Sergiu Selian

Pelerinaj la Deir-ez-Zor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Timp de patruzeci de zile – cît o recluziune sau o penitenţă… – am frecventat, de curînd, un curs de istorie. Nu o lecţie, ci un curs. Nu de istorie didactică, ci de istorie reală. La locul în care ea s-a plămădit, în chiar leagănul civilizaţiei umane: Israel, Siria, Iordania şi Egipt – primul stat naţional al omenirii. Nu te poţi înapoia de pe acele tărîmuri acelaşi care te-ai dus acolo. Dar, soţia mea şi cu mine, ca armeni, nu ne puteam înapoia fără să fi făcut, în plus, un pelerinaj ca o datorie de conştiinţă, care avea să ne autentifice identitatea naţională:
la Deir ez-Zor.

A trebuit să sacrificăm o zi de şedere în Alep pentru ca, desprinzîndu-ne de grupul neataşat de istoria armeană şi abătîndu-ne de la traseul excursiei, să mergem la întîlnirea cu pulberea în care s-au risipit înaintaşii noştri. Am înţeles personal că ne aflăm într-un stat totalitar încă de la îmbarcarea, dis-de-dimineaţă, în autobuzul care avea să ne ducă, preţ de 320 km, la Deir ez-Zor: paşapoartele noastre au fost confiscate de şofer, care s-a dus şi le-a înregistrat la biroul poliţiei, păstrîndu-le apoi la sine, şi consolarea noastră a fost că el călătorea împreună cu noi pînă la capăt; de altfel, fiecare dintre localnicii care urcau în autobuz trebuia să se legitimeze cînd cumpăra biletul. La destinaţie, după un drum de patru ore şi jumătate, a trebuit să ne recuperăm actele de la poliţistul autogării, care a notat conştiincios într-un catastif toate datele noastre, inclusiv numele de fată al mamei. Nu întîmplător făcuse parte Siria din Imperiul Otoman…
La Deir ez-Zor, mai întîi de toate, ni s-a spulberat o prejudecată. Credeam că Deir ez-Zor (sau Der Zor, în tradiţie armenească, faţă de originalul Dayr az-Zawr) este doar deşertul în care, în 1915-18, purtaţi în caravane pe drumuri interminabile, au căzut în cele din urmă, istoviţi, flămînzi, însetaţi, bolnavi, armenii inocenţi smulşi din sălaşurile lor: femei, copii, bătrîni, care şi-au lăsat oasele şi abia ce mai rămăsese din stîrvurile atacate de hiene, de şacali şi de vulturi în nisipul pustiei, fără vreun mormînt, fără vreo cruce la căpătîi. Iar în acel deşert, vroiam să ne reculegem măcar la biserica-monument înălţată în memoria acelor victime ale unei bestialităţi nepedepsite pînă astăzi. Deir ez-Zor este, însă, un oraş, iar biserica armenească se află în plin oraş, ca orice altă clădire.
Problema era, deci, să găsim biserica într-un oraş de vreo 120.000 locuitori, aglomerat şi cu un trafic haotic în cel mai pur stil oriental. Situată pe malul drept al Eufratului, la o încrucişare de rute deşertice, această <Mănăstire în crîngul de cătină> (cum s-ar traduce numele localităţii, derivat din antica Auzara/Azaura) a fost construită de otomani în 1867 pentru a-i stabiliza pe nomazi. După ce a devenit capitală a unei regiuni administrative şi sediu al guvernatorului, Deir ez-Zor a fost ocupat de britanici, apoi de arabi, de francezi, din nou de britanici, pentru ca în 1946 să fie inclus în Republica Siria.
Primele noastre tentative de a întreba nişte pietoni sau comercianţi dau greş. Apelăm la şoferii de taxi, aşişderea. Fie că nu înţeleg englezeşte, fie că – dacă înţeleg – nu ştiu unde este biserica. Într-un sfîrşit, cineva ne îndrumă spre un anume şofer de taxi şi acela avea să fie şansa noastră. Omul o rupea în engleză şi ştia de biserică. Mai mult, ştia chiar şi de Markadeh. Despre Markadeh ne vorbise primatul bisericii armene din Damasc, episcopul Armaş Nalbandian, care spunea că acolo, cu adevărat în deşert, dacă scormoneşti cu mîinile ţărîna, dai de oase; cînd aflase de asta, nu crezuse pînă ce o făcuse el însuşi. Noi n-am îndrăznit, ni s-a părut că ar fi un sacrilegiu. Cum un sacrilegiu, poate, este stivuirea osemintelor în racle special amenajate în lăcaş, fie la Deir ez-Zor, fie la Markadeh.

