Mihai Stepan Cazazian

Povestea coniacului armenesc ARARAT (poveste în poveste)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

          armenian_brandy-e1473967048943                                                                                „Sunt armean, sunt bătrân

                                                                                          Ca muntele acesta biblic

                                                                                          Și picioarele-mi sunt ude

                                                                                          Încă de la potop . . .”

 

 

Povestea coniacului? Ar putea interesa pe cineva? Poate că da, cu toate că tema ar putea părea minoră, chiar frivolă;  totuși  apropiindu-ne cu interes și respect de orice categorie,  am (re)descoperi cu surprindere că nu există temă minoră, ci doar abordare simplistă ori superficială.

Cum toate marile – sau mai micile –  descoperiri ale umanității au fost accidentale, nici licoarea arămie binecunoscută azi pe întregul mapamond, n-a făcut excepție de la această regulă nescrisă. Așa de exemplu, dacă James Watt n-ar fi așteptat nerăbdător să-i fiarbă ceaiul, fixând cu încordare ceainicul, poate că n-ar fi observat cum forța aburului – cu atâtea aplicații ulterioare – , mișcă ritmic capacul vasului. Dacă pe Isaac Newton, adormit la umbra unui pom, nu l-ar fi deșteptat mărul care i-a căzut drept pe creștet, probabil că legea a doua a mecanicii ar fi fost descoperită mult mai târziu; astfel, fizicianul – inspirat de banalul „accident” a  avut revelația gravitației.

Același hazard a acționat și în inedita poveste a coniacului.

În a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, în vestul Franței, în viile din departamentul Charente, s-a obținut o recoltă miraculos de abundentă de struguri – prilej de bucurie, dar și de îngrijorare a viticultorilor, care s-au văzut în imposibilitatea de a o valorifica integral. Ca atare, au depozitat cantitatea enormă de vin ș ialcool, realizată din acea recoltă, în butoaie de stejar, pe care le-au înmagazinat pe o perioadă nedeterminată, urmând să le desigileze când va fi nevoie. Când, după mulți ani, au deschis butoaiele, au observat că lichidul își schimbase culoarea, mirosul și chiar gustul și devenise o băutură extrem de bună. Au numit-o CONIAC, după numele orașului Cognac, centrul administrativ al departamentului Charente.

De atunci, coniacul, prin calitățile sale organoleptice, a dobândit o largă răspândire pe toată planeta, ajungând până și în colțul de lume numit Armenia.

Cum se întâmplă însă, în toate domeniile de activitate – chiar și pe tărâmul ideilor – după o anume descoperire, mulți apar care-și revendcă primatul: negustorii olandezi și englezi – stăpâni absoluți ai mărilor, prin sec. XVI – XVII (deci cu mult înainte de coniacul francez) făceau negoț cu vin pe coastele atlantice ale Europei; dorind să transporte cât mai multă marfă, în recipiente cât mai mici, s-au gândit să distileze vinul, pentru ca mai apoi, la destinație, să-l dilueze cu apă obținând produsul inițial. Cumpărătorii l-au preferat însă astfel prelucrat; și așa pretind ei că au ajuns – uneori, chiar prin dublă distilare – la coniac.

Cert este însă, că armenii recunosc paternitatea Franței în obținerea coniacului.

Preluându-l de la francezi, ei l-au numit, inițial, țuică tare,                                       

În anul 1887, Nerses Tairian a început producerea coniacului în fabrica de vinuri construită de el.

Marele întreprinzător rus, Șustov, care avea abilități și viziune de afacerist, priceput în fabricarea coniacului, cumpără în 1899 această fabrică. Aici lucra ca specialist Măgărdici Musinian, care studiase arta și secretele  fabricării  coniacului, în Franța.

Mai târziu, după demersurile și aprobările de rigoare, pe temelia fabricii lui Șustov se ridică trustul de vinuri și coniac ARARAT.

Continuatorul activității lui Măgărdici Musinian a fost meșterul Markar Setrakian, care era un renumit profesionist, artist în producerea coniacului. El a fost din 1935 și până la sfârșitul vieții inginerul-tehnolog principal al fabricii.

Sortimentele de coniac create de el sunt: Hopeliangan – care a câștigat  3 medalii de aur și 3 de argint; Îndir; Tăvin (cel mai iubit de Winston Churchill, preferatul lui de suflet; el primea în dar de la Stalin, în fiecare an, câte 400 sticle din acest coniac); Erevan – care este cel mai tare(în gradație) dintre coniacuri; Donagan – răsplătit cu 10 medalii de aur și 2 de argint; Aghtamar; 40 de ani; 50 de ani; 6o de ani; Nairi. –

În amintirea lui Markar Setrakian i s-a dedicat coniacul Vaspurakan.-

Cele mai multe sortimente de coniac se fac din alcooluri vechi de șase și mai mulți ani. Cele obișnuite se fac din alcool de până la șase ani. Acestea sunt coniacurile de 3, 4, 5 stele și Ani.

