-și găsească propriul loc într-un spectru politic șovăitor.

traducere de Nicolae Drăgușin

           

  •  
  •