Andreea Barbu

‘’Pentru dl Paul Gherasim a reprezentat un miracol dorinţa şi putinţa tatălui meu de a lucra’’ / Interviu cu conf.univ.dr. Gilda Mologhianu

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

 

Gilda Mologhianu este medic primar, doctor ȋn medicină, la Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie din Bucureşti,  conferenţiar universitar la UMF « Carol Davila », la disciplina de Recuperare Medicală. De peste treizeci de ani ignoră faptul că mulţi medici părăsesc România pentru a lucra ȋn alte ţări europene sau SUA şi ȋşi tratează pacienţii cu tandreţe şi respect. Preocupările sale ştiinţifice legate mai ales de recuperarea medicală s-au concretizat ȋn numeroase articole şi participări la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale.

            În plus, din 2014, după moartea tatălui său, pictorul de origine armeană, Ervant Nicogosian, a organizat cinci expoziţii ȋn diferite oraşe ale ţării. La ȋnceputul anului 2017 i-am adresat câteva ȋntrebări privind cariera sa medicală şi proiectele legate de omagierea activităţii cunoscutului artist vizual.

 

În perioada studiilor la Facultatea de Medicină Carol Davila din Bucuresti au existat personalităţi care au contribuit ȋn mod esenţial la formarea dumneavoastră?

Desigur, am avut ȋn  primul rând profesori celebri sau discipoli ai acestora şi dau câteva exemple: profesorul Valentin Stroescu la catedra de farmacologie, profesorul Simion Purice, colaborator apropiat al marelui Ion Bruckner, la  Institutul de Boli Interne N.G. Lupu, profesorul Costin Carp cu care am avut ocazia să lucrez la Spitalul Caritas, impreună cu ȋntregul colectiv şi care m-au introdus ȋn tainele medicinei interne, profesorul Florin Căruntu la Spitalul de Boli Infecţioase Matei Balş, profesorul Goldis, celebru pediatru şi mulţi alţii. Sunt doar câteva nume celebre care au contribuit la formarea mea ca medic pe parcursul facultăţii. Apoi, eu am fost beneficiara unui stagiu de trei ani după absolvire, stagiu pe parcursul căruia am aplicat practic cunoştinţele teoretice ȋnvăţate şi din această perioadă ţin să amintesc câteva nume : profesorul Alexandru Câmpeanu, internist şi cardiolog, doamna doctor Gabriela Şerban Părâu, profesorul Dumitru Orăşanu, unul dintre vârfurile medicinei pentru copii de la Spitalul Gr. Alexandrescu, doamna dr Predoviciu de la spitalul de boli infectioase Matei Balş. Le port o adancă recunoştinţă şi ȋmi amintesc cu mare drag de acele vremuri.

 

Ȋn  ce an aţi absolvit şi la ce spitale aţi lucrat? De ce aţi ales să vă specializaţi ȋn  domeniul recuperării medicale?

