Bedros Horasangian

Portretul unui ucigaş – Djemal Paşa

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

 

Cele trei figuri, de tristă amintire, ale Junilor Turci, care au adus Imperiul Otoman în pragul colapsului şi au decis distrugerea poporului armean într-un mod barbar, sunt, în ordinea pe care i-a păstrat memoria colectivă şi istoricii Talaat Bey, Enver Paşa şi Djemal Paşa. Talaat Bey, un telegrafist oarecare ajuns Ministru de Interne în Guvernul Junilor Turci, omul forte, numărul unu al Imperiului Otoman, cum îl caracteriza Ambasadorul american la Costantinopol, Henry Morgenthau, Enver, un ofiţer mediocru care a obţinut mici victorii în al doilea război balcanic dar apoi a fost responsabil pentru dezastroasa campanie contra ruşilor din Caucaz din iarna lui 1914 şi care se visa ca un nou Napoleon – turcii îl supranumiseră alintat, Napoleonik a ajuns Ministru de Război în Guvernul Junilor Turci. Interesant de reţinut faptul că generalii germani – în cap cu Liman von Sanders şi Mertens – care conduceau Statele Majore ale armatei otomane şi erau responsabili militari pe diverse teatre de operaţiuni au insistat pe lîngă Marele Vizir Said Halim să-l numească pe Enver Paşa la conducerea ministerului doar ca să scape de el şi să nu le mai încurce planurile strategice. În acest punct, ar merita să ne oprim mai pe larg şi  îndelung – am făcut-o şi acum 15 ani cînd ne-am ocupat insistent de DOSAR 1015 – despre rolul important jucat de ofiţerii şi generalii germani în organizarea şi conducerea efectivă a armatelor otomane. Dincolo de ajutorul, alianţa stategică dintre Berlin şi oficialităţile otomane, dincoace de ajutorul economic, financiar şi militar pe care Germania imperială la acordat Imperiului Otoman. Interesele Germaniei în Orientul Apropiat şi Mijlociu, care voiau să micşoreze influenţa Angliei şi Franţei de-a lungul şi latul Mediteranei au făcut ca turcii să aibă un aliat de nădejde în Germania. Aflată în plină expansiune colonială în Africa şi cu dorinţa mărturisită de a juca un rol şi în afara Europei. Aşa cum ruşii visau mereu să aibă acces la o mare caldă, germanii chiar au pus în aplicare construcţia căii ferate Berlin-Constantinopol-Bagdad.

În acest fel misiunea militară germană în Imperiul Otoman s-a mărit de la an la an, numeroşi ofiţeri superiori şi generali fiind încadraţi cu importante funcţii. Ne vom ocupa mai pe larg de acest subiect într-un alt episod. Ultimul pe lista celor trei căpetenii ale Junilor Turci apare Djemal Paşa. Fără să aibă nici un fel de instrucţie în marină ajunge Ministrul Marinei şi Guvernator al Ierusalimului. În această postură dăm de personalitatea lui în cartea unui istoric englez, profesor la Cambridge. SimonSabagh Montefiore este autorul unei vaste şi extrem de bine articulate monografii dedicate Ierusalimului. „Ierusalim. Biografia unui oraş” (Editura Trei, 2012, traducere de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor şi Constantin Dumitru Palciu, coodonator ştiinţific, Dr. Adrian Cioroianu ) este o splendidă panoramă în timp şi spaţiu a unui oraş care a jucat un rol însemnant în istoria lumii. Şi a trei religii. Mozaică, desigur, creştină şi islamică. Fără partizanatee, uneori, simpatii sau antipatii istoricul britanic – care provine dintr-o veche familie de evrei sefarzi care cu secole în urmă au jucat un rol major în istoria Ierusalimului – trece în revistă două mii de ani de istorie. Oameni şi evenimente, dintre cele mai importante au făcut dintr-un loc aparent fără nimic spectaculos în sine, un centru al lumii. Lupte grele s-au dat pentru Ierusalim, mult sînge a curs pentru a stăpîni locurile, devenite în timp şi sfinte. Dar nu istoria în sine a Ierusalimului ne interesează acum ci doar un simplu capitol din carte. El se numeşte Primul Război Mondial, 1914-1916,  iar primul subcapitol este Gemal Paşa: tiranul Ierusalimului. De ce considerăm important acest moment pentru Dosar-ul 1915 ? Pentru că Montefiore analizează în detaliu mecanismul terorii. Gemal, general otoman, brutal şi suspicios, încearcă să ţină în frîu aspiraţiile naţionaliste ale arabilor şi cele sioniste ale evreilor. Suntem într-un timp cînd intelectualitatea liberală din Imperiul Otoman, în virtutea speranţelor şi iluziilor cu care  porniseră la luptă împotriva unui sistem corupt şi ineficient promovat de vechea autocraţie otomană este extrem de activă. Ceea ce s-a întîmplat cu inteligenţia armeană în zonele Armeniei turceşti sau la Constantinopol se petrece şi cu arabii şi cu evreii. Naţionalismul arab este greu de înfruntat şi înfrînt. Măsurile dure luate de Gemal Paşa, pe fondul eşecului campaniei sale militate din Egipt – cînd a vrut să forţeze Canalul Suez şi să meargă la Cairo, dar a fost respins de forţele britanice – produc victime. Notabilităţi arabe sunt spînzurate la Beirut, Damasc şi Ierusalim, cu scopul de a înfricoşa populaţia şi a tăia orice intenţie de revoltă. Nici sioniştii  evrei nu sunt scutiţi de ameninţări şi măsuri punitive. Şi mai zice Gemal Paşa, adresîndu-se liderilor evrei sionişti, că nu va tolera nici un fel de sabotaje sau dezordini:” Puteţi alege. Sunt pregătit să vă deportez la fel cum s-a făcut cu armenii. Oricine pune mîna pe o singură portocală îl execut pe loc. Dar dacă vreţi a doua variantă, toată presa de la Viena şi Berlin trebuie să-şi ţină gura.” Gemal nu se juca, dincolo de portretul contradictoriu conturat de istoricul englez Djemal Paşa a mai declarat şi este de reţinut formularea, care în fond, devoalează un mecanism bine pus la punct al terorii şi crimei deja utilizat de Junii Turci împotriva armenilor: „N-am nici un pic de încredere în loialitatea voastră. Nu veneaţi voi aici să trăiţi pe pămîntul acesta sărac şi nenorocit, printre nişte arabi care vă urăsc de moarte, dacă n-aveaţi planuri de conspiraţie. Sioniştii nu sunt buni decît de spînzurătoare, dar eu am obosit să tot spînzur trădători. În loc de aceasta vă vom împrăştia în toate colţurile statului turc.” Norocul arabilor şi al evreilor au fost britanicii. Armata britanică a obţinut succese remarcabile pe frontul din Palestina, Siria şi Irak, colonelul Lawrence a reuşit să conducă abil revolta arabă şi să înfrîngă trupele otomane care acţionau în Arabia, iar declaraţia lordului Balfour a statuat apoi dreptul evreilor de a-şi clădi un cămin, un heimat, o patrie, acolo unde voiau. Înfrîngerea trupelor otomane nu a dat posibilitate administraţiei otomane să ducă la îndeplinire ceea ce le-a reuşit cu armenii. O conjunctură specială şi un concurs favorabil evreilor şi arabilor a făcut ca o nouă crimă impotriva umanităţii să nu aibă loc. Cel puţin atunci. Întreg capitolul Teroare şi moarte. Gemal ucigaşul din cartea istoricului de la Cambridge este extrem de important. Citibil şi citabil, în contextul în care propaganda turcă negaţionistă de astăzi se bazează doar pe falsificarea istoriei şi deturnarea adevărului. Ce mai scrie Simon Sebagh Monteforie: ”În timp ce Gemal supraveghea acest Ierusalim haotic, colegul său vice-generalissimul  Enver pierdea 80.000 de oameni în neghioaba sa ofensivă rusească. El şi Talaat au dat vina pe dezastrele provoate de ei, pe armenii creştini, care au fost sistemtic deportaţi şi ucişi. Un milion au pierit în cadrul unei crime colective barbare, care va încuraja mai tîrziu pe Hitler să-şi demareze propriul Holocaust. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de armeni, citează istoricul britanic faimoasa telegramă a lui Hitler către armata germană gata să atace Polonia. Un amănunt de reţinut. Gemal Paşa – şi cităm iar pe Montefiore – „ar fi susţinut că el ar fi dezaprobat masacrul. Într-adevăr, a permis refugiaţilor să se stabileascăla Ierusalim, iar numărul armenilor de acolo s-a dublat pe perioada războiului.”