Pentru a coborî gradele și slăbi tăria alcoolului se folosesc ape distilate și dedurizate. Profesioniștii armeni au foast primii care, spre a micșora gradația alcoolului, au folosit apă naturală de la Izvorul de lapte  –   (40 de izvoare) din Erevan, care are o apă foarte moale, deloc dură.

Astfel, coniacul armenesc cunoaște o mare răspândire în întreaga lume și prin contribuția meritorie a lui Șustov*, care l-a introdus pe piața mondială. Desigur, dacă acest coniac n-ar fi avut calitățile sale proprii de culoare, parfum și,mai ales, gust unic, inimitabil, n-ar fi avut atât succes.

Preparat în alte țări, chiar și după rețeta originală, coniacul armenesc nu mai este același: nu are același gust. Studiile au demonstrat că aceasta se datorează faptului că în țara de origine, Armenia, apa care urcă sevele în tulpina subțire a viței de vie este deosebită: dulce, nedură, proaspătă, nealterată, neviciată. Numai aici se găsește această apă, care nutrește solul, responsabilă de dulceața strugurelui armenesc, soarele arzător care coace miezul de zahăr al bobului, mâinile pricepute care cultivă pământul și, desigur, inimile pline de dragoste cu care se produce coniacul.

Iată cum îl caracterizează o reclamă publicitară din București: „Coniacul armenesc este deosebit de rafinat, 100% organic, purtând numele muntelui biblic, cel mai important simbol al culturii și identității armene.** Extrem de apreciat la competițiile de profil din Franța, face parte dintr-o gamă de băuturi fine ce a câștigat peste 50 de medalii de aur internaționale. Ararat este, de asemenea, locul uneia dintre cele mai vechi podgorii din lume, cu o tradiție a viticulturi de peste 2500 de ani (după unele surse americane, de peste 6000 de ani!) și o metodă brevetată de distilare, din 1887. Foarte fin, uleios, are un gust prelung, original, cu tente de alune de pădure, vanilie, ciocolată, portocale, scorțișoară, coacăze, cireșe amare sau nuci, dobândite în timpul păstrării sale între 3 și 20 de ani.” Așa se explică preferința unor mari personalități ale lumii pentru acest coniac; Winston Churchill, Stalin, Charles Aznavour, Frank Sinatra, William Saroyan, Agatha Cristie, Emir Kusturitza și alții.

„Never be late for dinner, smoke hawaiyan cigars and drink armenian cognac.” – obișnuia să spună Churchill, căruia Stalin i-a reproșat, glumind, că îl interesează mai mult comanda lui pentru coniac armenesc decât mersul războiului.

O astfel de licoare reclamă, desigur, și un ritual al degustării, care începe cu forma de lalea a paharului – lat la bază și îngust la gură, pentru ca efluviile emanate să nu se irosească în aer; piciorul paharului trebuie să fie foarte scurt, pentru a permite îmbrățișarea lui în palmă, desigur, pentru a-l încălzi ușor și a permite răspâdirea aromelor. Coniacul se bea cu sorbituri mici pentru ca bucuria gustului să dureze cât mai mult.

Tocmai de aceea, când se ridică paharele pline cu acest elixir, oamenii își fac cea mai năzuită urare: „Să fiți sănătoși!” –  „Ապրիք !”

Arșaluis Gurău

(Text – mai amplu – prezentat la 24 septembrie în Sala amfiteatru a Bibliotecii Județene – Constanța)

__________________________________

 

* Spre a face o reclamă eficientă coniacului armenesc, la sugestia unui armean, Șustov a imaginat o stratagemă inedită: a trimis în Franța câțiva tineri bine aleși – frumoși, educați, cu studii în Vestul Europei, care au avut ca sarcină nimic altceva decât a intra în cele mai renumite restaurante din Paris și a comanda preparate scumpe și sofisticate, printre care, desigur, și coniac armenesc. La mirarea patronilor, care nu auziseră de această băutură, uimirea lor  – simulată – a fost și mai mare, aceștia neînțelegând cum e posibil ca din marile restaurante pariziene să lipsească cel mai fin coniac din lume. Se înțelege că proprietarii acestor localuri n-au pierdut vremea, ci au importat de urgență coniacul solicitat. Astfel s-a făcut cunoscut și s-a răspândit în lume vestea despre acest produs, care este cu adevărat meritoriu. Se știe însă că „reclama e sufletul comerțului” și că „dacă nu te lauzi singur, nu te laudă nimeni.”

 

**Referință la Muntele Ararat din Caucaz, unde – conform relatării biblice – a ancorat arca lui Noe, după cele 40 de zile și nopți ale potopului. După  legendă, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Noe, a fost să planteze vița de vie. Poate de aceea vinul din această zonă – implicit coniacul – fiind binecuvâtat, este atât de plăcut și delicios.Tradiția populară consideră, având în vedere această legendă, că lumea a reînceput în munții Armeniei.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      

 

 

 

  • 56
  •