Am absolvit facultatea ȋn anul 1981, acum 36 de ani. Apoi am facut acel stagiu de trei ani compus din şase secvenţe (medicina internă, boli infecţioase, pediatrie, ginecologie-obstetrică, chirurgie generală, medicină generală) ȋn clinci universitare din Bucureşti, perioadă menită să ne consolideze cunoştintele dobândite ȋn  facultate. Am asteptat ȋnvăţând, ȋmpreună cu colegii mei, să putem susţine un concurs de intrare ȋn specialitate dar am fost prima generatie de ghinionişti, adică din 1984 până ȋn 1990 nu s-a mai organizat nici un concurs. Prin urmare am fost cu toţii repartizaţi la ţară. Pentru că aveam o poziţie destul de bună ȋn ordinea mediei de absolvire, am primit repartitie la Dispensarul Medical Comunal Mircea Vodă- Deduleşti, jud Brăila, comună aflată pe linia ferată directă Bucureşti-Brăila. Având copil mic (10 luni), după doar 5 luni de lucru la ţară, am căpătat după intervenţii serioase, detaşare pe timp de 2 ani, la Bucureşti la un Centru de Igienă şi Ergonomia Muncii unde am lucrat ȋn  domeniul bolilor profesionale, ȋntr-un colectiv deosebit de primitor. Din păcate, acele detaşări aveau o perioadă maximă de 2 ani şi a trebuit să ȋntrerup activitatea pentru ȋn grijirea fetiţei sub 7 ani. Dar nu puteam sta acasă fiindcă mă deprofesionalizam. Trebuia să-mi mentin mintea trează, deci nu m-am lasat. Am lucrat cu ½ de norma la Dispensarul Medical al Intreprinderii de Medicamente Bucureşti timp de trei ani şi am facut gărzi la spitalul Caritas la medicală. Îmi menţineam tonusul intelectual şi profesional şi mă pregăteam pentru un eventual concurs care ȋntârzia să apară. Era mare criză de specialişti ȋn  toate oraşele ţării. Ȋn  1988 a avut loc un concurs de rezidenţiat (se numea secundariat) dar au putut concura doar medicii din judeţe. Noi, cei din Bucureşti, nu am avut ocazia să participăm. Din fericire, ne-a salvat revoluţia ȋn  urma căreia a fost organizat primul concurs de rezidenţiat ȋn  1990. Am ales specialitatea de « balneofizioterapie şi recuperare medicală », aşa se numea atunci,  cu post la Sinaia mai mult pentru oraşul de munte unde petrecusem multe vacanţe ȋmpreună cu parinţii, un fel de al doilea oraş natal, aceasta şi datorită Casei de Creaţie o adevarată oportunitate pentru artişti ȋn  vremea comuniştilor. Apoi am ȋnceput să ȋndrăgesc din ce ȋn ce mai mult specialitatea aleasă şi am avut maeştri de marcă ȋn  domeniu : profesor dr. Nicolae Teleki, Dr. Ileana Baican, Dr. Tudor Sbenghe şi profesor dr. Adriana Sarah Nica, sunt doar câteva nume care au contribuit la formarea mea ȋn  specialitate. Acum ȋmi dau seama că mi s-a potrivit foarte bine deşi nu este o specialitate uşoară, dar satisfacţiile legate de recuperarea pacientilor cu afecţiuni ale aparatului neuromioartrokinetic, de multe ori tineri şi activi profesionali ȋnainte de producerea bolii generatoare de dizabilitate, sunt  teribil de provocatoare. Ȋn  1994 am ocupat prin concurs  un post ȋn Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie. Ȋn 2006 mi-am susţinut teza de doctorat cu titlul: “Studiu metodologic privind recuperarea bolnavilor cu osteoporoză vertebrală”, sub coordonarea dlui profesor Teleki.

Am căutat să mă perfecţionez permanent participând la cursuri postuniversitare, la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Ȋn  plus, din 2002, mai colaborez şi cu o clinică privată Med Life, care mi-a oferit posibilitatea să consult şi să tratez pacienţi cu alte tipuri de patologii caracteristice ambulatoriului.

 

De mult timp v-aţi dedicat şi formării tinerilor medici. Sunt şi armeni printre ei?

Din 1998 lucrez ȋn ȋnvăţământul universitar ȋmpreună cu o echipă de tineri entuziaşti, sub ȋndrumarea dnei Prof. Dr. Adriana Sarah Nica. M-am dedicat nu numai formării tinerilor medici dar şi fizioterapeutilor, membrii redutabili ai echipei de recuperare medicală. Am o bogată activitate de cercetare ştiinţifică medicală participând şi conducând câteva proiecte şi studii multicentrice, internaţionale. Mai am şi o semnificativă activitate publicistică ȋncercând să ȋmi fac cunoscute cercetările efectuate de multe ori cu ajutorul studenţilor şi tinerilor medici rezidenţi publicându-le ȋn  reviste de specialitate din ţara şi străinătate. Am publicat şi o carte ca unic autor şi sunt coautor al mai multor cărţi de speciliatate. Am avut printre studenţi şi rezidenţi tineri de diverse nationalitaţi : francezi, greci, turci, arabi, israelieni. Am şi un colaborator de origine armeană, dr. Gh. Murguleţ.

 

 

Fiica dumneavoastră, la rândul ei, este doctor ȋn medicină. Aveţi şi o nepoată; sunt ele apropiate de valorile armeneşti?

 Da, fiica mea este medic psihiatru şi doctor ȋn  medicină la doar 31 de ani. Sunt foarte mândră de ea. Deşi doar partial armeancă, a dorit să oficieze cununia religioasă la Biserica Armeană din Bucureşti şi şi-a botezat şi fetiţa armeneşte. Din pacate, lipsa timpului ne-a ȋmpiedicat să frecventăm mai des biserica şi clubul, dar comunitatea prin intermediul Redacţiei Ararat şi ȋn  special a dlui Mihai Stepan Cazazian şi cu nepreţuitul sprijin al dlui Bedros Horasangian, m-a ajutat să organizez două dintre manifestările expoziţionale dedicate tatălui meu, pictorul Ervant Nicogosian şi au facut posibilă şi apariţia primului catalog postum cu lucrări prezentate la expoziţia organizată ȋn  Bucureşti, la galeria Bogdan Mihai Radu, ȋn  noiembrie 2014. Maestrul Harry Tavitian a susţinut un recital de jazz cu ocazia acelei expoziţii, ȋn memoria tatălui meu.