Ce este de reţinut din analiza lui Montefiore şi portretul făcut lui Gemal Paşa. Că naţionalismul turc şi panturanismul care s-au înjghebat şi crescut în sînul societăţii turceşti în anii războiului şi după eşecurile repetate de teatrele militare de operaţii nu a fost doar împotriva creştinilor. Armeni, nestorieni, copţi sau asiro-caldeeni, ci şi antisemiţi. Se ştie şi se vorbeşte prea puţin de acest subiect. Relaţia specială dintre Turcia şi Israel în cadrul unei cooperări strategice regionale din ultimele decenii a făcut ca Israelul să tacă. De cînd cu degradarea relaţiilor dintre guvernul de la Ankaraşi oficialităţile israeliene s-a ajuns la acuze reciproce. Şi adevărul iese la iveală. Genocidul armean şi Holocaustul evreiesc sunt legate indisolubil. Lemkin, istoricul evreu polonez cel care inventează cuvîntul Genocid, a fost în sala de judecată din Berlin în timpul procesului lui Soghomon Tehlirian şi, mărturiseşte el, în nişte memorii care încă nu au ajuns pînă la noi, dar din care a citat un istoric francez care s-a ocupat de impactul pe care Mein Kampff  l-a avut şi are în Turcia, că atunci şi acolo i s-a aprins ideea de a condamna crimele împotriva umanităţii ca imprescriptibile. Sunt încă multe-multe pagini de istorie, nici măcar foarte veche, care vor trebui reanalizate, dacă nu cumva rescrise. Scoaterea la iveală a unui prom set de documente din arhiva secretă a Vaticanului – o bună iniţiativă a Sfîntului Scaun – va da un nou impuls cercetărilor. În plan politic, recunoaşterea de către statul Israel a genocidului armean – aşa cum au fost solidari cu această tragedie numeroşi evrei, dela Werfel la Wiesel, şi dela Morgenthau la Zweig şi Hillsenrath – ar da un alt impuls ezitărilor americane. Asumarea acestei tragedii de către statul turc modern de astăzi, care bate la uşa Uniunii Europene ar închide o pagină dramatică a trecutului.

În episodul următor ne vom ocupa din nou despre debarcarea eşuată a aliaţilorla Gallipoli.Şi rolul nefast pe care acest simplu episod militar va afecta destinul unei naţiuni. Scriam şi demonstram acum 15 ani, cu hărţi şi detalii de istorie militară publicate în serialul nostru din Ararat, cum acest moment dela Gallipolia fost decisiv pentru drama care a urmat la doar cîteva luni ale anului de tristă amintire 1915.

Se vor împlini curînd 100 de ani.

Dosarul 1915 rămîne în continuare deschis.

 

 

 

  •  
  •