Redactor

Pe vârful Araratului

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

De vină era un tablou pe care-l aveam în casă aparent dintotdeauna, de Vartanian, un pictor din Armenia, care arăta nişte plopi, mult verde, nişte case mici, iar în depărtare Araratul Mic şi cel Mare, aşa cum se arată ei privitorului din Armenia. Era o sfidare continuă pentru mine, şi pesemne că la fel a acţionat şi asupra psihicului nepoatei mele, Carina, căci tabloul s-a mutat după moartea părinţilor mei la Paris. Cerea să te sui pe el, pe cel Mare evident, şi asta nu ca un lucru pe care-l faci între altele, ci ca unul din acele puţine lucruri pe care trebuie să le faci în viaţă – cum ar fi să scrii o carte, să sădeşti un pom sau să faci o fântână – care-i dau vieţii sens în povestea pe care ne-o spunem noi înşine despre sensul vieţii. Pe la sfârşitul anilor ’90 auzisem că escalada muntelui s-a deschis pentru turiştii din afară, în 1999, când am fost pentru două luni în Armenia, am auzit chiar că un grup de alpinişti din Armenia ar fi primit aprobarea să se urce, şi-au pus şi-un steag, dar că între timp s-a închis. Nu suna bine nici faptul că aparent trebuia să fii alpinist – ceea ce nu eram şi nici n-aveam de gând să devin – nici faptul că nu mai se dădeau permisiuni. Mai târziu situaţia s-a îmbunătăţit din nou, şi prin 2007 îmi făcusem deja planuri când să mă duc, având în vedere că existau deja situri cu ghizi montani care duceau grupuri suficient de mari pe vârf. Dar surpriza vine în vara lui 2008, când PKK-ul reapare în prim plan cu o răpire spectaculoasă a câtorva drumeţi din Germania care se aflau pe munte cu intenţia să-l escaladeze. Sunt eliberaţi după două săptămâni în schimbul unei răscumpărări nespecificate, însă muntele se închide din nou pentru restul anului. Atunci mi-am zis că la această datorie majoră va trebui să renunţ în această viaţă, pentru că mă apropiam de vârsta de 50 de ani, şi mi se părea că vârsta şi altitudinile mari nu se înţeleg bine. Şi aşa credeam eu că am scăpat onorabil de datoria pe care o aveam. Avusesem cele mai bune intenţii, însă n-a fost să fie… Surpriza a venit în toamna lui 2010, când Carina m-a întrebat dacă aş dori şi eu să vin, căci ea avea deja un grup de cinci tineri armeni din Franţa cu care vroiau să meargă. Evident că nu aveam ce spune decât că da, că vreau să merg. Ea găsise un ghid kurd, cu care merseseră deja nişte tineri armeni din Franta, şi cu care intrase în contact. Deci, în această vară am luat avionul din Dortmund spre Istanbul, unde după o zi petrecută hoinărind prin locuri care nu-mi spuneau nimic, ne-am îmbarcat cu toţii într-un avion spre Van. Acolo ne aştepta fratele ghidului, care ne-a dus la Doğubeyazıt, unde am petrecut noaptea într-un hotel. În ziua următoare ne-a luat ghidul nostru cu maşina şi ne-a dus la capătul drumului spre Ararat, de unde marea parte a lucrurilor cu care venisem au fost descărcate şi duse de cai, iar noi ne-am pus pe drum într-o arşiţă soră cu cele din Arizona de la 2000 de metri la 3200 de metri, unde erau o mulţime de corturi si drumeţi de toate naţiile. Ne-am pus şi noi corturile care ajunseseră pe spinările cailor cu mult înaintea noastră, am intrat în vorbă cu un grup de turci din Istanbul, care știau bine de genocid, însă considerau că nu era o chestiune de la popor la popor, că dacă ar fi fost ,,nu ar fi fost nevoie de aşteptat 1915”. Eu le-am răspuns că asta era şi părerea tatălui meu, care ne spunea mereu zicale şi proverbe turceşti, spunându-ne că ar fi o gravă greşeală să crezi că un popor nu are înţelepciunea sa din cauza acţiunilor unor guverne de-ale lui.  A doua zi drumul urca la 4200 de metri, unde era ultimul loc unde se mai puteau, cu chiu cu vai, pune corturi. Noaptea aceea am dormit foarte puţin, poate 2-3 ore, efectul altitudinii îngreunând somnul, şi am plecat la ora unu noaptea spre vârf. Până atunci, a fost tot timpul cald, în ipostaza neplăcut până la greu de suportat (mai ales în cort, care era unul pentru toate anotimpurile, adică în speţă pentru anotimpul foarte rece). ,,Muntele” reieşise că era, de fapt, un imens prăvăliş, format din rocă şi cenuşă vulcanică, oferind piciorului un sol incert, gata de mişcare la fiecare pas. Pâna atunci, drumul putea fi făcut de cam oricine, existând şi posibilitatea de a urca călare. Neplăcerea cea mare era că noi ne aflam pe drum în toiul zilei şi că era foarte cald, evident fără pic de umbră, căci copacii nu cresc pe acel teren. De la baza a doua în sus, adică de la 4200 de metri în sus, problema e cu totul alta. Drumul merge pieptiş în sus, fără nici o şerpuială, e ca un soi de scară abruptă către cer. Popasurile sunt scurte şi rare, ritmul este susţinut. Din cauza altitudinii, muşchii de la picioare nu răspund ca de obicei. Toată pregătirea mea fizică pentru acest drum părea inutilă. Făcusem cu mai puţin de trei luni în urmă 48 de mile, mergând de la malul de sud până la cel de nord al Marelui Canyon și înapoi, un drum ce a durat 24 de ore. Cu peste zece ani în urmă alergasem 50 de mile pe un teren muntos în aproape 12 ore. Cu şapte ani în urmă făcusem camino-ul, pelerinajul de la Saint Jean Pied-de-Port până la Santiago de Compostela şi mai departe până la Finisterre în 33 de zile. Toate acestea păreau nişte plimbări de voie în comparaţie cu ce aveam de parcurs în acea noapte, şi numai de ruşine am mers până sus, nu mă mai interesa realmente decât să stau locului sau să mă întorc. La ora 6:15 dimineaţa am ajuns sus, şi tot chinul a fost imediat uitat. Era o zi la fel de senină ca şi cele de dinainte, şi soarele abia răsărise. Nu se vedea către Armenia, că era o pâclă mov-cenuşie  în acea direcţie. Toţi membrii grupului nostru, care din prima zi de urcat se lărgise cu nouă membrii ai unui grup venit din Armenia, au ajuns sus. Senzaţia de mirabilă realizare, şi acea stare de seninătate care ţi-o dă muntele erau prezente într-o exclusivitate rară în mintea mea. Nu mai era loc de nimic altceva. Am stat acolo cam douăzeci de minute, după care a început lungul coborâş, care ne va duce în aceiaşi zi până la şosea, la 2000 de metri, acolo unde începusem urcuşul cu trei zile înainte.  Ajunşi înapoi la baza de la 4200m am dat de un grup de iranieni handicapaţi (cu proteze în loc de picioare, de exemplu), care în ziua precedentă fusesera pe vârf. Pe munte se află în fiecare zi de vară cam o sută de călători. Deci nu trebuie trasă concluzia nici că e foarte greu, pentru că mi s-a părut mie aşa, nici foarte ușor, pentru că foarte mulţi reuşesc.  O pregătire la altitudine este esenţială pentru a uşura ultima parte. E clar că nu se poate compara starea fizică a kurzilor cu cea a turiştilor. M-au impresionat cel mai mult cei ce mânau caii din spate, câteodată adulţi, adesea copii de vreo opt ani. Aceştia ţineau pasul cu caii, care străbăteau distanţele între bazele de corturi cam de trei ori mai repede decât noi. Aceşti copii nu păreau nici să mănânce nici să bea apă pe drum. I-am întrebat pe ghizi de ce nu se ocupă cineva de antrenamentul lor pentru maraton sau ultramaraton, şi mi s-a spus că forurile sportive ale ţării nu se interesează de stimularea talentelor kurzilor.

 În mod ciudat, deşi m-am dus acolo pentru un munte, am descoperit mai mult un popor pe care nu-l ştiam decât din poveşti ceţoase: poporul kurd, care m-a impresionat în mod deosebit. În primul rând, nu am întâlnit pe nimeni care să nu fi ştiut de genocid, şi discuţia despre genocid era întotdeauna iniţiată de un kurd, niciodată de mine (însă nimeni, cu o excepţie, nu auzise de Sayfo, de genocidul  populaţiei asiriene (sau caldeene) din Turcia, nici măcar că asirienii (caldeenii) au existat pe acele meleaguri, nu departe de Ararat, încă şi cu un secol în urmă nu se ştia). Am vorbit mult cu ei, mai ales cu ghizii montani. X m-a întrebat care a fost rolul kurzilor în genocid. I-am spus ce ştiam de la Rebecca, o studentă în programul de studii armeneşti, care cu douăzeci de ani în urmă, pe când eram doctorand la Ann Arbor, s-a ocupat exact de această problemă, şi a ajuns la concluzia că relaţiile între armeni şi kurzii sedentari erau foarte bune, că probleme aveau ambele comunităţi sedentare cu kurzii nomazi, care veneau şi răpeau fete pentru a cere despăgubire şi alte tâlhării similare.  La genocid, cei nomazi au fost anunţaţi de autorităţi că se va perinda pradă prin deşert,şi au acţionat în consecinţă.  Este greu de spus ce contribuţie reală au avut ei la pierderile de vieţi omeneşti, pentru că acele convoaie pe care le jefuiau kurzii erau oricum destinate unei morţi lente dar sigure. Răpirile de fete din convoaie s-ar putea să fi chiar salvat vieţi, deși vieţi ce urmau să trăiască într-un soi de sclavie. A reieşit că X nu a fost pe deplin convins, căci auzise de la alţi armeni o altă naraţiune, şi credea că am fost diplomatic cu el, căci doua zile după ce ne-am întors de pe vârf mi-a fost dat să am a meeting with a remarkable man, cum ar fi spus Gurdjieff. Nu pricep nici până acum cum de se afla în lobby-ul acelui hotel amărât din Doğubeyazıt, însă era acolo, cu un prieten. Un om în vârstă, al cărui nume nu l-am aflat, aşa că-l voi desemna cu T, cu părul alb şi cu un aparat în ureche, însoţit de un prieten ceva mai tânăr, cu care intru în vorbă, la sugestia lui X. Reiese că e un intelectual de stânga kurd (deşi în mod ciudat nu vorbeşte decât turceşte, chiar şi cu kurzii, şi prietenul său traduce în engleză pentru mine), care ştia numărul de armeni şi de kurzi din Doğubeyazıt de dinainte de 1915, care petrecuse şapte ani de puşcărie în Turcia, şi mult mai mulţi ani prin diverse capitale ale republicilor sovietice, printre care şi la Erevan, care îl cunoştea, ca şi prietenul său, pe Hrant Dink (care era Marxist, după cum mi-a spus el, şi pe a cărui văduvă au vrut s-o aleagă kurzii în parlament, dar care n-a vrut să candideze). Mi-am exprimat mirarea că ei îl ştiau, şi i-am întrebat ce fel de articole apăreau în Agos, ca să aflu că erau toate pe teme armeneşti (culturale şi nu numai). Și i-am întrebat de ce citeau ei un ziar cu articole despre o altă etnie, şi dacă ei reprezentau o excepţie sau erau şi alţii ca ei. Mi-au răspuns că articolele erau foarte interesante şi că erau câteva mii de ne-armeni care citeau în mod regulat contribuţiile lui Hrant Dink.  T i-a confirmat lui X că ce-i spusesem despre relaţiile dintre kurzi şi armeni, şi despre rolul kurzilor la genocid era exact. A adăugat şi că suntem două popoare similare, amândouă cu tendinţe pronunţat socialiste.  E adevărat că pe mine mă luau de kurd, şi abia când le spuneam că tatăl meu era din Adana, îşi dădeau seama că trebuie să fiu armean, pentru că nu erau kurzi în Adana. T tocmai publicase o carte, în turcă, un studiu comparativ al obiceiurilor populare armene şi kurde, la care lucrase 15 ani. L-am întrebat dacă i-au cerut vreodată scuze pentru că l-au închis fără nici un motiv, şi a râs, spunând că e vorba de Turcia, nu de America. L-am întrebat dacă nu îi e frică de consecinţele nefaste ale publicării cărţii, şi mi-a spus că acel risc şi-l ia, şi că autorităţile nu mai pot controla ce se publică. A apărut şi în traducere turcă Cele patruzeci de zile a lui Werfel, deci nu se mai poate stăvili nimic. L-am întrebat cum vede el viitorul poporului kurd, care este evident pentru orice călător prin partea locului un popor asuprit, şi mi-a spus că duşmanii poporului kurd nu-i dau altă şansă decât să biruiască, să se emancipeze.

Pentru cei interesaţi de o astfel de ispravă, preţul este de circa 400 de euro, acesta incluzând preţul unui permis ce se plăteşte la asociaţia montană turcă de către ghid, cât și închiriatul ghiarelor de urcat pe ghiaţă (în cazul nostru nu le-am folosit).

Victor Pambuccian

fotografii de Vanigue Tarpinian

  •  
  •  

2 Responses to Pe vârful Araratului