 

 

 

Deşi lucrati ȋn  două clinici şi sunteţi prezentă la multe manifestări ştiinţifice aţi avut puterea să organizaţi mai multe expoziţii cu lucrări ale pictorului Ervant Nicogosian. Cât de dificil a fost să găsiţi spaţiile expoziţionale necesare, curatorii şi să realizaţi panotarea tablourilor ? Aţi beneficiat şi de sprijinul Uniunii Armenilor din România?

Ȋntr-adevăr, am organizat după moartea tatălui meu cinci expoziţii dintre care una ȋn Bucureşti, una ȋn  Bârlad, la Sinaia o alta, apoi la Timişoara şi ȋn  toamna anului trecut, la Râmnicu Vâlcea. Peste tot am avut parte de organizare impecabilă, de oameni de cultură inimoşi care cunosc şi apreciază opera tatălui meu şi au dorit să participe la menţinerea trează a memoriei lui. Ȋn fiecare dintre aceste locuri am facut donaţii de lucrări care vor ramane ȋn patrimoniul muzeelor sau galeriilor organizatoare. Expozitiile au fost amplu mediatizate şi au stârnit interesul unui numeros public. Aşa cum am mai spus am beneficiat de sprijinul Uniunii Armenilor din România şi de participarea unui numeros public de origine armeană ȋntre care nume cu rezonanţă : Varujan Vosganian, Vartan Arachelian, Harry Tavitian, Bedros Horasangian, Madelaine  Karakasian precum şi ambasadorul Armeniei la Bucureşti, excelenţa sa dl Dl. Hamlet GASPARIAN, care a avut amabilitatea să susţină un discurs la deschiderea primei expoziţii postume de la Bucureşti. Nu a fost uşor, având ȋn vedere aşa cum bine aţi observat şi multitudinea sarcinilor profesionale, să mă implic ȋn  această activitate dar m-a captivat şi nu m-a obosit deloc. Sper să reuşesc să continui să organizez expoziţii ȋn  ţară şi de ce nu, ȋn  strainătate.

Ȋn  octombrie 2016 jurnalista Madeleine Karacaşian a donat tabloul intitulat “Fereastră” şi semnat de Ervant Nicogosian Galeriei Naţionale a Armeniei unde sunt expuse şi lucrări ale altor artişti din România, precum Cik Damadian şi Hrant Avachian. Intenţionaţi să-i urmaţi exemplul?