Aşadar, şoferul nostru ne-a dus, peste cîteva străzi, la Biserica Martirilor, un edificiu înghesuit printre altele, cu intrare de pe trotuar. Zidul exterior, însă, e ornat cu cruci, rozete şi porumbei, motive inconfundabile ale artei armene. Păşim înăuntru pe poarta metalică, urcăm cîteva trepte care semnifică urcuşul dificil al neamului armean, trecem prin arcada unui perete şi ne aflăm în  istorie. Într-o pagină dureroasă, silenţioasă a istoriei.
Încă înainte de a pătrunde în incinta bisericii, curtea cu monumentele ei ne invită să împărtăşim sobrietatea locului. În dreapta, un Zid al prieteniei, decorat cu arabescuri şi din care ţîşnesc două izvoare, îşi propune să simbolizeze frăţia armeano-siriană. Pe zidul opus intrării, un măreţ monument este închinat martirilor genocidului, imortalizîndu-le memoria printr-o stelă cruciferă adusă din Armenia, circumscrisă de o arcadă înaltă ca o poartă de cetate şi în faţa căreia arde o flacără eternă. Pe ambele laturi, sînt amplasate cinci mostre ale unor monumente comemorative similare, înălţate în alte părţi din diaspora armeană. Zidul memorial din stînga curţii e alcătuit dintr-o succesiune de khacikaruri în diferite modele decorative, aşezate pe un postament comun, ca o depănare a tragediei naţiunii armene.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 12 mai 1985, în prezenţa Catolicosului de Cilicia, Karekin II, care ulterior avea să devină Patriarh Suprem al tuturor armenilor, cu numele de Karekin I. Acelaşi Karekin a binecuvîntat, la ceremonia din zilele de 3-4 mai 1991, inaugurarea complexului conceput cu ingeniozitate şi cu dăruire de arhitectul Sarkis Balmanukian. Edificiul propriu-zis al bisericii, de plan octogonal, se înalţă ca o mîndră sfidare a supravieţuitorilor în ciuda tuturor opreliştilor şi năpastelor. Însăşi coloana din centrul incintei, încununată în vîrf cu o cruce şi ornată cu alte cruci pe laturile ei, este un însemn al renaşterii. Ea creşte din  sala de la subsol şi la baza ei, de jur-împrejur, stau culcate, ca o mărturie perenă a ororilor, oseminte culese din Deir ez-Zor, Markadeh, Shaddadeh, Siwar, etape ale martirajului celor deportaţi. Pe circumferinţa bazei, sînt aşezate recipiente de sticlă cu mostre de sol aduse din ţinuturile armeneşti confiscate: Ani, Van, Erzurum, Bitlis, Diyarbekir, Muş, Maraş, Adana, Zeytun… Par gata să se înapoieze la locurile de baştină pentru a se uni cu pămîntul-mamă, cotropit şi înstrăinat, cînd acesta îi va primi pe stăpînii săi de drept: la Ani, la Van, la Erzurum…

De-a lungul peretelui scării care, pe ambele laturi ale altarului, coboară în subsol, tablourile pictorului Jansem din Franţa, memento şi omagiu totodată, reconstituiesc imagini ale inimaginabilului, înşirate ca staţiile suferinţei spre răstignirea unui popor. Jos, în acelaşi subsol, o sală expune hărţi, fotografii, documente, cărţi ale acestei Golgote, care întregesc cu alte mărturii viziunea coşmarului trăit de un neam jertfit pentru credinţa sa.

Ne luăm rămas bun de la preotul Maştoţ Arabatlian, care ne-a primit şi însoţit ca străjer şi slujitor al sanctuarului. Şoferul ne-a aşteptat răbduriu în tot acest timp al întoarcerii noastre în timp şi acum are să ne ducă la Markadeh. Traversăm apa fluviului cîndva înăbuşit şi înroşit de cadavre, şoseaua pustie se întinde dreaptă cale de 78 km şi maşina goneşte neînfrînată, fără a ţine seamă de culoarul care i se cuvine. Markadeh este un cătun în plin deşert şi, cum pentru armeni el înseamnă hecatomba nemarcată a celor ajunşi la capătul calvarului, guvernul sirian a interzis ridicarea de construcţii pe acel loc. Doar capela veghează asupra osemintelor tăinuite, pe o colină la margine de drum. Urcăm din nou, alte trepte de înălţare spre sufletele nevăzute, pătrundem pe poartă în curtea modestă, dar îngrijită. Nu are cine să ne întîmpine, iar ca să putem intra în capela încuiată, şoferul nostru se duce să-l aducă pe paznic, un localnic arab. Omul vine cu cheia şi, înăuntru, în vreme ce ne închinăm la osemintele aşezate şi aici cu pioşenie, aprinde sfeşnicele de pe altar. Austeritatea capelei denudate de orice detaliu contrastează cu generozitatea decorativă a pietrei şi a marmurei de la Deir ez-Zor şi e firesc să arate aşa, în acest peisaj arid şi dramatic.

La despărţire, şoferul, care ne mărturisise că a văzut mulţime de armeni veniţi la Deir ez-Zor, ne întreabă care este ziua comemorării genocidului şi îi spunem, mulţumindu-i că a fost părtaş la pelerinajul nostru. Ne vom fi oprind, mai apoi, prin sumedenie de meleaguri călcate de sfinţi, de profeţi, de eroi, de faraoni, dar nicăieri nu ne vom fi regăsind pe noi înşine în spiritul celor trecuţi, aşa cum a fost la Deir ez-Zor. Poate că ne-am mai simţit ca aparţinînd locului doar la Ierusalim, unde iniţiaserăm itinerarul nostru istorico-biblic, bucurîndu-ne, într-un mediu de elevată excepţie, de impecabila ospitalitate a monahilor de la Patriarhia Armeană.

SERGIU SELIAN

  •  
  •