Sergiu Selian

POST-SCRIPTUM LA „VISE DE PIATRĂ”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Recent, m-am întors dintr-o călătorie/pelerinaj în biblica Țară Sfântă și pe pământurile sacre ale Armeniei și Arțakhului. Am avut privilegiul să fim călăuziți de preotul Der Khacer, parohul bisericii armenești din Melbourne, iar în Israel ne-a însoțit Preasfințitul Theodoros de la Patriarhia Armeană din Ierusalim. Pentru mine, primul popas, la mănăstirea Sfinților Iacovi (Surp Hagopeanț) a fost un moment emoționant, care a constituit încheierea pelerinajului început acum trei ani, când străbătusem în 40 de zile cei 800 km ai drumului spre Santiago de Compostela din Spania, ca să mă reculeg în fața rămășițelor corpului decapitat al Sfântului Iacov. Acolo, în catedrală, știusem că pelerinajul meu nu se terminase.

Și iată că acum, după trei ani, la Ierusalim, în fața altarului sub care se află depus capul Sfântului, am fost pătrunsă de tihna misiunii împlinite. Preasfântul Theodoros, binecuvântat cu harul de a te face să te simți mai aproape de Dumnezeu, ne-a relatat cu de-amănuntul istoria locului și importanța fiecărui obiect sacru din catedrală. Ne-a mărturisit, la un moment dat, că el personal slujea de 27 de ani la acea mănăstire armenească a Sfinților Iacovi din Ierusalim și că familia lui era originară din Nakhidjevan, unde în copilărie își petrecea vacanțele, în satul Agulis/Aylis. Și ne-a mai spus că mănăstirea Sf. Iacov deținea o mărturie a prezenței armenilor în Agulis: a închis altarul desfășurând în fața noastră o draperie albastră de atlas, brodată cu impresionante motive biblice în stil decorativ armenesc; în josul draperiei, cu același ac migălos, era inscripționat în armeană că locuitorii din Agulis donau această draperie mănăstirii Sfinților Iacovi din Ierusalim, la anul 1755. Am simțit că mi se tăia respirația!

Aveam la mine, cu misiunea de a le preda la Erevan, trei cărți traduse de Sergiu (soțul meu). Ultima dintre ele, Vise de piatră, ne parvenise prin poștă de la editor cu două zile înainte de plecarea mea. La sfârșitul vizitei, când Preasfințitul Theodoros ne-a condus la poarta mănăstirii, l-am întrebat dacă numele Akram Aylisi îi spune ceva. Mi-a răspuns că trebuia neapărat să citesc Vise de piatră. I-am mărturisit că nu numai că am citit-o, dar Sergiu chiar a tradus-o în română și  aveam în bagaj un exemplar, de dus la Erevan. S-a bucurat foarte mult, după care o tristețe i s-a așternut în ochi când mi-a spus: „Biata Lusic s-a prăpădit acum câteva luni”. Nu-mi venea să cred ce auzisem: va să zică, micuța Lusic din povestea lui Aylisli, fetița de 14 ani care vară de vară venea la bunica ei in Agulis și își petrecea tot timpul în curtea bisericii, desenând lăcașul, era un personaj real! Incredibil!

Preasfințitul Theodoros mi-a povestit că Lusic Agulețí a fost pictoriță și a ocupat un loc special în viața artistică a Erevanului, unde viețuia. Mi-a mai spus că locuința ei este acum casă-muzeu. Așa stând lucrurile, odată ajunși în Erevan, Aram, prietenul nostru de-o viață, a venit să mă ia de la hotel, iar eu i-am destăinuit pe drum că îmi doream să merg la Casa Agulețí. După ce ne-am bucurat de revederea cu întreaga lui familie, spre seară am pornit spre muzeu. Am ajuns târziu, muzeul era închis, dar în curtea interioară a casei funcționa o cafenea și era deschisă. Am pășit timid în culoarul care ducea spre curtea interioară, cu sentimentul că atingeam dalele unui sanctuar. Deși muzeul era închis, ne-a întâmpinat minunata Gayane, nora Lusicăi, care ne-a deschis rând pe rând uși în spatele cărora se desfășurau vremuri dintr-o altă lume. Da, Lusic fusese pictoriță și lucrările ei, peisaje din sate armenești, îmi trezeau sentimentul ancestral de dor de locurile prin care nu trecusem niciodată în viața mea.