Ştiu şi mă onorează gestul doamnei Karacaşian. Sigur că doresc să îi urmez exemplul şi doresc să ȋncerc să fac demersuri pentru deschiderea unei expoziţii ȋn  Armenia. Nu am  vizitat niciodată ţara natală a străbunilor mei. Tata a fost foarte bine primit ȋn Armenia, ȋn  cursul singurei vizite ce a avut loc prin anii ’80 la Erevan împreună cu un grup de artişti. Povestea mereu cu entuziasm despre cele văzute şi despre ospitalitatea armenilor. Tata a avut, cum probabil ştiţi, fiindcă s-a scris mult despre asta, o adolescenţă tare grea fiind deportat împreună cu ȋntreaga familie ȋn  cinci lagăre din Kazastan, URSS, începând din 1941 până în 1948. Şi asta pentru vina de a fi fost cetăţeni români. Bunicul, Ovanez Nicogosian, inginer mecanic, cu studii la Munchen, stabilit în Odessa unde fusese refugiat ca rănit ȋn timpul Primului Război Mondial, a cunoscut-o pe bunica acolo, şi  ea refugiată din Galaţi. Acolo au ȋntemeiat familia şi tot acolo s-au născut şi cei patru copii ȋntre care şi tatăl meu. Din păcate, ei cetăţeni români de naţionalitate  armeană, nu s-au mai putut ȋntoarce ȋn  România după Revoluţia rusă care i-a surprins ȋn  Ucraina. Patrioţi, nu au renunţat la cetăţenia română şi au sperat mereu că vor reveni acasă, adică ȋn România, unde aveau toate rudele, case şi acareturi. Din păcate, declanşarea ostilităţilor româno-sovietice ȋn  1941 a fost urmată de deportarea lor. Tata a pictat mult ȋn lagăr împreună cu fratele lui, Leonard. Au ȋntreţinut familia pictând pentru că ruşii, mari amatori de artă, le creau o serie de facilităţi care au făcut să poată supravieţui ȋn cele mai potrivnice condiţii. Iată de ce tata, după Revoluţia din 1989, la ȋndemnul prietenului său, marele pictor Paul Gherasim, a început să aştearnă pe pânză amintirile lui din lagărele prin care a trecut. Şi ȋn  plin comunism, tatăl meu s-a exprimat liber prin pictură. Ciclul «  ferestrelor » care l-a obsedat o bună bucată de timp, era inspirat din aceaşi perioada a detenţiei ȋn  gulag. Din păcate, către finalul vieţii, glaucomul i-a luat ce avea mai de preţ , vederea. S-au ȋncercat tratamente sofisticate şi intervenţii, toate fără succes. Cu toate acestea a continuat. Pictura era viaţa lui. A găzduit doi tineri ȋn  atelier care l-au ajutat să picteze : dl Cristian Diţoiu şi dl Marian Dobre. Îi aşezau culorile într-o anumită ordine, pe care el şi-o amintea şi lucra. Picta cu pasiunea şi cu nervozitatea celui care nu poate să-şi vadă opera. Ȋn  ultimii trei ani de viaţă a pictat acasă ȋntr-o cameră mică transformată ȋn  atelier. Am ȋncercat eu să îl ajut când aveam timp şi cât puteam. Pentru dl Paul Gherasim  a reprezentat un miracol dorinţa şi putinţa tatălui meu de a lucra până ȋn  ultima clipă a vieţii, ȋn  ultimii ani, complet orb.

 Tata a fost un cuget liber, dar obsedat de copilăria şi adolescenţa lui petrecute ȋn detenţie.

 

Ce va bucură ȋn  timpul liber? Judecând după fotografiile postate pe Facebook vă place să călătoriţi, dar sunt convinsă că aveţi şi alte hobbyuri.

Da, îmi place să călătoresc, să văd cât mai multe din această lume minunată, să cunosc oameni şi creaţiile lor, locuri, obiceiuri, să cunosc istoria meleagurilor pe unde călătoresc, totdeauna ȋnşotită de soţul meu şi de prieteni. Am mulţi prieteni, câţiva foarte apropiaţi, împreună cu care împart bucuriile şi necazurile. Ne ȋndemnăm unii pe alţii şi mergem la concerte, la spectacole, la film, citim, conversăm, petrecem, călătorim, ne bucurăm împreună. Îi preţuiesc foarte mult şi îmi dau speranţă şi ȋncredere atunci când obosesc sau când sunt deprimată. Ne susţinem unii pe alţii şi legat de ȋntrebarea dvs, cred că pentru mine prietenia este un hobby. Îmi place să urmăresc evoluţia nepoţelei mele care are aproape 8 ani şi alături de ea mai retrăim odată copilăria deşi e altfel faţă de cea trăită de noi şi mai îmi place să mă ocup de zestrea lăsată de tatăl meu, lucrările lui şi să ȋncerc să le valorific spiritual. La mijlocul lunii mai voi deschide o expoziţie la Bistriţa, cu ajutorul marelui om de cultură Oliv Mircea, critic de artă şi preşedinte al filialei Uniunii Artiştilor Plastici, Bistriţa. Mai am ȋncă multe de făcut şi de aceea ȋncerc să mă menţin sănătoasă.

 

Intenţionaţi să organizaţi şi o amplă expoziţie ȋn  Armenia dacă aţi primi ajutor din partea statului român?

Ar fi extraordinar dacă aş putea participa la organizarea unei expoziţii ȋn Armenia. Costurile sunt ȋnsă foarte mari pentru mine, persoană fizică. Dacă comunitatea armeană sau chiar statul român s-ar implica ar fi foarte frumos. Nici nu ȋndraznesc să sper. Aş dona câteva lucrări pentru că un artist de calibrul tatălui meu trebuie să rămână ȋn istoria artelor lumii.

Interviu realizat de Andreea BARBU

 

One Response to ‘’Pentru dl Paul Gherasim a reprezentat un miracol dorinţa şi putinţa tatălui meu de a lucra’’ / Interviu cu conf.univ.dr. Gilda Mologhianu

  1. Mihail Cosma (Misha) February 22, 2017 at 11:05 pm

    Gilda, acum te cunosc mai bine.
    Multumesc.