Mihai Stepan Cazazian

POVESTE FĂRĂ NUME…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

tablou

Pictură de Jean Laurens

Iată o poveste pe care o știu de la tatăl meu, care la rândul lui o auzise de la Lucaci, surugiul conacului PRUNKUL, care o știa și el de la străbunicul lui, tot surugiu la conac cu mult timp înainte.

Când tatăl tatălui meu era vizitiu, era la domeniul un stăpân sever cu vocea aspră.

Acesta fusese în razboi pe timpul împăratului. Era un stăpân dur, dar trăise multe clipe grele în campaniile sale numeroase şi devenise obişnuit mai mult să comande decât să asculte.

În noaptea de Crăciun, străbunicul meu ieşi împreună cu stăpânul său dintr-o localitate învecinată: se grăbeau, căci era timpul să aprindă lumânările bradului. Erau în întârziere şi deja ningea cu fulgi grei. Pe atunci lupii bântuiau pădurile şi au aprins lămpile saniei iar stăpânul ţinea o puşcă pe genunchi.

Când aproape să iasă din pădure, şi când luminile conacului apăruseră pălpăind în zare, străbunicul meu trase frâiele celor patru cai, căci în lumina lămpilor văzu un copil la marginea drumului.

Era un copil mic, zăpada îi acoperea umerii. Dar străbunicul meu povestea că fusese pătruns de spaimă, căci copilul nu avea fulg de zăpadă pe părul lui, nu avea zăpadă decât pe umeri. Ori ningea din abundenţă. Dar părul lui strălucea precum aurul curat și nici un fulg de zăpadă nu se lipea de el!

Copilul întinse mâna dreaptă cu palma-n sus, ca şi cum dorea să i se dea ceva. Avea aparenţa unui copil de zilier (răzeş). Chipul lui era vesel şi surâzător. Era singur în liziera acestui codru profund, iar acum când sunetele zurgălăilor saniei se stinseră, se auzeau, în depărtări, urletele de lupi.

Caii nu se clinteau, nu le era frică.

  • Continuă Lucaci, strigă stăpânul cu nerăbdare, e târziu!

Dar străbunicul meu nu plecă! Îşi împreună mâinile în mănuşile grele îmblănite şi privea copilul, ca fermecat. Povestea mai târziu că era imposibil să-ţi dezlipeşti privirea de la acest copil.

  • Înainte Lucaci, strigă stăpânul, ridicându-se în picioare în sanie.

Dar străbunicul meu nu plecă! Ridică pătura de pe genunchi iar copilul puse un picior pe patina saniei şi se aşeză alături de străbunicul meu. El, zâmbea neîncetat, contopindu-se cu sania, cu tot ce era în ea şi tot ce era în jur!

Străpânul intră într-o furie teribilă încât uită de tot. Nu-i era ciudă de copil ci de străbunicul meu care nu-l ascultase iar cauza era acest copil.

Străpânul se ridică din nou în picioare în sanie, uniforma lui strălucea sub blănurile grele care-l acopereau. Înşfăcă copilul de cei doi umeri şi vru să-l arunce în zăpadă.

Dar copilul nu se ferea. Era aşezat, privea cu atenţie caii care în lumina lanternelor proiectau umbre diforme pe zăpadă şi continuă să zâmbească. Străbunicul meu ţinea frâiele şi privea. Avea să povestească mai târziu că nu putea să ridice nici cel mai mic deget. Un fior îl cuprinse, dar nu-i era frică.

Atunci stăpânul sări din sanie înjurînd teribil. Le învăţase în război în preajma chinurilor morţii.

Ridicându-se în picioare, întinse cele două braţe şi vru să smulgă copilul din sanie.

Dar copilul nu schiţă niciun gest. Ridică cele două mâini în sus arătând că nu se agaţă de nimic. Şi, zâmbea în continuare.

Zăpada continua să cadă din abundenţă în lumina lămpilor, era atâta linişte că străbunicul meu auzea cum îi bate inima.

  • Urcaţi stăpâne, spuse el într-un târziu cu o voce stinsă. Pentru dragostea Mântuitorului Iisus, urcaţi!

Miracolul fu că stăpânul ascultă. Se urcă în sanie şi aşa continuară drumul. Copilul stătea aşezat, tăcut lângă el. Pe părul lui de aur, nici cel mai mic fulg de zăpadă.

Când ajunseră în curtea conacului au fost cuprinşi de o mare spaimă. Căci în clipa în care sania trecu pe sub bolta porţii, toate ferestrele conacului, grajdurile şi adăposturile se luminară dintr-o dată. Toată curtea fu luminată!

Acea lumină, spunea străbunicul meu, parcă nu era de pe acest pământ şi nici de pe lumea asta!

Toţi ţăranii ieşiră afară, animalele îşi scoaseră capul la porţile grajdurilor, ca şi cum ar fi fost dezlegate. Caii, vacile oile…

Priveau într-o linişte deplină, sania descriind o curbă largă, oprindu-se în faţa conacului.

Toţi văzură copilul. Toţi! Nu era niciunul care să nu-l fi văzut!

El coborî din sanie primul. În adevăr, povestea strămoşul meu, nu mergea, mai mult plutea. Fără greutate, precum un fulg de zăpadă. Se mai întoarse o dată spre sanie, surâzând şi traversând curtea, intră în casă unde se afla un copil bolnav, în agonie. Toată lumea ştia că acest copil era condamnat şi că nu va supravieţui nopţii de Crăciun.

În clipa în care copilul din sanie trecu pragul casei, toate luminile din curte se stinseră dintr-o dată. Oamenii parcă orbiseră şi mergeau băjbăind la grajduri să lege animalele.

Străbunicul meu coborî din sanie şi-l ajută pe stăpân să urce scările, căci nu mai putea merge neînsoţit.

Odată intrat în marele vestibul, unde se găsea pomul de Crăciun, între zidurile ornate cu coarne de cerbi, tablouri şi păsări împăiate, baronul, după ce se uită jur împrejur, ca şi cum s-ar fi aflat într-o pădure necunoscută, spuse cu o voce pe care nu o cunoştea nimeni: Îţi multumesc, Lucaci!

Copilul bolnav al zilierului, se vindecă în timpul nopţii.

A doua zi se juca în zăpadă, împreună cu ceilalţi copii!

Alexandru Tielleman Prunkul – 2012

 

 

  •  
  •