Vera Riti

“Peste genocidul armean s-a aşezat un strat de pulbere de tăcere”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

     Bunica spre deșertul morții,1915, Turcia ( lucrare de Azaduhi Varduca Horenian )

 

Սուրբերու Աչքեր, imnul genocidului armean a răsunat în data de 24 aprilie 2012 în cadrul comunităţii armene din România, Filiala Cluj. 97 de ani au trecut  de când Junii Turci au dat startul unor atrocităţi de nedescris împotriva poporului armean din simplul motiv că “Turcia trebuie să fie a turcilor”. Au urmat zile negre pentru grupul de oameni care trăiau pe teritoriul Anatoliei: deposedaţi de bunuri, jefuiţi de propria identitate, masacraţi, trimişi către pierire.

În fiecare an ne aducem aminte de aceste evenimente şi încercăm să ne facem vocea auzită, încercăm să schimbăm cursul istoriei de acum încolo, pentru ca astfel de fapte să nu se mai întâmple. Vocea este arma directă a  omului de a se face auzit, intonaţia, ritmul acesteia poate mişca mii de suflete. Azaduhi Varduca Horenian a deschis evenimentul prin relatarea unor generalităţi despre fenomenul de genocid, de ce a fost îndreptat către poporul armean şi care sunt rezultatele pe care le-au obţinut urmaşii celor pieriţi între 1915-1923 în vederea recunoaşterii genocidului  de către statele lumii. Însă Turcia neagă în continuare întâmplările şi nu acceptă sub niciun fel recunoaşterea genocidului. Au urmat la rând Preşedintele Uniunii Evreilor, Dr. Schwartz Robert şi a fost recitată o poezie a lui Liviu Zamfirescu „Recunoaştere“ de către Tibad Julia Krisztina. La Gherla evenimentul a fost deschis de Preşedintele UAR, Filiala Gherla, domnul Ioan Esztegar, prezentând o scurtă relatare a evenimentelor, după care a urmat un scurt metraj de tip documentar, realizat de Riti Marta Augusta. De la voce am ajuns la imagini, nişte imagini care dau glas suferinţelor îndurate de strămoşii noştri. Fondul muzical a documentarului a fost piesa “Free at last” ( În sfîrşit liber) a lui Guy Manoukian, o piesă a căror sunete erau ecoul a tot ceea ce s-a întîmplat, trezind în noi starea de nelinişte, oroare dar şi speranţă- bătăile de tobe la sfîrşitul piesei coincid cu bătăile inimii celor care au supravieţuit şi vor duce la bun sfîrşit răzbunarea a 1,5 milioane de suflete nevinovate, însă nu prin calea războiului, ci prin căi paşnice. Armenii erau, sunt şi vor fi oameni înţelepţi, care vor tăia mărul discordiei prin vorbe şi nu prin fapte. Sentimentele au fost şi mai mult adâncite, când a urmat prezentarea cărţii “Ferma Ciocârliilor” de Antonia Arslan şi vizionarea filmului ecranizat după aceasta de fraţii Taviani din 2007. Traducătoarea cărţii, Prof. Gabriela Lungu a vorbit foarte frumos despre valoarea spirituală a cărţii, emoţionalitatea pe care o transmite fiecărui cititor, veridicitatea înspăimântătoare a evenimentelor prezentate, puterea de sacrificare a armenilor şi puterea de a merge mai departe, chiar dacă pe umerii lor atârnă o povară de resentimente. “Unde nu ajunge istoria, ajunge literatura”- acestea fiind vorbele de încheiere a dânsei, subliniind faptul că pe când istoria prezintă nişte fapte seci, literatura are acea încărcătură emoţională de a mişca şi pietrele din sufletele celor neîmblânziţi.

24 aprilie este cea mai înfiorătoare pagină de istorie, dar să luăm exemplu de la strămoşii noştri care au îndurat atâtea şi totuşi au găsit tăria de a se ridica şi de a merge mai departe. Ei au sacrificat totul pentru noi, ca noi să putem construi altfel viitorul, iar în fiecare cărămidă pe care o folosim pentru a clădi schimbarea, vom şti că sângele lor este ceea ce o să-i ţină împreună şi fiecare amintire, fiecare vis nerealizat a lor va găsi îndeplinire în construcţia supremă: recunoaşterea genocidului şi primirea dreptăţii.

Vera RITI

 

 

  •  
  •