Lusic fusese o figură remarcabilă în viața Erevanului. Veșmintele ei de fiecare zi erau vechi costume de port popular armenesc, pe care le colectase vreme de o viață din cele mai îndepărtate așezări armenești. În amabilitatea ei, Gayane ne-a deschis un dulap și ne-a regalat privirile cu combinații de culori sofisticate în croieli care întreceau cu mult cele mai înalte pretenții ale unor mari case de modă. Și să nu uităm ornamentele de argint, și ele vechi de când lumea; Lusic le purtase cu eleganță și cu demnitate până în ultima ei zi de viață. Colecția de obiecte de artă armeană mi-ar fi luat probabil zile întregi s-o parcurg în întregime. Am să menționez doar un leagăn de copil, care fusese al Lusicăi și care fusese folosit de toate generațiile ulterioare din familie (în casă trăiseră și continuau să trăiască cinci generații de artiști).

Am întrebat-o pe Gayane când se dusese Lusic ultima oară la Agulis. Mi-a spus că asta se întâmplase în 1987, când voise să adune ce mai rămăsese acolo de proveniență armenească. A tras la niște vecini azeri cu care cei din familia ei erau foarte buni prieteni. Din motive ușor de inventat, autoritățile azere o arestaseră și îi amenințaseră cu închisoarea pe vecinii azeri, dacă o mai găzduiau. Soțul Lusicăi, sculptor binecunoscut în Erevan, apelase la autorități și ea fusese eliberată, dar trebuise să părăsească imediat Nakhidjevanul. Prietenii azeri o sfătuiseră să nu ia nimic din ce adunase, pentru că știau că nu va fi lăsată să treacă nimic în Armenia. Cu inima sfâșiată, Lusic se înapoiase acasă, pentru ca a doua zi, de dimineață, să descopere că vecinul azer încărcase tot bagajul ei într-un camion care o aștepta acum în fața casei sale din Erevan.

Gayane m-a întrebat de unde venea interesul meu pentru Lusic. Eram atât de copleșită de tot ce văzusem și auzisem, încât nu știam de unde să încep și ce să spun. M-a salvat Aram, care i-a vorbit de Sergiu și de ultima lui traducere publicată, Vise de piatră. Gayane a fost foarte impresionată și mi-a zis că ar fi foarte onorați să aibă un exemplar al cărții. I-am promis și într-o vizită ulterioară i-am oferit exemplarul care inițial avusese altă destinație. Gayane mi-a mai povestit că nimeni din familia lor nu știuse nimic despre nuvela publicată prima oară de Akram Aylisli într-o revistă rusească din Moscova. Într-o zi, un prieten de familie, care citise proza, a sunat-o la telefon pe Lusic și a întrebat-o dacă era o coincidență de nume sau erau chiar întâmplări din viața ei incluse în narațiune. Citind, Lusic a recunoscut acolo frânturi din copilăria ei petrecută în Agulis.

Acum, Lusic nu mai există. Dar ea a lăsat în urma sa memoria unui om integru, care a avut în viață o menire specială, achitându-se de ea cu multă dragoste, cu respect și cu deplină dăruire. Iar eu am avut privilegiul să pășesc pe urmele ei, mai întâi prin lectură și apoi într-un timp și într-un spațiu de vrajă, datorită grațioasei Gayane.

Madlen SELIAN

  •  
  •  

2 Responses to POST-SCRIPTUM LA „VISE DE PIATRĂ”

  1. Nora Nemes June 30, 2019 at 9:12 am

    Draga Madi,
    M-am bucurat sa te vad prin ceea ce ai scris. Este minunat nu numai ca strabati continente ci si sufletul comunitatilor si a oamenilor pe care ii întâlnesti.
    Cu mult drag Nora

  2. Camelia July 11, 2019 at 8:20 pm

    Nora, sint eu Cami. Madi a citit rândurile tale a fost impresionata si vrea sa dea de tine. M- a rugat pe mine sa te gasesc. Eu am dat citeva telefoane dar fara succes. M- am gindit ca poate mai deschizi site- ul si dai de rândurile mele. Atunci te rog sa treci pe la redactia ziarului Ararat si sa lasi la redactorul sef adresa ta de email ca Madi sa te poata contacta.
    Te sarut cu drag si- ti doresc sanatate si bucurii, C

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *