Mihai Stepan Cazazian

PERMANENTIZAREA VICTIMOLOGIEI ?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Motto: Națiunea care varsă lacrimi

este cea care nu are

sânge de vărsat

(Hagop Baronian)

 

 

 

 

 

Ianus avea două fețe: una îndreptată spre trecut alta spre viitor. Romanii subliniau astfel relația de consubstanțiabilitate, organică dintre cele doua repere ale prezentului. Fixația pe trecut are drept consecință stagnarea. Astfel timpul trece pe lângă noi lăsându-ne în urmă, în acel trecut. Evident asta nu înseamnă că pledăm opusul, că am vrea să renunțăm la lecțiile trecutului, memeoria înaintașilor, eroii care s-au jertfit pentru a ne propulsa în viitor, chipuri cu care este presărată întreaga noastră istorie.

 

Este totuși ciudat că acest lucru să ne dea sentimentul datoriei împlinite, pentru că Yerkirul  nu este o abstracție, o umbră virtuală, el există, fie și mult diminuat, inima lui bate și nevoile sale ne cheamă, cheamă pe fii săi să-și facă datoria filială de a ajuta, după puteri, la apărarea, consolidarea și propășirea stării sale care, în mod necesar, trebuie să dovedeasca o dinamică ascendentă.

Apoi mai este și o problemă de imagine. Un eseist armean mereu prezent pe facebook notează cu amărăciune: da, noi am supraviețuit dar mereu ca victime.  Ulterior el accentuează, mai sumbru, (și incorect) We are not a nation of heroes. We are a nation of victims. Desigur el se înșeałă. După cum s-ar putea scrie o istorie a dezbinărilor a armenilor tot așa de bine se pot selecta fapte și să scriem o istoriei a eroilor și eroicului la armeni. Dar statutul de victimă revine obsesiv și aceasta deoarece o întreagă literatura insistă mereu pe aceasta imagine. Nu e nimic de obiectat, în principiu. De obiectat este insă  asimetria care se vădește prin lipsa unei literaturi (și acțiuni!) care să contrabalanseze această imagine. Este neîndoios că paginile însângerate ale istoriei noastre în ultimul secol au produs victime. Avem datoria să le cinstim memoria militând pentru a li se face dreptate, dar asta nu înseamnă  să ne limităm la lamenturi și ieremiade ci necesită să adăugăm acțiuni care să anuleze fructificarea crimelor de acum un secol obținută de ocupant.

Nu trebuie uitat că avem teritorii de recuperat, pământuri care ne-au născut și unde dorm străbunii noștri,  ruinele lăcașurilor noastre de închinăciune. Dacă obținem asta nu mai interesează pe nimeni dacă urmașii făptașilor recunosc sau nu crima vechilor generații revolute (apud Sassounian).

Comemorarea celor căzuți la genocid nu trebuie să blocheze eforturile de căutare a căilor de refacere a Yerkir-ului. Avem nevoie să căutăm și să găsim drumul către noi înșine. Să ne definim: cine suntem? Unde mergem? Ce țintă avem?

Pentru aceasta trebuie sa ieșim din mentalitatea de victimă și să ne poziționăm în mentalitatea de pretendenți a unor bunuri uzurpate prin vicleșug și forță brută, contrar uzanțelot internaționale din toate timpurile, timpuri în care existau sau nu existau cutare sau cutare termeni juridici sau nu. Să părăsim autocompătimirea sterilă și să clamăm ceea ce ni se cuvine și ni s-a răpit, înstrăinat abuziv.

Lanțul cicloid bazat pe victimizare poate însă anula elanurile combative pentru refacerea unei patrii partial pierdute. Staționarea pe ideea de victimă poate uneori să alunece spre o stare de deziluzionare, de retragere în sine, autosuficiență resemnată, negativă, un fundament pentru inacțiune.  Suntem în situația unei traume pe termen lung, transmise, ce vine din generațiile anterioare. Pe de altă parte faptele Genocidului sunt inimaginabil de extinse,  astfel incât și după un secol pot genera reacții de apărare psihică față de evenimente inacceptabile. Paradoxal poate apărea indiferența, evitarea cercetării faptelor. O poziție opusă o vădesc cei ce au ca preocupare istoricul genocidului. Din aceste contrarii pot apare –  în ambele cazuri– inacțiunea: în primul caz ca urmare a indiferenței ,în al doilea ca urmare a deziluziei. Este evident că această linie sinuoasă trebuie rectificată și adusa pe traseul normal al  dezvictimizării noastre  si luarea unei poziții revendicative active.

Cercurile conducătoare din Turcia, susțin pe bună dreptate că ei nu pot fi vinovați de cele făptuite de bunicii lor. Si aceasta este corect atâta vreme cât ne referim la persoane, ei neavând nici vina nici responsabilitatea genocidului. Đar  în identitatea sa națională, ca membru a grupului identitar turc, purtător al culturii și naționalității turce, persoana intră în mod necesar într-o linie de responsabilitate de la care nu se poate sustrage. Turcul de azi are datoria să acționeze în direcția împiedicării repetării celor petrecute acum un secol. Din păcate însă ceea ce observăm este contrariul. Cu atât mai mult este necesară părăsirea mentalitătii de victimă, iesirea din ea.

Pentu a ieși din starea asumată de victimă (în virtutea de a fi urmaș al victimelor reale de acum un secol), este necesar să evaluăm realitatea obiectivă, să schițăm un mod operativ de acțiuni minore-moderate sau-majore, și să urmăm metodic. pas cu pas. realizarea sarcinilor ce decurg. Acești pasi simpli vor avea puterea de a ne schimba profilul interior dar și manifestarea noastră socială făcându-ne capabili pentru pașii următori. Vom ieși în final din starea de victimizare în care am intrat treptat, in mod constient sau nu? Pentru a recupera pierderile noastre calea protestului în genunchi este vădit fără rezultat. Am putea zice chiar cu un rezultat contrar. Trebuie să ne orientăm pe un drum rezultativ, indiferent cât de lung și anevoios ar fi el. Drepturile noastre pot fi recuperate  pas cu pas sau dintr-o dată. Numai oportunitățile imprevizibile uneori o pot decide. Dar nu vom putea valorifica acele oportunități dacă nu vom fi pregătiți permanent  să trecem la acțiune. Aceste pregătiri nu sunt neapărat de tip militar. Ele sunt multiple și îndreptate radial în toate direcțiile.

Calea cea mai accesibilă este ca fiecare în spațiul activității sale să depună efortul de a fi cel mai bun profesional, etic și empatic. Suma acestor eforturi va fi,  in timp, un câștig vizibil comunitar. Și asta pe multiple planuri. Ne vom situa pe un punct de sprijin solid de la care acțiunile noastre vor fi mai vizibile. A  ținti permananent scopuri înalte, aparent nerealiste, dar a acționa realist  utilizând la maximum oportunitățile și posibilitățile este cheia. Un astfel de mod, cu timpul, ne va oferi forță de a negocia sau chiar a lupta de pe altfel de poziții decât cele oferite de poziția de victimă. Desigur aceste considerații exemplificative pot fi extinse și diversificate. Cititorul o poate face singur.

Lupta contra negaționismului, evident, trebuie continuată.

Memoria victimelor de acum un secol trebuie evocată.

Dar autovictimizarea este una din acele piedici care ne va bloca și ne va arunca in tabăra perdanților.

Astfel, obligația noastră de a evidenția drepturile noastre legitime de a revendica ceea ce ne aparține  în virtutea adevărului istoric este o necesitate.

 

 A.SAHAGHIAN

 

PS. Se împlinesc 99 de ani de când statalitatea poporului armean a redevenit subiect al dreptului internațional. Eroi  ca Pirumian, Silikian, Antranik, Dro și alții au refuzat platforma de victimă și au ales calea pilduitoare a  luptei pentru libertate

  •  
  •